25 mai. Începerea lucrărilor la Canalul Dunăre - Marea Neagră

La 25 mai 1949, în Plenara Partidului Muncitoresc Român se ia decizia de începere a lucrărilor la Canalul Dunăre - Marea Neagră, lucrare de anvergură unde mulți dintre muncitori au fost deținuți politici din închisorile comuniste.

Planuri de a construi acest canal existau încă din secolul al XIX-lea, însă condițiile tehnice ale epocii au făcut ca o astfel de realizare extrem de dificilă și costisitoare să fie amânată. Ideea însă nu a fost abandonată, astfel că, în 1928, academicianul Aurel Bărglăzan avea să facă un studiu referitor la importanța construirii canalului, însă marea criza economică mondială și apoi începutul celui de-al Doilea Război Mondial au făcut ca realizarea lui să fie din nou amânată.
Având o importanță economică deosebită, însuși Stalin sugerase României începerea construcției Canalului, cu ocazia unei vizite făcute de Gheorghe Gheorghiu-Dej la Kremlin în 1948. Însă, adevărul era de fapt că Stalin dorea o rută mai rapidă, care să permită trimiterea unor nave sovietice în amonte de Dunăre, în eventualitatea continuării conflictului cu Iugoslavia lui Tito. Așa se face că, după decizia de începere a lucrărilor, canalul va deveni un uriaș lagăr de muncă forțată pentru deținuții politici, toți declarați dușmani ai poporului. Astfel, mii de deținuți au fost aduși să muncească la marea construcție ce se întindea de-a lungul a 65 km, între Cernavodă și Cons­tan­ța, fiind create, de asemenea, 14 colonii de muncă, cea mai mare fiind cea de la Poar­ta Albă, unde se aflau apro­xi­mativ 12.000 de deținuți, în special politici.
După moartea lui Stalin, cu ocazia vizitei lui Gheorghiu-Dej din iulie 1953 la Moscova, Hrușciov i-a cerut acestuia să renunțe la lucrările din Dobrogea, întrebându-l ,,la ce le trebuie românilor acel Canal odată ce
s-au îmbunătățit relațiile sovieto-iugoslave”.
Astfel se face că, imediat după întoarcerea lui Gheorghiu-Dej la București, s-a întrunit o Comisie Guvernamentală ce a dispus închi­derea lucrărilor la Canalul Dunăre-Marea Neagră, lucrări care vor fi reluate după un nou proiect, în 1976, în timpul regimului Ceau­șescu. În anii cât s-a lucrat la Canal, pe șantier au muncit sute de mii de oameni, dintre care mulți
şi-au găsit sfârșitul aici, iar do­vezile descoperite de Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului arată că peste 3000 de deținuți politici au murit la acest Canal, decesul lor nefiind înregistrat în niciun fel de documente. Lucrările la acest canal au fost finalizate în 1984, atunci când Nicolae Ceaușescu a inaugurat această uriașă construcție, ce a necesitat excavarea a aproximativ 300 de milioane de metri cubi de sol şi rocă, mai mult cu 25 de milioane decât la Canalul Suez şi cu 140 de milioane mai mult decât la Canalul Panama.
Conform documentelor din Fondul Procuratura Regională Constanța, care se referă la deținuți ce lucrau pe șantier (în perioada delimitată majoritatea au constituit-o deținuți politici), numărul acestora în perioada 1949-1955 a variat în felul următor:
- 1949: 6.400 (1 septembrie), 7.721 (1 octombrie), respectiv 6.422 (30 octombrie).
- 1950: 5.382 (30 iunie), 5.772 (30 iulie), 6400 (30 august), respectiv 7.721 (30 septembrie).
- 1951: 15.000 (6 iunie) și 15.609 (1 septembrie).
- 1952: 11.552 (februarie), 14.809 (martie), 14.919 (aprilie), 17.150 (mai), 17.837 (iulie), 22.442 (august), respectiv 20.768 (septembrie).
- 1953: 20.193 (aprilie), 17.014 (iunie) și 14.244 (iulie).

Potrivit IICCMER, în urma cercetării registrelor de stare civilă, un fost deținut politic a extras 844 de certificate de deces ale deținuților de la Canal: 23 în 1950; 35 în 1951; 305 în 1952; 481 în 1953. O anchetă a Securității din 1967 cu privire la decedații de la Canal arată că pentru 1.034 de decese nu s-au întocmit niciun fel de acte şi nu au fost trecute în re­gistrul de stare civilă. Conform aceluiași raport, în ianuarie 1953 muriseră 133 de deținuți. Numai în cazul lui Florian Cormoş ancheta comuniștilor a contabilizat peste 140 de morți, iar arhivele cercetate de IICCMER arată că au fost înregistrate oficial 115 decese.

Seniorul Corneliu Coposu a dezvăluit, după 1989, ororile comise de către torționarul Borcea.

