La 23 ianuarie 1512, a urcat pe tronul Țării Românești Neagoe Basarab, personalitate de seamă a istoriei poporului nostru, domnitor cu importante preocupări economice, religioase şi culturale, ce a rămas în istorie sub numele de „domn al culturii și spiritualității româneşti”. Cu privire la originea lui Neagoe Basarab părerile istoricilor sunt oarecum împărțite, deoarece unii susțin că ar fi fost fiul marelui vornic Pârvu Craiovescu, iar alții spun că, de fapt, ar fi fiul ilegitim al lui Basarab al IV-lea cel Tânăr, zis Țepeluș Vodă. Ceea ce știm cu exactitate este faptul că el a primit o bună educație, a călătorit prin câteva țări din Europa și prin Imperiul Otoman, iar după ce a urcat pe tron a încurajat dezvoltarea economică şi culturală a Țării Românești. Pe plan diplomatic, a întreținut relații de colaborare și prietenie cu vecinii și a încercat să stabilească relații diplomatice cu Veneția și Roma, ba chiar a încercat să medieze conflictul dintre clericii creștinii ortodocși și catolici. A fost un mare susținător al culturii, el patronând tipărirea uneia dintre primele cărți din Țările Române și anume a „Evangheliarului” în limba slavonă, al lui Macarie, din anul 1512. Tot de numele lui Neagoe Basarab se leagă tipărirea celei mai vechi capodopere a literaturii române vechi, el fiind autorul celebrelor „Învățături a lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, un manual de educație morală și, în același timp, un adevărat testament politic lăsat de domnitor urmaşilor săi. Sub îndemnul său, s-au clădit în țară numeroase biserici, cea mai cunoscută fiind ctitoria sa de la Mănăstirea Curtea de Argeș, în jurul căreia s-a născut legenda Meșterului Manole, o ctitorie ce va rămâne în istoria culturii ca fiind cea mai valoroasă construcție de artă și arhitectură bisericească de la noi din țară.

Biografie

Autodeclarat fiu natural al lui Basarab Ţepeluş şi al Neagăi din Hotărani, soţia marelui vornic Pârvu Craiovescu, în a cărui familie a crescut, a primit o educaţie aleasă de la călugărul Macarie de la Bistriţa, patriarhul Nifon, refugiat la curtea Craioveştilor, şi Maxim Brancovič, reuşind să cunoască bine mai multe limbi de circulaţie europeană, dar şi greaca, slavona sau latina. A participat, se pare, alături de Macarie, la tipărirea Liturghierului slavon (1508), a Octoihului (1510) şi a Tetraevangheliarului (1512), primele de acest gen din Ţara Românească. După o serie de călătorii în Ungaria, Austria sau Imperiul Otoman, a revenit în ţară, unde a primit mai multe dregătorii, ajungând până la cele de mare postelnic (decembrie 1501 – 19 iunie 1509) şi mare comis (24 aprilie 1510 – 28 noiembrie 1511). S-a căsătorit cu fiica despotului sârb Iovan Brancovič, Elena [Despina Miliţa], în 1504, cu care a avut şase copii: Ion, Petre şi Anghelina, morţi înainte de vreme, Teodosie, Ruxandra şi Stana.

A obţinut tronul cu ajutorul bey-ului de Nicopole, după înfrângerea şi uciderea lui Vlad cel Tânăr (23 ianuarie 1512). Pentru a căpăta legitimitate în faţa supuşilor, şi-a însuşit supranumele de „Basarab”, intrând astfel, după opinia lui, în familia domnitoare cu drept de a pretinde tronul. După încoronarea de la Bucureşti, din 8 februarie 1512, Neagoe Basarab „luo coroana şi scaunul a toată Ţara Rumânească” (Gavril Protul), primul său act oficial păstrat a fost emis la 20 februarie 1512, aici regăsindu-se deja titulatura domnească „Io Basarab voievod şi domn”.

