21 martie: Interpelarea parlamentară prin care se dezvăluia public implicarea unor importanți oameni politici din România în „Afacerea «Skoda»”

 La 21 martie 1933, prin interpelarea parlamentară a deputatului țărănist Nicolae Lupu, se dezvăluia public implicarea a numeroși oameni politici în „Afacerea Skoda”, o afacere privind contractarea unor comenzi de armament, în condiții total dezavantajoase pentru România.

Trebuie amintit că „Afacerea Skoda” a fost un puternic scandal politico-financiar care a zguduit viața politică din România interbelică, iar la baza lui a stat un contract pentru înzestrarea armatei române cu armament, contract semnat în 1930 de guvernul Maniu cu Uzinele de armament Skoda din Cehoslovacia.

Stipulat în netă defavoare faţă de statul român, contractul a provocat o puternică criză politică, scoțând la iveală corupția generalizată din aparatul administrativ al Statului, starea extrem de precară a Armatei Române, dar și violarea secretelor de stat ori implicarea politicienilor până la nivelele cele mai înalte, totul culminând cu implicarea regelui Carol al II-lea şi a camarilei regale în această afacere.

 Cazul a scandalizat opinia publică românească şi a fost cap de afiș pentru mai mulţi ani de la izbucnirea lui, având în final un efect devastator asupra încrederii populației în instituțiile statului, în contextul în care Europa se afla în plin proces de înarmare şi în pragul izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial.

Dar, pentru a înțelege mai bine efectele acestui scandal, trebuie amintit că în acea perioadă în România nu exista o industrie de armament autohtonă, iar statul era obligat să apeleze la furnizori externi, care practicau prețuri foarte mari în raport cu posibilitățile financiare ale României din acea perioadă. Astfel, în martie 1930, Ministerul Apărării a semnat un contract de furnizare de armament cu Uzinele Škoda, chiar dacă, după cum avea să susțină mai târziu Iuliu Maniu, guvernul naţional-ţărănesc prezidat de el avea deja un plan de modernizare şi înarmare cu mult înainte de această dată.

Numai că, în 1931, la un an de la perfectarea contractului, de data aceasta sub guvernul Iorga, apar primele indicii de nereguli, iar noul ministru al apărării, generalul Constantin Ștefănescu Amza, un apropiat al regelui Carol al II-lea, constată că echipamentul furnizat nu corespunde standardelor armatei şi solicită sistarea temporară a comenzii.

Nemulțumită, conducerea Uzinelor Škoda îl acuză pe Amza că încearcă să saboteze contractul, iar în ciuda diferendelor existente și mai ales la insistențele regelui Carol al II-lea , contractul se derulează în continuare. Numai că scandalul reizbucneşte în primăvara lui 1933, când în 21 martie, deputatul Nicolae Lupu tine un discurs în Camera Deputaţilor în care face publică „Afacerea Škoda”.

Imediat după acest discurs, poliția se sesizează și face numeroase percheziții, iar într-un seif din biroul lui Bruno Seletzki, reprezentantul Uzinelor Škoda la București, sunt găsite mai multe documente militare secrete din Arhiva Ministerului Apărării, cu privire la sistemul național de apărare, dar și documente despre contractele statului cu alţi furnizori de armament.

Pe lângă acestea sunt descoperite și liste cu sume mari de bani alocați unor nume codificate care ulterior se va dovedi că aparțin unor importanți oameni politici, dar și unor persoane din conducerea Armatei.

Astfel, scandalul se extinde rapid, iar pe 24 martie este arestat Bruno Seletzki, iar în aceeași zi generalul Sică Popescu, din Corpul I Armată, se sinucide, ulterior stabilindu-se că el era implicat direct în această afacere.

La mai bine de un an de la izbucnirea scandalului, după numeroase interpelări parlamentare, scandaluri politice şi discursuri furibunde, se materializează comisia parlamentară însărcinată cu anchetarea afacerii Škoda. Cu toate acestea, cercetările au durat foarte mult, până în decembrie 1934, iar raportul nu a apucat să intre în Parlament în ultima ședință a anului şi s-a amânat pe motiv de „vacanţă de iarnă”.

La reluarea activității parlamentare, s-a încercat scoaterea din discuție a raportului, s-au tărăgănat din nou lucrurile, pe fondul scandalurilor dintre politicieni şi partide. Raportul comisiei a intrat în discuție abia în martie 1935, iar in urma numeroaselor discuții s-a stabilit că răspunzător pentru întreaga afacere a fost făcut guvernul PNŢ din 1930, prezidat de Iuliu Maniu.

Dezbaterile care au urmat prezentării raportului comisiei parlamentare au durat mai mult timp și s-au delimitat doar la o critică aspră la adresa PNŢ şi a lui Iuliu Maniu. Desigur, țărăniștii au ripostat acuzând liberalii de orchestrarea întregului scandal împotriva partidului şi a liderului său, Iuliu. Maniu, care a argumentat că a fost de bună credință, subliniind planurile guvernului său și dorința PNŢ de a grăbi înarmarea țării, în contextul unei Europe în plină campanie de înarmare, în frunte cu Germania, dar şi a pretențiilor tot mai revizioniste ale Ungariei.

