25 Februarie: Nașterea lui Pintea Haiducul

Trebuie amintit că Grigore Pintea, cunoscut în istorie drept Pintea Haiducul sau Pintea Viteazul, s-a născut la 25 februarie 1670, într-o familie de români din satul Măgoaja, fostul comitat Solnoc - Dăbâca din Țara Lăpușului. Se spune că mama lui Pintea, Mălina Costan, provenea dintr-o familie de țărani liberi de pe Valea Izei din Maramureș, pe când Cupșa Pintea, tatăl viitorului haiduc, era de loc din Țara Chioarului, fiind un om viteaz ce a murit de tânăr în urma rănilor primite în luptele cu turcii. O parte a copilăriei sale Pintea și-a petrecut-o în zona natală, apoi a mers la cea mai bună școală românească, la Aiud, pentru a învăța carte.

Iar după terminarea școlii a început să cutreiere mai multe orașe și să învețe mai multe limbi, ajungând până la Viena, unde a studiat la școli înalte și unde a deprins și taina armelor. Întors acasă, Pintea va intra imediat în conflict cu nobili din zonă ce asupreau pe țărani, astfel că s-a hotărât să se ridice împotriva nedreptăților sociale și a fugit în codrii Maramureșului, unde a devenit conducătorul unei cete de haiduci. Împreună cu ceata sa, Pintea va ataca apoi casele grofilor din zonă, iar prada luată de la aceștia o va împărți țăranilor nevoiași. Astfel, mai mulți ani terorizează nobilii locali care vor să-l prindă, dar, potrivit legendelor, el va reuși să scape de fiecare dată de urmăritori. Însă, odată cu urcarea pe tron a împăratului Leopold I, obligațiile fiscale și militare introduse de stăpânirea austriacă vor crește foarte mult, fapt ce a determinat o amplă mișcare de rezistență cunoscută sub numele de răscoala curuților. Pe acest fundal, principele Francisc Rákóczi al II-lea a declanșat o „luptă de eliberare națională”, bazându-se în special pe sprijinul țărănimii iobage din Transilvania. Astfel, Grigore Pintea va lua parte la această răscoală și va face parte, cu rang de căpitan, din armata lui Francisc Rákóczi al II-lea, care, în primăvara anului 1703, va cuceri mai multe orașe din nordul transilvan precum: Zalău, Sătmar, Bistrița, Dej, Sighet și altele. Apoi, armata lui Pintea trebuia să cucerească cetatea Baia Mare, numai că acesta a fost împușcat mortal, într-o ambuscadă, la 14 august 1703, în fața porții de miazăzi a cetății din Baia Mare, în apropiere de Bastionul Măcelarilor. Legendele spun că Pintea a fost împușcat cu un glonț de argint, în urma trădării unui preot catolic pentru 500 de taleri, bani făgăduiți de împăratul Leopold I al Austriei. Însă, un document păstrat la Filiala Arhivelor Statului din Sighetu Marmației îl indică pe un oarecare Dessi Istvan, proconsul ungur în Magistratura orașului Baia Mare, ca fiind cel care l-a împușcat mortal pe faimosul haiduc Pintea Viteazul.

Sursa - lecția de istorie

Dosarul (istoric) al lui Pintea Viteazul (1670 - 1703)

                                                                                                                         Dr. Ilie Gherheș

                                                                                 Motto: „Doară Pintea n-o muritu

                                                                                                          Numa’ un pic s-o hodinitu!”

Din când în când personalitatea istorică a lui Pintea Viteazul este supusă reevaluării; asta în ciuda faptului că de trei secole încoace posteritatea l-a legitimat ca exponent al acelor „nobili de opincă”, indisolubil legați de identitatea și aspirațiile sociale și naționale românești.

Pe lângă faptul că imaginea i-a fost viciată de către acei epigoni autodefiniți și supranumiți ca „Pintea”, în realitate niște figuranți, imitații penibile, simpli hoți de codru, în zilele noastre alți agenți corozivi lucrează la icoana lui Pintea asumată de către popor, după un proces istoric de decantare într-o retortă absolut suverană. Acești detractori încearcă a se lustrui pe sine, după rețete prefabricate tot de către ei. Două mi se par a fi mai periculoase tentativele care riscă să compromită legenda lui Pintea Viteazul.

Prima ne-a fost livrată odată cu celebrul film „Pintea Viteazul” în care a(u)(c)torii filmului au preferat „să-i prescrie” eroului legendar o moarte „mai artistică”, iarna, într-o vale a Gutâiului. N-o să înțeleg niciodată, chiar și din rațiuni de „amorul artei” sau supunându-ne prezumției că nu este un film documentar, de ce a trebuit să se renunțe la certitudinea morții lui Pintea, la 14 august 1703, în chiar timpul unui atac asupra cetății Băii Mari, murind în toiul luptei ca un erou, sporindu-i și mai mult carisma și aura lui istorică?! Pe lângă faptul că Pintea n-a reușit niciodată în timpul vieții sale să pătrundă în cetate, autorii filmului au preferat să-l și omoare mult mai departe de zidurile împresurate dar inexpugnabile ale acesteia.

