24 martie 809 - moartea califului din „O mie si una de nopti”

O traducere romaneasca din secolul XVIII a povestirilor din cele „O mie si una de nopti” spune ca Harun al-Rashid „a statut pe vremile sale imparatul cel mai vestit si mai viteaz decat toti si precum a fost de tare si viteaz, de nu ar fi fost prea iute, adica necajicios si iubitor de slava desarta, nu ar mai fi fost altul asemenea lui...” In limba araba, calif inseamna „urmas, loctiitor al lui Mahomed”. Purtatorii acestui titlu erau conducatorii religiosi si politici ai califatului, forma de stat pe care arabii au constituit-o in Orientul Mijlociu si in nordul Africii. Titlu de calif, care in perioada mortii lui Mahomed (632) era eligibil, a devenit, dupa aproape trei decenii, ereditar. Nici o lege nu indica cum anume trebuia transmisa puterea, dar se incetatenise obiceiul ca inca din timpul vietii califul sa-si desemneze printr-un act oficial succesorul la tron. Tatal lui Harun, califul Al-Mahdi, l-a desemnat ca succesor pe fiul sau cel mai mare, Al-Hadi, caruia i-a acordat toate onorurile cuvenite printului mostenitor. Sotia califului, Khaizuran, care avea o influenta atat de mare incat la Curte nu se facea aproape nimic fara voia ei, nu a fost de acord cu hotararea califului. Khaizuran il iubea mai mult pe fiul sau mai mic, Harun, si nu a intarziat sa-si manifeste categoric aceasta preferinta. Astfel a inceput lupta care va face ca Harun sa ajunga la domnie dupa crancene conflicte pentru succesiune si varsari de sange. In lupta pentru impunerea lui Harun ca mostenitor, Khaizuran a avut aliati foarte puternici: familia Barmekizilor, de origine persana, care de cateva decenii detinea puteri mari in califat, intre care si titlul de vizir. Intamplarea a facut ca interesele mamei lui Harun sa coincida cu interesele Barmekizilor. Nascut la doar cateva zile dupa unul din fiii celebrului vizir Yahya, Harun a fost alaptat de de doua dintre sotiile acestuia; la randul lui, Fadl, fiul mai mare al aceluiasi vizir a fost alaptat de Khaizuran. Aceasta inrudire „de lapte” are o mare importanta in lumea musulmana. In plus, Harun a devenit elevul lui Yahia, un elev atat de supus si de silitor, incat isi venera dascalul si-l numea „tata”. Priceput in manuirea armelor, tanarul Harun a obtinut o victorie asupra bizantinilor, fapt care i-a adus atata bucurie califului Al-Mahdi, incat i-a incredintat stapanirea provinciilor orientale ale imperiului. O a doua campanie condusa de Harun se termina cu un nou succes rasunator: printul ajunge pana la malurile Bosforului si imparateasa Irina a Bizantului a acceptat sa-i plateasca un tribut anual deloc neglijabil. Aceste succese nu au ramas fara urmari. Khaizuran a izbutit sa obtina desemnarea lui Harun ca al doilea succesor. Se crede ca, cu acest prilej, tatal sau i-a adaugat numele de „Al-Rashid”, ceea ce s-ar traduce prin „cel bine condus pe calea cea buna” sau „ortodoxul”. Lupta pentru succesiune Khaizuran nu a renuntat insa la telul suprem, acela de a-l impune pe Harun prim succesor, in locul lui Al-Hadi. In cele din urma l-a convins pe calif, dar nu si pe Al-Hadi, care a refuzat categoric sa renunte la titlul oficial si la drepturile sale. Califul in persoana a pornit spre Tabaristan, unde se afla Al-Hadi, pentru a-i smulge renuntarea. Pe drum insa califul a murit, fara sa reuseasca sa schimbe ordinea initiala de domnie. S-a presupus ca Hadi n-ar fi fost strain de moartea tatalui sau. Lupta pentru succesiune a capatat o forma acuta. Al-Hadi a ajuns la Bagdad, a reprimat cu violenta o revolta izbucnita in absenta tatalui sau si a infruntat-o deschis pe Khaizuran. Constient de primejdiile care-l pandesc, Al-Hadi a actionat hotarat. A decis sa-l lase succesor pe fiul sau, in locul lui Harun, i-a prigonit pe sustinatorii fratelui sau si l-a intemnitat pe Yahya, amenintandu-l cu moartea chiar pe Harun. Zilele printului pareau numarate, cand, dintr-o data, Hadi s-a imbolnavit grav. S-a vorbit de un ulcer la stomac, boala frecvent intalnita in familie. Mult mai probabil, se pare ca i s-a administrat o otrava cu actiune lenta, pe care mama lui i-a turnat-o in bautura. Medicul care l-a examinat a declarat ca va muri peste noua ore si nu s-a inselat. Se povesteste ca mama lui i-a grabit sfarsitul, poruncind catorva sclave tinere sa-l inabuse cu perne. Harun a devenit calif, dar puterea in califat a