Împăratul roman Traian 

Traian a fost fiul lui Marcus Ulpius Traianus, un proeminent senator și general dintr-o familie romană faimoasă (Ulpii). Familia s-a stabilit în provincia Baetica, în Spania de azi, cândva spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Punic, iar Traian a fost doar unul din membrii familiei Ulpii, familie care a continuat și după moartea sa.

S-a născut pe 18 septembrie 53, în orașul Italica, din provincia romană Hispania. Tânăr fiind, a urcat în ierarhia armatei romane, luptând în cea mai periculoasă zonă a Imperiului Roman, în zona Rinului. A luat parte la războaiele lui Domițian împotriva germanilor și era unul dintre cei mai mari comandanți militari ai imperiului, când Domițian a fost ucis în 96.

Renumele său i-a servit în timpul succesorului lui Domițian, Nerva, care era nepopular în cadrul armatei și avea nevoie de cineva ca să obțină sprijinul legiunilor. A obținut acest sprijin prin numirea lui Traian ca fiu adoptiv al său și succesor, în toamna anului 97 (27 octombrie). Viitorul împărat Hadrian i-a adus vestea lui Traian despre adopție, obținând astfel bunăvoința lui Traian pentru restul vieții sale. La moartea lui Nerva, pe 27 ianuarie 98, Traian i-a succedat fără niciun incident, fiind respectat de supuși. Astfel, primul roman ne-italian a devenit împărat.

Bătălia de la Tapae (101)

Bătălia de la Tapae (101) este decisivă pentru soarta primului război daco-roman (101 – 102), în urma căruia romanii ocupă poziții hotărâtoare pentru cucerirea Daciei. Pentru romani, conflictul cu populațiile transdanubiene dura de secole, zona fiind unul dintre punctele sensibile ale frontierei imperiale.

Transformarea Daciei în provincie romană putea oferi un avanpost strategic, iar resursele minerale şi agricole de aici erau destul de importante. Pe lângă acestea, noul împărat, Traian (98 – 117), era „copleşit când se gândea la sumele de bani pe care trebuiau să le plătească în fiecare an” şi vedea cum „puterea şi îngâmfarea dacilor sporesc necontenit” (Cassius Dio, Istoria romană, LXVIII, 6, 1).

După pregătiri minuțioase, de aproape trei ani (între care tăierea unui nou drum, în stâncă, în clisura Dunării, şi construirea unui canal care să ocolească cataractele de la Porțile de Fier), Traian trece Dunărea, pe poduri de vase, la Lederata (Ram) şi Dierna (Orşova), cu 13 legiuni (I Italica, I şi II Adiutrix, I Minervia, II Traiana Fortis, IV Flavia Felix, V Macedonica, VII şi XI Claudia, X, XIII şi XIV Gemina, XXX Ulpia Victrix), însumând c. 70.000 de soldați, la care se adaugă numeroase unități auxiliare din armata regulată: alae (unități de cavalerie), cohortes (unități de infanterie) şi formațiuni etnice speciale, recrutate din rândul popoarelor cucerite (mauri, palmirieni, asturi etc.). Se apreciază că forța de invazie totaliza c. 150 000 de oameni. Dacă pentru armata romană se pot face calcule estimative, pentru cea a dacilor nu există niciun fel de informații, considerându-se însă, pe baza principiului, că o armată de invazie trebuie să fie cel puțin dublă față de cea a adversarului, că aceasta număra în jur de 50.000 de oameni. Din imaginile de pe Columna lui Traian reiese că armata regelui Decebal (87 – 106) era formată dintr-o cavalerie luptând cu arcuri şi o pedestrime înarmată cu paloşe curbe (siccae) şi săbii drepte sau curbe (falces).

Înaintând pe două coloane, una pe culoarul Timiş-Cerna şi o a doua prin Berzovia şi Fârliug, care fac joncțiunea în apropiere de Caransebeş, pornește apoi pe valea Bistrei, către Sarmizegetusa. În acest timp, Traian primește o solie care-i aduce scris, pe o ciupercă uriașă, că „ceilalţi aliaţi (probabil bastarnii şi roxolanii, n.n.) şi burii îl sfătuiesc pe Traian să facă cale întoarsă şi să înceapă tratative de pace” (Dio Cassius).

Romanii îşi continuă drumul şi sunt întâmpinați de daci la Tapae, probabil trecătoarea Poarta de Fier a Transilvaniei. Aici romanii construiesc mai întâi un castru, la Bouţari, pentru a-şi întări poziția, iar mai apoi dau atacul. Are loc o crâncenă încleștare, cu pierderi mari de ambele părţi. Singurele informații scrise referitoare la bătălie ne parvin de la Xiphilinus, care a rezumat Istoria romană a lui Cassius Dio, arătând că „Traian... îşi văzu răniţi pe mulţi dintre ai săi şi ucise mulți dușmani. Deoarece îi lipseau bandajele, se zice că nu şi-a cruţat nici propriile veșminte, ci le-a tăiat fâşii. Apoi a poruncit să se ridice un altar soldaților căzuţi în luptă şi să le aducă în fiecare an jertfă pentru morţi”. O scenă de pe columnă arată cum însuşi Jupiter, favorabil romanilor, aruncă fulgerele sale contra dacilor. Victoria deschide romanilor drumul către capitala Daciei, Sarmizegetusa.

Soarta războiului era decisă, în ciuda încercării dacilor de a determina dislocarea trupelor din Dacia, prin atacul asupra Moesiei Inferior (Adamclisi). Decebal cere şi obține pacea. Romanii rămân însă pe teritoriul deja cucerit, anume în Banat, Oltenia şi Muntenia, unde construiesc castre, în timp ce la Drobeta este construit podul de piatră peste Dunăre. Este pregătită astfel cucerirea Daciei, ce se va produce în urma războiului din 105 – 106.

Surse: lectiadeistorie, wikipedia, enciclopediaromaniei