24 februarie 1525 - Batalia de la Pavia

* Marele rege al Frantei, Francisc I, a urcat pe tron (1515) in momentul in care se implinea deja un sfert de secol de cand incepusera razboaiele pentru stapanirea Italiei. De la inceputul domniei sale, Francisc I a fost pus intr-o situatie cel putin delicata: Carol Quintul devenise atat rege al Spaniei cat si imparat al Imperiului romano-german, stapanind si Tarile de Jos. Franta se afla inconjurata de posesiunile lui Carol. Mai mult decat atat, Henric al VIII-lea, regele Angliei ameninta si el Franta de dincolo de Canalul Manecii. In interior, Francisc I a trebuit sa reprime rebeliunea condusa de Charles, ducele de Bourbon. Constient de iminenta unui atac al habsburgilor, Francisc I a reusit sa declanseze razboiul nu pe teritoriul Frantei, ci in nordul Italiei. Initial, principalul obiectiv al regelui Frantei a fost orasul Milano. In octombrie 1524, Francisc I a traversat Alpii in fruntea trupelor sale (33.000 de oameni), de doua ori mai numeroase decat fortele imperiale care aparau Milano. Francisc beneficia si de un alt avantaj: armata franceza era formata din luptatori de profesie: mercenari germani, italieni, elvetieni si o cavalerie franceza exceptionala. Carol de Lannoy, comandantul fortelor imperiale habsburgice, si-a retras fortele din calea francezilor, in Lodi si Pavia, abandonand in cele din urma orasul in mainile francezilor, la 26 octombrie 1524. Cei mai experimentati generali ai lui Francisc I, Jacques de Chabannes si Louis de la Tremouille, l-au sfatuit pe acesta sa atace armata imperiala principala de la Lodi. Unul din prietenii sai, Guillaume Gouffier, senior de Bonivent, l-a convins sa asedieze mai intai Pavia, un oras mai apropiat de Milano. Pavia era un oras extrem de bine aparat. In partea sa sudica, orasul era protejat natural de raul Ticino, in vreme ce toate celelalte laturi erau aparate de puternice fortificatii. O garnizoana formata din 6.000 de germani si spanioli si condusa de un comandant experimentat, Antonio de Leya, aparau Pavia. Atacurile pentru cucerirea orasului au fost declansate la 21 noiembrie 1524, dar toate asalturile au fost respinse. Asediatorii au incercat sa devieze cursul raului Ticino, dar aceasta incercare temerara a esuat. Asediul a intrat intr-o faza monotona a razboiului, cu mici atacuri venite si din tabara asediatorilor si din cea a asediatilor si cu schimburi de salve de artilerie. In aceasta situatie, Francisc I l-a trimis pe ducele de Albany, John Stuart, in fruntea unui corp de armata de 6.000 de oameni sa ameninte regatul Neapole. Scopul acestei diversiuni era acela de a atrage trupele imperiale din Lombardia, dar Carol Quintul nu s-a lasat inselat. Francisc I a obtinut insa un succes in plan diplomatic, semnand cu papa Clement al VII-lea un tratat secret, Sfantul Scaun angajandu-se sa sprijine Franta. Intre timp, fortele imperiale s-au grupat sub comanda lui Carol, ducele de Bourbon. Comandantii armatei habsburgice stiau ca o confruntare cu armata franceza era imperios necesara. In februarie 1525, imperialii nu-si primisera soldele de cateva luni si armata era in prag de revolta. O victorie asupra trupelor franceze care asediau Pavia putea restabili situatia, chiar daca un astfel de atac nu era deloc lipsit de primejdii. Fortele de care dispuneau cele doua tabere erau relativ echilibrate (28.000 de imperiali si 30.000 de francezi), dar calitatea combatantilor nu era aceeasi. Trupele franceze ocupau partea de nord a orasului, incluzand si parcul fortificat de vanatoare al castelului Mirabello. Incercarile imperialilor de a-i scoate pe francezi din pozitiile lor fortificate au esuat. Singura solutie ramasa a fost incercarea de a ataca pozitiile francezilor din jurul Paviei, de fapt dublu atac. Imperialii urmau sa-i atace pe francezi in zona parcului, in vreme ce asediatii din Pavia trebuiau sa declanseze si ei un atac combinat. In noaptea de 23 februarie, imperialii au daramat zidul parcului in trei locuri, fara ca francezii sa-si dea seama. In zorii zilei urmatoare, trupele imperiale au declansat atacul inspre parc. Primii care au intrat in lupta au fost 3.000 de archebuzieri condusi de marchizul de Vasto, Avolos d’Aquino, care au atacat Castelul Mirabello. Impotriva acestora a fost pusa in actiune artileria franceza. Mercenarii germani din armata imperiala, cunoscuti sub numele de landsnechti, aflati sub comanda cunoscutului capitan Georg von Frunsberg, s-au aflat in fruntea atacului din zona parcului, unde au fost intampinati de o unitate de lancieri elvetieni. Surprinse de atacul mercenarilor germani, trupele franceze au suferit pierderi grele, fiind salvate de elvetienii care au reusit, gratie disciplinei militare care-i caracteriza, sa-i retina pe landsnechti timp de o ora, timp suficient pentru retragerea celorlalte trupe. Fortele imperiale si-au continuat marsul prin parc, conduse de ducele de Bourbon. Alaturi de acestea se afla un corp de cavalerie format din aproximativ 1.600 de spanioli, condus de Lannoy. Din nefericire pentru imperiali, in fata cavaleriei