Domnia sa a fost una destul de fructuoasă, „au domnit cu bună pace, până au murit în domnie” (Istoria Ţării Româneşti), preocupările sale diverse au vizat, în special, dezvoltarea economică prin măsuri luate în domeniul comerţului, reorganizarea armatei şi, mai ales, sprijinirea culturii. Acestea au dus la o substanțială creștere demografică, a veniturilor şi la o sensibilă ridicare a nivelului de trai.

Neagoe Basarab a întreținut relații bune cu vecinii şi cu Papalitatea, a dus o politică filootomană, plătind tributul regulat şi având grijă să nu deranjeze prin ceva, conștient că numai aşa va evita mazilirea sau sfârșitul predecesorilor săi. Relațiile cu Moldova n-au fost, însă, dintre cele mai bune, el sprijinind mai mulți pretendenți la tronului acestei ţări.

Susţine apariţia Evangheliarului conceput de Macarie şi Viaţa patriarhului Nifon a lui Gavril Protul – care relatează şi despre activitatea a patru domni munteni: Radu cel Mare, Mihnea cel Rău, Vlad cel Tânăr şi Neagoe Basarab – şi scrie sau dispune întocmirea operei Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie (1517 – 1521), „monument de literatură, politică, filozofie şi elocvenţă” (B. P. Hasdeu). Ctitorește biserica mănăstirii Curtea de Argeş, biserica Sf. Gheorghe şi cea a Mitropoliei din Târgovişte. Suportă refacerea mănăstirilor Tismana şi Cozia şi înzestrează biserici şi mănăstiri precum Târgovişte, Cotmeana, Vişina, Nucet, Snagov, Ostrov (ctitoria sa) ş.a. La Sfântul Munte Athos, pe lângă tot felul de renovări şi dotări cu obiecte de cult, au fost stabilite danii anuale: Cutlumuş (10.000 aspri), Zografu (3.000 aspri) Xenofon (2.000 aspri), Rusicon (4.000 aspri), Vatoped (200 taleri), Iviron (200 taleri), Hilandar (7.000 aspri). De generozitatea sa au beneficiat şi Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, cea din Ierusalim sau lăcaşele de la Muntele Sinai ş.a. Sfinţirea capodoperei arhitectonice de la Curtea de Argeş, construită în timp record, cu piatră din Albeştii Muncelului, de meşteri veniţi din Transilvania, Serbia, Grecia, Veneţia, Armenia sau Constantinopol, la 15 august 1517, a fost făcută în faţa unei audienţe impresionante, printre reprezentanții de seamă numărându-se patriarhul ecumenic Teolipt I, episcopii de Sares, de Sarde, de Midia şi de Melenic sau Gavril protosul de la Muntele Athos. „Ce vom spune despre lucrurile şi mănăstirile pe care le-au miluit? Şi în toate laturile de la Răsărit până la Apus şi de la Amiaza-zi până la Amiaza-noapte, toate sfintele biserici le hrănea şi cu multă milă pretutindeni da. Şi nu numai creștinilor fu bun, ci şi păgânilor, şi fu tuturor tată milostiv, asemănându-se Domnului ceresc, care străluceşte soarele sau şi ploaia şi pe cei buni şi pe cei răi, cum arată sfânta evanghelie” (Gavril Protul).

Cel care a fost supranumit „Marc Aureliu al Ţării Româneşti, principe, artist şi filosof” (B. P. Hasdeu), „domn cu apucături împărăteşti” (Nicolae Iorga) sau „unul dintre cei mai culţi domni ai noştri din vechime” (Ioan Bogdan), s-a prăpădit după o lungă şi grea suferință, fiind înmormântat la Argeș. A fost canonizat la 9 iulie 2008, fiind sărbătorit de Biserica Ortodoxă Română la 26 septembrie „Prin Curtea de Argeş şi prin Învăţăturile către fiul său Teodosie, Neagoe, voievod Basarab, şi-a câştigat un loc veşnic viu în istoria, cultura, civilizația şi conștiința românilor” (Antonie Plămădeală).