fost preluata de Yahya. Doi istorici arabi, At-Tabari si Al-Masudi, au relatat in mod asemanator faptul ca Harun i-a incredintat guvernarea lui Yahya. Doi dintre fiii acestuia, Fadl si Geafar, cel din urma fiind prietenul de nedespartit al califului, au primit functii importante si au agonisit averi fabuloase. Pana la un moment dat, Harun al-Rashid a parut ca se multumeste cu rolul de conducator spiritual: a pazit cu sfintenie canoanele ritualului, a condus pelerinajul in mai multe randuri, a participat ca arbitru la disputele scolilor teologice si, mai ales, la „lupta sfanta” impotriva dusmanilor nemulsumani. Mai presus de orice, Harun a inteles sa se bucure de toate desfatarile ce i le putea oferi curtea, poetii, savantii, muzicienii, cantaretele sclave, prietenii si numerosul sau harem. Indepartarea Barmekizilor Califul califilor nu a fost insa nici pe departe suveranul de cele mai multe ori blajin si drept si intotdeauna intelept, asa cum apare in legende. Manifestarile sale erau pline de neprevazut, iar capriciile lui au avut deseori urmari dramatice pentru cei din jur. Putea rasplati cu darnicie o vorba de duh ce i-a fost pe plac, sau pedepsi cu salbaticie pe autorul unui vers prea indraznet. Se pare ca Harun era tentat sa-si manifeste autoritatea cu atat mai violent, cu cat simtea ca puterea ii apartinea din ce in ce mai putin. Neintelegerile dintre calif si membrii familiei Barmekizilor au inceput in imprejurari care ar fi trebuit sa-i puna in garda pe preaputernicii dregatori. Pe Harun il suparau incercarile Barmekizilor de a oferi posturi importante unor prieteni siiti si fastul in care se complaceau dregatorii, generozitatea cu care isi tratau curtenii, gloria lor care ameninta sa o intreaca pe a sa. Nimic insa din comportarea califului nu lasa sa se intrevada deznodamantul. Nimeni n-a sesizat vreo schimbare de atitudine fata de Barmekizi si mai ales fata de Geafar, bunul sau prieten, pe care continua sa-l copleseasca cu daruri scumpe. Intr-o noapte a lunii ianuarie 803, abia intors dintr-un pelerinaj, califul a luat hotararea de scapa de dregatori. Cruzimea cu care Harun si-a tratat prietenul a starnit oroare. Eunucul Masrur a avut sarcina de a-i duce califului capul lui Geafar. Apoi, din ordinul lui Harun, trupul lui Geafar a fost facut bucati si ramasitele expuse pe cele trei poduri ale Bagdadului, unde au zacut vreme indelungata. In aceeasi noapte, Yahya si Fadl au fost aruncati in inchisoare, de unde nu au mai iesit pana la sfarsitul vietii lor. Trimisii califului au cutreierat tara, i-au arestat pe cei din familia Barmekizilor, le-au confiscat bunurile si i-au destituit pe cei numiti in functii de Barmekizi. Dizgratia pare subita. Nu exista nici o sursa care sa explice comportamentul califului, dar istoricii considera ca Harun a avut motive puternice pentru a-i indeparta pe Barmekizi. Oricare au fost incidentele care au putut dicta momentul si modul in care a luat sfarsit familia Barmekizilor, un lucru e cert: califul le-a gandit cu multa vreme inainte. Sfarsit marcat de represalii In ultima parte a domniei, Harun al-Rashid a facut fata din ce in ce mai greu numeroaselor revolte ale maselor. Atitudinea lui a devenit din ce in ce mai intransigenta si violenta represiunilor din ce in ce mai crunta. Califul a avut de infruntat si veleitatile de independenta ale guvernatorilor de provincii, care amenintau sa duca la dezmembrarea califatului. Cel mai greu de mentinut s-au dovedit posesiunile din nordul Africii, carora Harun le-a acordat intotdeauna o atentie speciala. Din nou, califul a recurs la represalii sangeroase, poruncind sa fie ucis unul dintre guvernatorii rebeli, Idris I, intemeietorul dinastiei Idrisizilor in Maroc. Adevarata glorie a lui Harun provine insa din succesele lui repurtate in luptele impotriva Bizantului. Caci in afara victoriilor din tinerete, inainte de a deveni calif, Harun a avut si alte prilejuri de a-i infrunta pe „necredinciosi” in lupta pe care Allah a poruncit-o slujitorilor sai si, mai cu seama, califului. Cand Nikeforos, urmasul imparatesei Irina la tronul Bizantului, a refuzat sa recunoasca intelegerea umilitoare pe care predecesoarea lui a incheiat-o cu suveranul arab si cand, dupa un schimb de scrisori nu foarte amabile, cei doi conducatori au ramas pe pozitiile lor, Harun a declansat ostilitatile. In anul 806, califul a pornit in