23 mai Cedarea de către România a Insulei Șerpilor din Marea Neagră

În 23 mai a anului 1948, ca urmare a presiunilor tot mai crescute a Uniunii Sovietice față de România, la București a fost semnat actul de cedare a Insulei Șerpilor din Marea Neagră către Uniunea Sovietică. Actul de cedare a insulei a fost semnat de către Nikolai Pavlovici Sutov, prim-secretar de ambasadă, reprezentant al Ministerului Afacerilor Externe al URSS, și Eduard Mezincescu, reprezentantul Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Populare Române.

Această cedare s-a făcut cu încălcarea Tratatului de pace de la Paris, încheiat în 1947 ce interzicea ajustări teritoriale sau modificări ale frontierelor după semnarea tratatului menționat anterior. Trebuie amin­tit că actul prin care s-a făcut cedarea insulei nu a fost ratificat niciodată de Parlamentul Româ­niei și nici nu a fost adoptată vreo lege constituțională cu privire la modificarea frontierei de stat cu URSS.

Insula Șerpilor este situată la 45 de kilometri în largul Mării Negre, în dreptul Brațului Sulina, având o lungime de 662 de metri și o lățime de 440 de metri, cu un relief deloc primitor, insula fiind for­mată din gresii dure. Trebuie spus că Insula Șerpilor a făcut parte, până în 1947, din teritoriul Ro­mâniei, iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, între 1941 și 1944, baza militară românească de aici a fost supusă unor nume­roase bombardamente sovietice, din cauza poziției sale strategice de la gurile Dunării. După cum am mai spus, din anul 1948, insula a intrat în cadrul Uniunii Sovietice, iar la scurt timp aceasta a fost transformată într-un complex mili­tar, unde au fost amplasate radare de mare putere şi cu rază mare de acțiune și stații de bruiaj şi de ascultare a convorbirilor radio.
Sovieticii au instalat aici cabluri telefonice subacvatice care făceau legătura cu Odessa şi au amenajat locuri de acostare pentru nave. După destrămarea URSS, Insula Șerpilor a fost disputată la Curtea Internațională de Justiție, de către Ucraina şi România, ambele părți considerând că insula este rele­vantă pentru delimitarea platoului continental al Mării Negre. În prezent, ea face parte din teritoriul Ucrainei, dar în Hotărârea pro­nunțată la 3 februarie 2009, Curtea Internațională de Justiție a stabilit, cu unanimitatea voturilor judecă­torilor, traseul liniei de delimitare între platoul continental şi zonele economice exclusive ale celor două state, acordând României 9700 km² din zona economică exclusivă din Marea Neagră, adică 79,34% din suprafața în dispută de cca. 12.200 km².
 

ISTORIA INSULEI ȘERPILOR
 

Antichitate

Insula Șerpilor văzută de pe mare, dinspre nord-vest.
În Antichitate, este menționată „la gurile Dunării” o insulă numită de către greci Λευκός (Leucos: „in­sula Albă”), denumire care apare pentru întâia oară în secolul VI, înainte de Hristos. După mitologia greacă, zeița Thetis s-a rugat de Poseidon (zeul mărilor) să scoată din adâncul mării o insulă pentru fiul ei Ahile, erou al Iliadei. Potrivit versiunii lui Arctinos din Milet a Iliadei, rămășițele pă­mântești ale lui Ahile și Patrocle au fost aduse în insula Leucos sau Leuke de către zeița Thetis, pentru a fi păstrate într-un mausoleu. Nu este absolut sigur că Leucos este chiar insula Șerpilor, dar există indicii concordante.
De exemplu, în anul 1823, căpi­tanul rus Krițki descoperă aici ruinele antice ale unui templu și alte vestigii, ruine ulterior descrise de către germanul Köhler. Câteva basoreliefuri găsite pe insulă sunt expuse la Muzeul arheologic din Odesa. Toate sunt din Antichitatea clasică și nu există nicio rămășiță „ciclopeană” mai veche, cum s-a scris uneori fără dovezi.
Printre inscripțiile antice de pe insulă, un decret olbiopolitan (din cetatea Olbia de la gurile Niprului) datând din secolul al IV-lea înainte de Hristos, le cere olbienilor să-i alunge pe pirații care „se adăpos­teau pe insula sacră”.
Poetul ro­man Ovidiu (exilat la Tomis), geograful grec Ptolomeu, istoricul grec Strabon și învățatul grec Megalos din Tir (care a trăit în secolul al II-lea după Hristos) menționează cu toții „templul sacru, închinat lui Ahile, din insula Leucos”.
Tot în Antichitate, apare în scrie­rile grecilor mențiunea unei insule sacre adăpostind un templu dedicat zeului Apollo. După ultimele cercetări este posibil să fie vorba de aceeași construcție cu mausoleul lui Ahile, care a putut fi transformat în templu. Mai târziu, același templu elenic va apărea în folclorul românesc sub numele de „Biserica cu 9 altare”.

