25 ianuarie: Cucerirea cetății Chilia de către Ștefan cel Mare

La 25 ianuarie 1465, Ștefan cel Mare al Moldovei cucerește cetatea Chiliei, punct strategic de la gurile Dunării, ce era apărat de o puternică garnizoană ungară. Documentele istorice atestă că, în 1448, domnitorul Moldovei, Petru al II-lea, a cedat cetatea Chilia lui Iancu de Hunedoara, pe atunci guvernator al Ungariei, iar din acel an și până în 1465 cetatea a fost apărată de către armata maghiară.

Numai că, odată cu venirea la conducere a lui Ștefan cel Mare, Moldova s-a străduit să redobândească Chilia, cetate ce-i aparținea de drept. Cucerirea cetății s-a realizat în cea de-a doua campanie militară inițiată de Ștefan în acea zonă, după ce o primă încercare realizată în anul 1462 se soldase cu un eșec, domnitorul fiind rănit la gleznă în acea campanie.
De data aceasta, evenimentul se va încadra într-o campanie reușită în care va mai fi cucerită şi Cetatea Albă, cetate cu un mare rol strategic, pe care Ștefan a considerat-o vitală pentru acțiunile lui de apărare a țării.
După două zile de asediu puternic, la 25 ianuarie 1465, Ștefan cuce­rește cetatea Chiliei, iar în vederea eventualelor riposte ale otomanilor care și ei erau interesați de această cetate, face importante pregătiri de apărare, punând la conducerea cetății pe pârcălabul Isaia, cumnatul său. Cucerirea Chiliei şi administrarea ei de către oștenii lui Ștefan cel Mare au întărit pentru o vreme sistemul de fortificații al Moldovei pe direcția cea mai amenințată de armatele otomane.
Turcii vor reuși, totuși, să cucerească cetatea, după opt luni de asediu, în iulie 1484, iar cetatea va fi stăpânită de otomani până în 1812, când odată cu cedarea Basarabiei către Imperiul Țarist, va avea loc şi cedarea acestei importante cetăți de la malul Dunării.

Ștefan cel Mare
Descrierea înfățișării, caracterului și trăsăturilor de personalitate ale lui Ștefan cel Mare este o întreprindere dificilă, având în vedere că nu s-au păstrat izvoare documentare interne din epocă, iar multe din cele externe se bazează pe relatări orale, mai mult sau mai puțin credibile, și interpretate în funcție de contextul cultural local și de interesele pe care țara respectivă le avea față de Moldova.
Unele dintre scrierile contemporane lui au un vădit caracter apologetic, fiind pline de cuvinte de laudă și alcătuite, foarte probabil, din dorința vădită de a-l linguși pe Ștefan, în vederea obținerii unor foloase. Alte caracterizări, scrise după moartea lui, au preluat ideile acestora, într-un mod selectiv, în încercarea de a crea un erou idealizat, care să servească drept model pentru deșteptarea sau cultivarea unei conștiințe naționale a românilor. Sunt, însă, și caracterizări provenind din spații și epoci diferite care îi atribuie, în chip repetat, aceleași însușiri, ceea ce înseamnă că ele îi erau cu adevărat proprii.
Pe baza portretelor din tablourile votive ale bisericilor ctitorite și a celor câteva izvoare scrise păstrate, se poate spune că Ștefan era un bărbat de înălțime medie spre mică (probabil sub 160 cm, după standardele vremii).

Din relatările păstrate, se poate deduce că Ștefan cel Mare a avut multe trăsături specifice unui temperament coleric, dar, pe măsură ce a înaintat în vârstă, a reușit să își controleze o serie de manifestări negative tipice acestui caracter, cum ar fi instabilitatea emoțională, accesele de furie sau mânie, imprudența etc.