Neagoe Basarab a făcut donații generoase mănăstirilor ortodoxe din Țara Românească și din toate țările din Balcani. În timpul domniei sale, a fost construită Mănăstirea Curtea de Argeș, unde se odihnesc și sfintele moaște ale voievodului. În ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit la Reședința patriarhală din București, în zilele de 8-9 iulie 2008, s-a hotărât canonizarea Sfântului Voievod Neagoe Basarab, domnitorul Țării Românești. Cancelaria Sfântului Sinod a editat Tomosul de proclamare a canonizării Sfântului Voievod Neagoe Basarab, „care a rămas în memoria poporului român și a tradiției ortodoxe prin opera sa intitulată «Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie», prima creație de valoare universală a literaturii române, un adevărat testament duhovnicesc, pedagogic, filosofic și enciclopedic”. Proclamarea oficială a canonizării a avut loc la 26 octombrie 2008, la Catedrala Patriarhală din București

Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie

„Iubitu mieu fiiu, mai nainte de toate sa cade să cinstești și să lauzi neîncetat pre Dumnezeu cel mare și bun și milostiv și ziditorul nostru cel înțelept, și zioa și noaptea și în tot ceasul și în tot locul. Și să foarte cuvine să-l slăvești și să-l mărești neîncetat, cu glas necurmat și cu cântări nepărăsite, ca pre cela ce ne-au facut si ne-au scos din-tunérec la lumină și den neființă în ființă. O, câtă iaste de multă mila ta, Doamne, și gândul și cugetul tău, care ai spre noi oamenii! O, mare taină și minunată! O, cine va putea spune toate puterile tale și lauda slavei tale! Dumnezeu, pentru mila sa cea multă, lăcui întru noi oamenii și să arătă noao. Dumnezeu fu în ceriu și om pre pământu și într-amândoao desăvârșit. Și pre om și-l făcu fiiu iubit și moștean împărățiii sale. O, mare iaste taina înțelepciunii tale Doamne, care fu spre noi oamenii! Ni dar să mărim pre Dumnezeul nostru și să strigăm dinpreună cu David, zicând: «Chiuiți lui Dumnezeu, tot pământul, slujiți lui Dumnezeu în veselie, intrați înaintea lui cu bucurie și cu veselie și cu curăție. Să știți că acela ne-au făcut, iar nu noi, și acela iaste Dumnezeul nostru și noi suntem oamenii lui și oile pășunii lui. Intrați prin poarta lui în ispovedanie, în curțile lui, în cântări, mărturisiți-vă lui și lăudați numele lui, că iaste bun și milostiv Domnul și sfânt Dumnezeul nostru. Că iaste mila lui cea mare cu noi în véci, și bunătatea lui cea multă». Și den nimic ne-au făcut de suntem și făcu toate puterile céle far’ de trupuri.

Dar pentru ce? Numai ca să lăudăm numele lui, cel ce ne-au făcut, Domnul domnilor și Dumnezeul dumnezeilor. Adusu-ne-au în arătarea și în slava numelui său cel sfânt, ca să-l proslăvească îngerii în ceriurile céle de sus cu numele sfintei și a începătoarei de viață troiță. Așijderea au tocmit și firea ființii noastre ceii omenești și ne-au dat minte și cuvântu și suflet îmbrăcate în trup, și ne-au înfrumusețat cu chip și cu podoabă și ne-au tocmit cu toate dichisile céle bune și ne-au alcătuit trupul cu toate mădularile: cu gură, cu urechi, cu picioare, cu ochi și cu mâini, ca acéstea toate să le întindem și să le lărgim în lauda lui Dumnezeu, iar nu spre lucruri spurcate și scârnave și făr’ de lége, carile nu să cad”.

Surse: Lecția de istorie, Enciclopedia României