Evul Mediu

După perioadele de stăpânire gre­cească și romană, Insula Șerpilor ajunge în stăpânirea themei bizantine Paradunavon, mai apoi a ge­no­vezilor, iar ulterior a lui Dobrotici și a lui Mircea cel Bătrân. În Cro­nica de la Nürnberg se afirmă că „românii locuiau în insula Peuce vestită de cei vechi”. Prin termenul de Peuce se înțelegeau atunci și gurile Dunării.
În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), puterea domnitorului muntean s-a întins de-a lungul ambelor maluri ale Dunării, până la gurile de vărsare și coas­tele Mării Negre, inclusiv asupra Insulei Șerpilor. Ulterior, insula ajunge, împreună cu gurile Du­nării, în stăpânirea voievodatului Moldovei, fiind un adăpost pentru corăbiile lui Ștefan cel Mare în caz de furtuni, în drumul lor spre
Constantinopol sau spre principatul de la Mangop. În anul 1484, Insula Șerpilor intră sub stăpânirea otomană.

Epoca modernă

În urma Războiului Crimeii, Rusia cedează către Principatul Moldo­vei, prin Tratatul de pace de la Paris din 26 decembrie 1856, Delta Dunării, Insula Șerpilor (anexate în 1829) și partea de sud a Bugeacului (anexat în 1812). Inițial, Sultanul Otoman, suzeran al Moldovei, revendicase și ce­da­rea Cetății Albe (pe atunci „Ak-Kerman”) de Rusia către Moldova, pentru a relua el însuși direct în stăpânire Delta și Insula Șerpilor. În final, Turcia recuperează Delta Dunării și Insula Șerpilor, dar fără ca Moldova să recapete Cetatea Albă. Protocolul de la Paris, semnat la 6 ianuarie 1857, stabilește că Insula Șerpilor va aparține statului posesor al gurilor Dunării (în acel moment Imperiul Otoman) care se obliga să ridice pe insulă un far pentru navigația navelor care se îndreptau spre Dunăre sau spre Odesa (far care a fost ridicat în 1860 de către inginerul francez de origine armeană Artin Aslan). Tratatul adițional de la Paris din 19 iunie 1857 confirmă aceste ho­tărâri.
Tratatul de la Berlin, din 13 iulie 1878, a confirmat retrocedarea de România către Rusia a sudului Basarabiei (cele trei județe moldo­vene din Bugeac), mărginit la vest de talvegul Prutului, la sud de talvegul brațului Chilia și de vărsarea brațului Stambul. Prin art. 45, sudul Dobrogei de la est de Silistra până la Ofidaki/ Yilanlîk, la sud de Mangalia, era cedat Ro­mâniei de Imperiul Otoman (frontiera actuală). Articolul 46 preciza că „Atât insulele formând Delta Dunării, cât și Insula Șerpilor și sangeacul Tulcei sunt alipite României”.
În Primul Război Mondial, în anul 1917, nava de război germană Breslau a bombardat Insula Șerpi­lor, deteriorând farul (care a fost reconstruit de România în anul 1922).

Tratatul de pace de la Versailles, din 28 octombrie 1920, a confirmat stăpânirea românească asupra Insulei Șerpilor, administrată de Comisia Europeană a Dunării (mai anume sectorul Dunării maritime). Conferința din 18 august 1938 de la Sinaia a trecut sectorul Dunării maritime, inclusiv Insula Șerpilor, în administrarea directă a statului român, în cadrul căreia a rămas, până după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Patrula de marinari sovietici care a debarcat pe insulă, în vara anului 1944, în urmarea ofensivei sovietice din Moldova, a ocupat-o ca teritoriu român.
La 4 februarie 1948, la Moscova, prim-ministrul Republicii Populare Romîne, dr. Petru Groza și ministrul de afaceri externe al URSS, Viaceslav Molotov, sem­nează „Protocolul referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între România și URSS”, care, deși se referea la Tratatul de pace din 1947, stabilește, împotriva prevederilor acestui Tratat, că Insula Șerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Du­nării, intră în componența URSS”.
În cursul delimitării pe teren a frontierei, comisia sovieto-română sub comandament sovietic, s-a abătut de la talvegul brațului Chilia în mai multe rânduri, fixând frontiera nu pe acesta, ci pe brațe laterale de pe partea dreaptă, românească, incluzând astfel în teritoriul sovietic nu numai ostroavele Coasta Dracului (Tătarul mic), Dalerul mare și Dalerul mic, ci și insula Maican și mai ales Ostrovul Limba de la gurile brațului Chilia, în timp ce linia frontierei în apele teritoriale pornind de la golful Musura era mutată de la nord, la sud de insula Șerpilor. În procesul-verbal de descriere a traseului s-a menționat trecerea acesteia la URSS. În schimb, ostroavele Tato­mirului (Tatarskii, acum Tătarul mare sau Tatanir) și Cernofcăi (Cerniovskii), și ele ocupate în vara 1944, sunt oficial recunoscute ca aparținând României, grănicerii sovietici retrăgându-se din ele.