Istoricul A.D. Xenopol sintetiza personalitatea domnului, subliniind că Ștefan cel Mare răsfrânge în el caracterul obștesc al timpului său. El era religios și crud în același timp, două însușiri ce nu s-au exclus niciodată una pe alta, deși religia creștină recomandă blândețea ca virtutea ei supremă. Despre modul în care s-au manifestat ambele aceste însușiri s-au păstrat multe mărturii. Pentru caracterul evlavios și pios stau mărturie atât numărul mare de lăcașuri de cult construite, cât și pictura bisericească și cărțile de cult cu care acestea au fost înzestrate. La rândul lor, episoadele de cruzime, uneori extremă, apar și ele pe timpul îndelungatei sale domnii: arderea orașului Brăila, omorârea solilor tătari, omorârea fără judecată a unor boieri, inclusiv a doi dintre cumnații săi etc. Deși acest tip de fapte reprezentau de multe ori „normalitatea” prin care suveranii creștini sau musulmani din epocă își exercitau dreptul de viață și de moarte asupra supușilor, ignorarea de către aceștia a unor cutume privind protecția populației necombatante, protecția solilor sau dreptul la judecată era condamnată de către societate, chiar dacă era justificată de suverani prin nece­sități dinastice, politice sau militare.
Oastea lui Ștefan cel Mare utiliza toate categoriile principale de armament disponibile pe plan european în a doua jumătate a secolului al XV-lea.

Armamentul folosit poate fi clasat în două mari categorii: armament defensiv și armament ofensiv. Armamentul defensiv, destinat pro­tecției luptătorului, era format din scut, cămașă de zale, platoșă și, mai rar, armură. Țăranii chemați la oaste purtau pentru protecție haine de in matlasate, groase de 3-5 centimetri, cu cusături dese sau cojoace din piele.
Armamentul ofensiv era format din arme albe și arme de foc. Armele albe erau reprezentate de arme de tăiere și împungere (spa­de, săbii, pumnale, cuțite de luptă), arme de aruncare și împungere (lănci și sulițe), arme de lovire și tăiere (securi și topoare de luptă, halebarde), arme de lovire și izbire (ghioage, măciuci, buzdugane) și arme de aruncare la distanță (arcuri și arbalete).
Armele de foc erau portative, de calibru mai mic și cu țeavă lungă (sânețe, archehuze) și grele, de calibru mare, cu țeava scurtă, duse pe care sau tractate (bombarde și tunuri). Referitor la numărul armelor de foc, s-au păstrat doar o serie de mențiuni vagi: „in buona copia bombarde” (în 1475), „quantita d'artegliaria”, „foarte multe tunuri mai mici și mai mari”, „il y avoit de bonnes batteris”. Singura cifră exactă se referă la bătălia de la Podul Înalt, unde sunt menționate 20 de tunuri și tragerea a șapte lovituri de fiecare piesă.
Armamentul din înzestrarea oștii moldovene era potrivit în principal pentru lupta corp la corp. Armele destinate pentru lupta la distanță permiteau executarea doar a câteva lovituri izolate, până la circa 900 de metri (cu arme de foc și arbalete), precum și o bătaie eficace dar pe termen scurt, cu gloanțe și săgeți, pe o distanță de circa 200 de metri, înaintea și pe flancurile dispozitivului de luptă.
Armamentul alb se fabrica în cea mai mare parte pe plan local, în țară, având în vedere necesitatea ca inclusiv oastea cea mare să fie înarmată corespunzător. După cum arăta Jan Duglosz, „Ștefan dacă prindea pe vre-un țăran fără săgeți, arc și sabie, ori că n-a venit la oaste cu pinteni, fără milă-l osândea la pierderea capului”.
Armele albe mai sofisticate precum și armele de foc erau procurate din import. Armamentul vecinilor, cu excepția tătarilor, era in genere mai puternic (cel defensiv - la unguri și polonezi, artileria - la turci, polonezi și unguri) și mai numeros în arbalete și arme de foc, comparativ cu cel al moldovenilor.


Surse: wikipedia,
lectiadeistorie.ro