24 noiembrie Moartea marelui om politic român Ion I.C. Brătianu

La 24 noiembrie 1927, a încetat din viață Ion I.C. Brătianu, cunoscut și ca Ionel Brătianu, om politic român, care a jucat un rol de primă importanță în Marea Unire din 1918, precum și în viața politică din România modernă. Ionel Brătianu a fost de cinci ori președinte al Consiliului de Miniștri, de trei ori ministru de interne, de două ori ministru al apărării naționale și de două ori ministru al afacerilor externe, el fiind și conducătorul delegației române la Conferința de Pace de la Paris după terminarea Primului Război Mondial.

Ion I. C. Brătianu a fost una dintre cele mai mari per­sonalități politice din istoria României, de numele lui legându-se numeroase evenimente precum Marea Unire de la 1918, introducerea votului universal, reforma agrară, adoptarea Consti­tuției din 1923 și multe altele. Viața sa aproape s-a confundat cu aceea a Partidului Național Liberal, pe care l-a condus în calitate de președinte din 1909 și până la moartea sa, din 24 noiembrie 1927, în condiții din câte se pare suspecte, din cauza unei inflamații a amigdalelor care a dus la o gravă complicație septicemică.

Ionel Brătianu, așa cum obișnuiau să-l numească apropiații, era fiul cel mare al fostului prim-ministru și fondator al Partidului Național Liberal, Ion C. Brătianu și al oltencei Pia Pleșoianu. Nu avea nici 13 ani când tatăl îi încredințează o sarcină de mare răspundere. În timpul Războiului de Indepen­dență, Ionel îl însoțește pe tatăl său pe front, deși era doar un copil. El și frații săi erau singurii care se aflau în posesia dicționarului cifrat al primului-ministru. Când regele Carol I află acest lucru, rămâne încremenit de uimire. La exclamația suveranului: „nu sunt decât niște copii!”, Ion C. Brătianu îi răspunde: „de nimeni nu sunt mai sigur ca de ei”.

În 1882, tânărul Brătianu devine absolvent al Colegiului „Sfântul Sava” din București, după care urmează un stagiu de șase luni în serviciul militar, primind la final gradul de sublocotenent. Din toamna anului 1883, se stabilește la Paris pentru a-și definitiva studiile superioare. Aici, frecventează Școala preparatorie „Saint-Barbe”, Școala Politehnică, apoi Școala de poduri și șosele, obținând diploma de inginer în 1889.
În același an, revine în țară și începe să profeseze ca inginer specialist la construcția căii ferate Iași - Pașcani. Invitat să locuiască în palatul de la Ruginoasa, tânărul liberal începe să aibă o idilă cu Maria Moruzi-Cuza. Aceasta se căsătorise în 1889 cu Alexandru Cuza, fiul domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Soțul a murit la doar șase luni de la căsătorie, astfel că palatul a rămas moștenire soției. Pentru a-și oficializa relația, cei doi se cunună în 1897, dar se despart la scurt timp după aceea. Cu Maria, Ionel Brătianu a avut singurul copil, Gheorghe Ion, pe care l-a recunoscut ca fiu legitim. După mai multe aventuri, Ionel Brătianu se va căsători pe 4 martie 1907 cu Eliza Știrbei, pe care a determinat-o să divorțeze de Alexandru Marghiloman, unul dintre liderii conservatorilor.
Devine membru al Partidului Na­țional Liberal încă din 1895. În același an, candidează la Colegiul I, fiind ales deputat de Gorj. Susține acceptarea în partid (februarie 1889) a foștilor lideri ai Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România (C. Stere, V.G. Morțun, dr. I.G. Radovici, I. Nădejde) creat în anul 1893.
În 1907, I. I. C. Brătianu, în func­ția de ministru de interne, și generalul Alexandru Averescu, mi­nistru de război, au condus cu mână forte acțiunea de reprimare a țăranilor răsculați.
La Congresul PNL din ianuarie 1909, I. I. C. (Ionel) Brătianu este ales președinte al partidului, func­ție politică pe care a păstrat-o până la sfârșitul vieții sale.
La 2 octombrie 1913, Comitetul Executiv al PNL acceptă propunerea înaintată de Brătianu privind reforma agrară (exproprierea par­țială a marii proprietăți) și electorală (colegiu electoral unic).
Aceste propuneri ale liderului liberal sunt susținute și de o importantă parte a oamenilor de stat ai vremii: Regele Carol I, conservatorii democrați (care susțin însă niște modificări - două colegii electorale și expropriere prin cumpărare) și chiar conservatorii „bă­trâniˮ (expropriere in extremis și în plan electoral acceptă doar o lărgire a bazei colegiilor existente).
A fost conducătorul delegației române la Conferința de Pace de la Versailles. În această calitate, i-a revenit obligația de a răspunde reproșului semnării de către România a unei păci separate cu Puterile Centrale în 1918 (Pacea de la Buftea). Abilității sale diplomatice i se datorează lămurirea acestui punct, precum și convingerea aliaților cu privire la justețea revendicărilor teritoriale ale Regatului Român.
Similar cu tatăl său, politica acestuia a fost orientată împotriva străinilor, în special a evreilor, luând o varietate de măsuri antisemite. De asemenea, acesta a refuzat inclusiv să semneze „Tratatul asupra minorităților cu puterile alia­te, părăsind clădirea Conferinței de la Paris.