fruntea armatei sale impotriva Bizantului, a parjolit totul in drumul sau si l-a obligat pe imparat sa ceara pace si sa plateasca un tribut anual. Nikeforos nu s-a putut impaca cu aceste conditii grele si a redeschis conflictul, dar arabii au invins din nou. Cu aceasta se sfarseste gloria militara a lui Harun al-Rashid. El si-a gasit moartea in timpul unei campanii impotriva rebelilor din Harasan, la 24 martie 809. Si pentru ca aceasta domnie, nu intotdeauna inteleapta, sa aiba o continuare demna de ea, Harun a luat, cu ani inainte, nesabuita hotarare sa lase mostenitori la tron pe trei dintre fiii sai. Cu toate ca a avut grija sa imbrace aceasta hotarare intr-o aureola religioasa, cu toate ca ordinea la domnie fusese inscrisa pe un pergament pastrat la Kaaba, dupa moartea lui Harun, califatul a fost insangerat de lupte fratricide. Din castelul de aur, dupa Allah si ingeri Nascut in orasul Rei din Khorasan, in februarie 776, Harun si-a petrecut primii ani ai copilariei in castelul (in fotografie) care domina orasul. Aparat de un sant si un zid gros, strapuns de cinci porti si bine irigat de doua rauri, orasul Rei era considerat „una dintre mandriile islamului”. Mahdi s-a instalat la Bagdad cand Harun avea vreo 4-5 ani, in palatul care-i fusese construit pe malul Tigrului. Aici, tanarul print a primit educatia cuvenita fiilor de rege. Califii isi cresteau fiii cu multa grija, tinand cont de faptul ca Mahomed insusi ii situase pe cei instruiti „pe locul al treilea, dupa Allah si ingeri”. Harun a fost si el incredintat invatatilor, poetilor si muzicienilor, prioritate avand studiul Coranului, filozofia si dreptul. Tanarul print a fost supus unor examene in particular sau publice, pentru a i se urmari progresele. „Sa educi un copil de mic inseamna sa cioplesti in piatra”, se spunea pe atunci. Inceputa la varsta de cinci ani, educatia lui Harun a luat sfarsit la varsta de 15 ani, varsta la care printii primeau primele indatoriri. Inchizitorul islamului In timpul domniei lui Harun, locurile sfinte ale islamului si-au recapatat vechea insemnatate, iar pelerinajul la Mecca a dobandit un caracter spectaculos de piosenie si propaganda, pe care generozitatea legendara a califului (in cursul unui singur pelerinaj a cheltuit un milion de dinari) l-a dus la apogeu. Harun a combatut erezia sub toate formele ei, atat din ratiuni religioase, cat si politice. Imensul imperiu, cu popoarele sale atat de diverse, in care arabismul aproape ca se pierdea, nu trebuia sa cunoasca decat o singura credinta si o singura lege: acestea sunt suportul si ratiunea sa de a fi. Califul si-a luat misiunea de a le face respectate. Spre sfarsitul domniei, zelul sau religios a ajuns pana la manifestari care seamana cu cele ale Inchizitiei. Orice forma de erezie sau de gandire critica era pedepsita necrutator. Harun al-Rashid si Carol cel Mare Intre adevar si legenda se situeaza relatiile diplomatice pe care Harun al-Rashid le-ar fi intretinut cu Carol cel Mare, regele francilor. Discutii indelungate au fost consacrate ambasadorilor pe care Carol cel Mare i-a trimis califului, pentru a-i cere protectia pelerinilor in drumul lor spre locurile sfinte. Cronicile occidentale au pastrat, in afara datelor privind schimbul de delegatii, si lista cadourilor pe care cei doi monarhi si le-au trimis si pe care figureaza un elefant alb daruit de Harun lui Carol, elefant care a starnit senzatie in tara francilor. „Surprinde faptul ca istoricii arabi, foarte scrupulosi in redarea atator amanunte, nu vorbesc niciodata despre istoria schimbului de ambasade, desi ar fi fost la fel de interesati sa consolideze astfel gloria universala de care se bucura marele calif. Au fost cautate argumente care sa justifice aceasta tacere; nici unul nu s-a dovedit insa convingator. Astazi s-a ajuns la concluzia ca lipsa oricaror referiri poate fi explicata intr-un singur mod: cei doi suverani nu si-au trimis nici un fel de ambasadori. Mai mult, poate ca nici nu au stiut unul de existenta celuilalt. Nu e mai putin adevarat, insa, ca regele francilor si califul arab au avut motive sa stabileasca relatii - in primul rand lupta impotriva dusmanului comun, Bizantul - dupa cum au existat insa suficiente temeiuri ca istoriografii de mai tarziu sa faca din Carol cel Mare un precursor al cruciatilor”, afirma Nadia Anghelescu. Ioan BOTIS ibotis@gazetademaramures.ro