spaniole s-a aflat cavaleria franceza condusa de Francisc I, de doua ori mai numeroasa. Sarja furibunda a cavaleriei franceze a dat peste cap randurile spaniolilor, supravietuitorii acestei inclestari retragandu-se in dezordine. Se spune ca in acel moment al bataliei Francisc I ar fi exclamat: „Este timpul sa mi se spuna ducele orasului Milano!” Batalia era insa departe de a fi sfarsita. In elanul lor, cavaleristii francezi nu si-au dat seama ca se interpun intre infanteria imperiala si propria lor artilerie. Atat de eficienta la inceputul luptei, artileria franceza a fost redusa pentru o vreme la tacere, timp suficient pentru ca marchizul de Pescara sa-si reorganizeze infanteria. Al doilea asalt al cavaleriei franceze s-a lovit de un zid de sulite, oferind in acelasi timp o tinta sigura archebuzierilor germani. Cavalerii cazuti din sa au fost masacrati de spadasinii si halebardierii germani. Putinii infanteristi francezi care i-au sarit regelui in ajutor au fost macelariti fara mila. In aceasta faza a bataliei a avut loc si sangeroasa confruntare dintre mercenarii germani aflati in slujba imperialilor si landsnechtii germani care luptau sub steagurile franceze, renumita „Banda neagra”. Oamenii lui Frunsberg si-au lovit compatriotii fara nici o remuscare. Iesirea din oras a aparatorilor Paviei s-a dovedit plina de succes odata cu avansarea imperialilor in parc. Trupele elvetiene au fost inlaturate de pe pozitiile lor, retragandu-se spre ceea ce se numea districtul Cinci Manastiri si Torre del Gallo. Ultimul corp de armata francez apt pentru batalie a fost cel condus de Charles de Valois, duce d’Alençon, armata ce fusese plasata in afara parcului. Alertat de retragerea elvetienilor, Charles si-a recunoscut infrangerea si si-a retras trupele catre Milano. Ceea ce parea sa fie o victorie franceza s-a transformat intr-o incontenstabila victorie a imperialilor. Tratatul de la Madrid Intr-un mod remarcabil, biruitorii nu au reusit sa fructifice esecul Frantei. In luna ianuarie a anului 1526, captivul Francisc a semnat Tratatul de la Madrid, prin care renunta la drepturile sale in Italia si prin care ceda Burgundia Imperiului romano-german. Totusi, la iesirea sa din captivitate, a declarat ca acest tratat era „lipsit de echitate”. In curand, s-a format o noua alianta cu Papalitatea, Venetia, Florenta si Francesco Sforza de Milano. In timp, chiar si aceasta liga s-a dovedit a fi fragila, permitandu-i lui Francisc sa-si incerce ambitiile in Italia. Marea batalie dintre dinastiile Valois si Habsburg a continuat pana la Tratatul de la Chateau-Cabrésis, din anul 1559. Si totusi, pacea nu s-a instalat, Europa intrand in era intunecata a razboaielor dintre religii. Un victorios mare invins „Un fervent catolic, Carol a sperat sa uneasca intregul continent sub stindardul religiei sale, asa cum incercase, cu cateva secole mai inainte si modelul sau ca suveran - Carol cel Mare. Doar ca de la anul 800 lucrurile se schimbasera mult in Europa. Religia catolica nu mai avea de infruntat razmeritele unor triburi barbare, raspandite dincolo de Rin, ci rebeliunile bine organizate si nesupunerea civica a unor protestanti renumiti pentru nivelul ridicat de civilizatie, dar si opozitia acerba a altor regi - in primul rand cei al Angliei si al Frantei - ce nutreau si ei asemenea ganduri de hegemonie. Lupta pentru Italia a constituit miza indelungatului conflict dintre Carol si regele francez Francisc I. In 1525, generalii lui Carol obtin o mare victorie impotriva francezilor, la Pavia. Unul dintre nobilii aflati in serviciul sau, Cesare Hercolani, a reusit sa-l faca chiar prizonier pe regele francez, care va fi adus la Madrid. Carol l-a obligat pe Francisc sa semneze un tratat prin care renunta la pretentiile asupra nordului Italiei. Razboi cu crestinii, impotriva... turcilor! Dar, indata ce a fost eliberat, nestatornicul Francisc a determinat Parlamentul francez sa anuleze tratatul, pe motiv ca fusese smuls prin amenintare. Un nou tratat, semnat la Cambrai, va statornici totusi posesiunile habsburgice din Italia si-l va confirma pe Carol ca imparat al Sfantului Imperiu Roman. In 1527, trupele spaniole prada Roma si il iau prizonier pe Papa Clement al VII-lea, pe care Carol l-a impiedicat sa accepte divortul dintre matusa lui, Caterina de Aragon, si regele englez Henric al VIII-lea. Francisc I, care-l ura de moarte pe Carol, nu a pregetat atunci sa se alieze cu turcii, impotriva lui. Dar armatele spaniole obtin o victorie spectaculoasa impotriva trupelor sultanului Soliman, la Tunis, in 1535. O victorie à la Pyrrhus, insa, deoarece, sleit de necontenitele lupte, imperiul, cu toate resursele uriase, cu tot aurul aztecilor si al incasilor, da semne de oboseala. Protestantii, vazand in inaintarea turcilor spre centrul Europei o contrapondere la dominatia catolica, refuza sa mai voteze impozitele propuse de Carol. Satul de nesfarsitele conflicte interconfesionale, imparatul pledeaza pentru impunerea unei “impacari spirituale", ramasa in istorie drept Pacea de la Augsburg” - Gabriel Tudor Ioan BOTIS