Ion I. C. Brătianu a dominat viața politică din România cu autoritate. Dintre cei care au încercat să-și explice cauzele acestei dominații, toți au căzut de acord că avea o vocație nativă de conducător.
Cel mai adesea era văzut cu o carte în mână, de regulă o carte de istorie. Ion G. Duca scria în memoriile sale că Brătianu era înzestrat cu un acut simț al responsabilității: „El nu se hotăra niciodată repede […] din primul moment îi apăreau în minte toate repercusiunile probabile și posibile ale unui act, așa încât, înainte de a se hotărî să facă acel act, examina, reexamina, contraexamina toate urmările lui și nu trecea de la intenție la fapt decât după ce, cântărind toate argumentele, favorabile și nefavorabile, foloasele îi apăreau mai puternice, mai determinante decât neajunsurile.
Din profesiunea lui de inginer rămăsese cu obișnuința de a nu pune niciodată piciorul pe un teren, înainte de a-l fi sondat și de a cunoaște bine soliditatea lui. Dar, o dată gestațiunea terminată, o dată hotărârea luată, nu am întâlnit în toată viața și în toată cariera mea politică, om mai neclintit în ducerea până la capăt a hotărârilor sale.

Mandate

Ministru al Lucrărilor Publice:
- 31 martie 1897 - 30 martie 1899
- 14 februarie 1901 - 18 iulie 1902

Ministru al Afacerilor Străine:
- ad-interim: 9 ianuarie - 18 iulie 1902
- 18 iulie 1902 - 12 decembrie 1904
- ad-interim: 27 decembrie 1908 - 4 martie 1909
- 27 decembrie 1908 - 4 martie 1909
- 8-11 decembrie 1916
- 11 decembrie 1916 - 26 ianuarie 1918
- 29 noiembrie 1918 - 12 septembrie 1919
- 22 ianuarie - 6 iulie 1927

Ministru de Interne:
- 12 martie 1907 - 27 decembrie 1908
- 27 decembrie 1908 - 4 martie 1909
- 4 martie - 5 decembrie 1909
- 6 februarie - 28 decembrie 1910
- ad-interim: 4 martie - 1 noiembrie 1910
- 30 octombrie 1923 - 27 martie 1926

Ministru de Război:
- 4 ianuarie 1914 - 15 august 1916
- 19 ianuarie - 25 martie 1922

Președinte al Consiliului de Miniștri:
- 27 decembrie 1908 - 4 martie 1909
- 4 martie 1909 - 28 decembrie 1910
- 4 ianuarie 1914 - 11 decembrie 1916
- 11 decembrie 1916 - 26 ianuarie 1918
- 29 noiembrie 1918 - 12 septembrie 1919
- 19 ianuarie 1922 - 27 martie 1926
- 22 iunie - 24 noiembrie 1927

deputat în 1895.
senator în 1911.

Surse: lectiadeistorie, enciclopediaromaniei, wikipedia