„Ca să fie sigur că printre deținuții morți nu se ascund unii care disi­mulează, Borcea se plimba printre cadavre cu o ţăpuşă lungă din fier pe care o înfigea în tru­purile neînsuflețite. Pe un deținut cu coloana vertebrală ruptă l-a bătut ca să-l facă să se tâ­rască… cam 70 de oameni au paralizat din cauza supraefortului pe care îl reclamau torționarii ce stăteau cu biciul la spatele nostru, obligându-ne să muncim cu mult peste puterile pe care le aveam”, a povestit Corneliu Coposu într-un interviu pentru TVR realizat în anii 90.
Corneliu Coposu a fost închis la Capul Midia în perioada 1950 şi 1952.
La colonia Peninsula (Valea Neagră) a activat torționarul Marin Constantinescu. În literatura memorialistică acesta este
amintit, pentru că prefera să-şi bată deținuții cu bâta.

„În ziua de 17-18 iulie 1953, când lagărul trebuia evacuat complet, transporturile de deținuți urmând să plece spre nordul țării, pentru a pregăti litoralul în vederea celebrului. Festival al tineretului, Marin Constantinescu a suprave­gheat personal operațiunea. Atunci a fost vãzut intrând în infirmeria unde erau bolnavii netransportabili de la Peninsula, cu o bâtă în mână, iar câteva momente mai târziu bolnavi în cârje săreau pe ferestrele barăcii”, a povestit fostul deținut politic Remus Radina, în cartea Testamentul din morgă.
La Colonia de Muncă Peninsula, a fost comandant, în perioada mai-noiembrie 1951, Gheorghe Ştefan Georgescu. Este considerat unul dintre cei mai duri torționari ai Canalului.

Cezar Zugravu,  fost deținut politic, a relatat în cartea Mărturii ale suferinței că, în perioada în care Peninsula a fost condusă de Georgescu, mai mulți deținuți politici au fost asasinați: „În timpul «domniei» lui Georgescu au fost asasinați Ion Dumitrache, maistru mecanic care a evadat şi a fost prins, şi doctorul Ion Si­mionescu, unul din cei mai străluciți chirurgi ai țării. În legătură cu uciderea lui Dumitrache, Georgescu a fost acela care i-a dat undă verde lui Chirion să-l împuște în ceafă pe evadat, într-un beci din lagăr, iar în pri­vința doctorului Simionescu, tot Geor­gescu a fost acela care l-a dat pe mâna lui Bogdănescu şi Ienă­chescu, studenţii „reabilitaţi” şi „reeducaţi” de la Piteşti, ca să-l tortureze şi să-i rupă coastele”

Canalul Dunăre - Marea Neagră în cifre

1949-1984
300 de milioane de metri cubi de rocă şi pământ;
5 milioane de metri cubi de beton;
- lungime: 64,4 km;
- total costuri:
2,2 miliarde de dolari.
Traseul Canalului Dunăre - Marea Neagră
- Cernavodă
- Saligny
- Mircea Vodă
- Satu Nou
- Medgidia
- Castelu
- Poarta Albă
(unde se bifurcă)
Ramura sudică:
- Basarabi
- Agigea
Ramura nordică:
- Nazarcea
- Constanţa
- Ovidiu
- Năvodari

În cei opt ani de lucru continuu, au fost excavate 300 de milioane de metri cubi de rocă şi pământ, iar traseul a înghițit 5 milioane de metri cubi de beton. 35.000 de oameni au muncit până la inaugurarea canalului, în mai 1986. Costurile construcției au depășit 2,2 miliarde de dolari.
Canalul principal, lung de 64,4
kilometri, are o capacitate anuală de transport de 80-100 de milioane tone, iar pe ramura nordică, alte 15-25 de milioane tone. Dar, cum veniturile sunt mult sub cele estimate, costurile nu pot fi recuperate în 50 de ani, aşa cum era planul iniţial. Practic, termenul se poate întinde până în anul 2600.
 

* * *

Ideea construirii unui canal cu rol de scurtătură între Dunărea navigabilă şi Marea Neagră a apărut în 1837, dar experții britanici ai vremii au avertizat că tehnica nu permite asemenea lucrări.
După Războiul de Independență din 1877, lui Carol I i-a fost prezentat un proiect al unui nou braț al Dunării, dar regele a refuzat să aprobe planul costisitor şi riscant. Abia în 1928, inginerul Aurel Bărglăzan a realizat primul studiu concret despre posibilul traseu al canalului.
Ulterior, regele Carol al II-lea a înțeles importanța unei asemenea construcții, dar intrarea României în a doua conflagrație mondială a schimbat prioritățile.
Regimul comunist a folosit planurile inginerului Aurel Bărglăzan şi a demarat lucrările în 1949, iar principala mână de lucru au fost deținuții politici.
Propaganda comunistă a clamat timp de șase ani importanța specială a proiectului, apoi a stopat lucrările. Abia în 1976, pe baza unor planuri noi, șantierul Canalului Dunăre - Marea Neagră a fost redeschis.
 

Surse: lectia de istorie, cuvantulortodox.ro