În cel de-al doilea plan, aud că niște exaltați ai subiectului Pintea Viteazul și-au propus să-i ridice haiducului o statuie care să-i celebreze statutul lui „inventat” de precursor al zborului cu un aparat mai greu decât aerul. Pe scurt, legenda acestei aberații a debutat la sfârșitul lunii martie a anului 1971, când muzeograful Gavril Aurelius Bălan de la Muzeul Județean de Istorie Maramureș, Baia Mare, mâzgălea cu litere chirilice pe o carte bisericească un text datat pe la 1701-1702 (!) care, chipurile, ar fi aparținut ieromonahului Ghenadie și care, la rândul său, ar fi asistat la zborurile lui Pintea cel Viteaz de pe Muntele Măgoaja, dar și pe șesurile localității Viile (Satu Mare), „cu o zburătoare din lemn din codru căptușită din piele de cerb”, adică cu un planor.

Aceste plastografii nefericite au ajuns apoi la Arhivele Statului, fiind valorificate fără prea multă discernere în presa locală „Pentru Socialism”, în revista militară „Apărarea patriei” și de aici nu a mai fost decât un „salt” până într-un compendiu de istorie a aviației române.

Eroul legendar Pintea Viteazul a devenit astfel nu numai un personaj de legendă al nord-vestului României, ci și un precursor al aviației românești și universale. Insinuarea acestui fals istoric a fost devoalată de către colegul muzeografului plastograf de la acea vreme, istoricul Blaga Mihoc de la Oradea, care descrie și împrejurarea în care s-a născocit năstrușnica idee în cartea sa „Peregrinul și Umbra”, Editura Primus, Oradea, 2010.

După cum se știe, fiecare epocă își are propria variantă istoriografică, propria perspectivă asupra trecutului pe care și-o prezintă împachetată în „ambalajele” ideologice care o definesc, angajându-și în acest fel și simbriașii de care are nevoie. Am stat pe gânduri considerând că probabil nu s-au terminat chiar toate subiectele de istorie a Maramureșului încât să fie nevoie deja de o igienizare istoriografică, iar cinstitul cititor este obișnuit doar cu basne și plastografii din partea altor istoriografii străine de neamul nostru.

P. S. 1

În vara anului 2003, cu ocazia comemorării a 300 de ani de la moartea haiducului Pintea Viteazul, la inițiativa unor muzeografi de la aceeași instituție de cultură, la mormântul cenotaf din Pasul Gutâi s-a ridicat o troiță. Din „peisaj” n-a fost îndepărtat însă și „pietroiul” comunist care a servit până atunci drept suport plăcuței care amintește de Pintea Viteazul. Se spune că, la judecata de apoi, noi creștinii ne vom înfățișa în fața Mântuitorului cu propria cruce de mormânt atârnată de gât. Oare lui Pintea Viteazul îi va reveni și pietroiul de pe Gutâi?

P. S. 2

Istoria este o duioasă ficțiune despre trecut care uneori se hrănește cu destinele noastre!

Balada lui Pintea

Pintea-n munte să suie,
Mândră curte zugrăve,
Cu cătane-o d-îngrădea,
Cu frunze-o acoperea.
Numai Pintea ș-o strigat:
-Dintre voi de s-a afla,
De s-a afla careva
Să meargă la Baia Mare
După pită, după sare,
După vin din cel mai tare
Ce beau domnii la gustare.

Nimeni nu s-o mai aflat,
Numai a Pintii fârtat;
Numai el că și-o strigat:
– Mere-oi, Pinteo, mere-oi eu,
De mi-ai da tu murgul tău,
Mulguțul tău cel de vânt,
Cu coama până-n pâmânt;
De mi-i spune moartea ta,
Moartea ta din ce ți-a sta?

– Moartea Pintii-i atâtară:
Trei grăunță de secară,
Trei de grâu de primăvară,
La Pintea la subsuoară;
Trei grăunțe de grâu sfânt
Ș-on plumbuț mândru de-argint
La Pintea fără de rând.

El în Baia când o-ntrat,
Toți băieșii l-o-ntrebat:
– Spune-ne moartea Pintii!
– Moartea Pintii nu oi spune
De mi-ai da oricât în lume.
– Spune-ne moartea Pintii,
Pă tine te-om omorî!
– Moartea Pintii-i atâtară:
Trei grăunțe de grâu sfânt
Ș-un plumbuț mândru de-argint,
La Pintea fără de rând.

– Nici acela nu-i viteaz
Care dă sfat la fârtați.
Și eu unul mi l-am dat
Și capu’ mi l-am mâncat.