La 23 mai 1948, reprezentanții minis­terelor de externe din cele două țări (Nikolai P. Șutov, prim-secretar al ambasadei sovietice din București și Eduard Mezincescu, ministru plenipotențiar) au semnat chiar pe Insula Șerpilor un proces-verbal de predare a insulei. În acel document se afirmă, deși insula nu aparținuse niciodată Uniunii So­vie­tice, că „Insula Șerpilor a fost înapoiată U.R.S.S. de către R.P. România și încadrată în teritoriul U.R.S.S.”. Aceste documente au fost păstrate mult timp secrete, astfel că în martie 1949, căpitanul Constantin Copaciu, membru al comisiei de delimitare a frontierelor, a fost arestat pentru că nu recunoștea URSS-lui Insula Șer­pilor și nici celelalte 5 insule de pe brațul Chilia. În august 1949, nave militare sovietice au debarcat pe insulă, au arestat grănicerii și paznicii români, și i-au debarcat în orașul Sulina. Protocolul de predare a insulei către URSS nu a fost niciodată ratificat, nici de Sovietul suprem al URSS, nici de MAN al RPR și RSR. Cu toate acestea, posesia sovietică asupra Insulei Șerpilor a fost confirmată prin Tratatul încheiat între Guvernul Republicii Populare Române și Guvernul Uniunii Sovietice cu privire la regimul frontierei ro­mâno-sovietice, de colaborare și asistență mutuală, semnat la Bucu­rești la 27 februarie 1961.

Imediat după ocuparea Insulei Șerpilor, sovieticii au început să construiască aici o bază militară de supraveghere maritimă și aeriană, prevăzută cu antene radar. În mai multe rânduri, pescarilor români care au fost surprinși de furtună pe mare nu li s-a permis să se adă­pos­tească pe insulă, fiind respinși de către autoritățile militare sovietice, incidentele închein­du-se, de mai multe ori, cu victime.

După anul 1980, odată cu desco­perirea de rezerve considerabile de țiței (10 milioane de tone) și de gaze naturale (1 miliard m³), interesul pentru împrejurimile insulei a crescut mult. Convenția ONU asupra mării de la Montego Bay recunoaște dreptul statelor
să-și extindă apele teritoriale la 12 mile, și în zona de exclusivitate economică, la 200 de mile marine.
După destrămarea Uniunii Sovie­tice în anul 1991, Insula Șerpilor împreună cu baza militară și cu apele sale teritoriale, a trecut „de facto” în componența Ucrainei.
Un tratat frontalier româno-ucrai­nean, semnat la Constanța la 2 iunie 1997, intrat în vigoare la 22 octombrie 1997, a confirmat dis­po­zițiile tratatului româno-sovietic de la București din 27 februarie 1961, și a fost confirmat la rândul lui (pentru a treia oară în ceea ce privește Insula Șerpilor) de către Tratatul dintre România și Ucraina privind regimul frontierei de stat, colaborarea și asistența mutuală în problemele de frontieră, semnat la Cernăuți la 17 iunie 2003. Deli­mi­tarea frontierei maritime în Marea Neagră între România și Ucraina conform deciziei CIJ din 2013.
Pe insulă, în jurul farului odinioară românesc, a fost stabilită o gar­nizoană militară care face parte din sistemul de pază și apărare a granițelor de stat ale Ucrainei, deservită printr-un helicodrom, un debarcader militar, depozite, insta­lații energetice (generator electric cu motor diesel) și un rezervor de apă. Stațiile de radiolocație aflate pe insulă execută o cercetare her­țiană la mare distanță, într-un peri­metru ce cuprinde Marea Neagră și Marea Mediterană.

Surse: wikipedia,
lectiadeistorie.ro