Izbucnirea scandalului

Scandalul propriu-zis izbucnește în primăvara lui 1933, la trei ani de la semnarea contractului. În urma unui telefon anonim, în 10 martie, finanțele operează o percheziție la sediul firmei din București, pe motiv că aceasta nu ar fi plătit mai multe impozite datorate statului. În seiful din biroul lui Bruno Seletzki, reprezentantul Uzinelor Škoda, sunt găsite mai multe documente militare secrete din Arhiva Ministerului Apărării, cu privire la sistemul național de apărare, documente despre contractele statului cu alți furnizori de armament. Pe lângă acestea, sunt descoperite liste cu sume mari de bani - circa 25 milioane lei, alocați unor nume codificate.

Reacția inițială a autorităților a fost ambiguă. Ministrul justiției, țărănistul Mihai Popovici, sistează percheziția şi încearcă să mușamalizeze rapid cazul. În aceeași seară, Bruno Seletzki pătrunde înapoi în sediul firmei, rupe sigiliile şi sustrage mai multe documente. Toate acestea scapă presei, care nu întârzie să publice articole incendiare despre „Afacerea Škoda”. Scandalul se extinde rapid şi în Parlament. Sub presiunea opiniei publice şi a Parlamentului, pe 24 martie este arestat Bruno Seletzki. Implicat direct, generalul Sică Popescu, din Corpul I Armată, se sinucide.

Aparent, scandalul se stinge odată cu condamnarea lui Seletzki la cinci ani de închisoare pentru deținere de acte secrete şi violare de sigiliu. Seltezki este apoi expulzat din România. Cu toate acestea, rămân nedeslușite chestiunea persoanelor mituite care se aflau în spatele denumirii cifrate Paelaelibus, precum şi a sumei de 25 de milioane mită.

Nemulţumiţi de atitudinea mult prea permisivă a guvernului PNL, un grup de deputaţi din partidele de opoziţie, în frunte cu Nicolae Lupu, adresează o interpelare oficială guvernului, pentru o prezentare mai clară a afacerii. Din grupul de deputați făceau parte Constantin Bacalbaşa (independent), Virgil Madgearu (PNŢ), Grigore Iunian (PRŢ), Octavian Goga (PNA). Chiar şi din PNL s-au sesizat Gheorghe Brătianu sau Constaninescu-Bordeni. În urma acestui demers, se profilează soluția constituirii unei comisii parlamentare care să ancheteze cazul în detaliu.

Comisia parlamentară

La mai bine de un an de izbucnirea scandalului, după numeroase interpelări parlamentare, scandaluri politice şi discursuri furibunde, se materializează comisia parlamentară însărcinată cu anchetarea afacerii Škoda. Comisia Camerei se constituie din 30 de deputați din toate partidele parlamentare şi începe lucrul la 12 mai 1934. Comisia Senatului se formează din 23 de membri şi începe ancheta la 30 iunie. Ancheta îşi propunea să răspundă la trei întrebări fundamentale: era contractul în dezavantajul statului român? dacă da, cine era responsabil? cine erau persoanele corupte? Existau câteva probleme corelate: criza din Armată, prestigiul PNŢ, posibilitatea unei înscenări din partea PNL împotriva PNŢ, mușamalizarea inițială a afacerii.

Cercetările au durat foarte mult - până în 7 decembrie 1934. Raportul nu a apucat să intre în Parlament în ultima ședință a anului şi s-a amânat pe motiv de „vacanță de iarnă”. La reluarea activităţii parlamentare, s-a încercat scoaterea din discuţie a raportului, s-au tărăgănat din nou lucrurile, pe fondul scandalurilor dintre politicieni şi partide. Raportul comisiei a intrat în discuţie abia la şedinţa din 8 martie 1935.

Raportul comisiei parlamentare

Referitor la întrebările fundamentale cărora îşi propusese să le găsească un răspuns, raportul a stabilit, în primul rând, că statul român a fost categoric defavorizat în contractul cu Uzinele de armament Škoda. Existau daune de cel puţin 1,7 miliarde lei în comenzi, prin practicarea de preţuri crescute ilegal în dauna statului. Mai mult, s-a descoperit că interesele industriale naţionale fuseseră neglijate, factorii de decizie competenţi nefiind consultaţi. Mai bine de o treime din contract ar fi putut fi repartizat firmelor autohtone cu profil industrial precum Uzinele Reşiţa, Malaxa, Vulcan, Copşa-Mică, Cugir, Astra, Vulcan, Romloc.

În ce priveşte chestiunea responsabilităților, comisia parlamentară i-a indicat doar pe directorul ceh Bruno Seletzki şi pe Romulus Boilă, membru PNŢ, care nu a putut justifica o parte din avere. Colonelul Sică Georgescu a fost învinuit că ar fi primit comisioane. Răspunzător a fost considerat şi fostul ministru al apărării, generalul Cihoski, cel care semnase contractul. Alt învinuit a fost ministrul justiţiei Mihai Popovici, care a sistat percheziția din 10 martie 1933. În sfârșit, în pledoaria finală, răspunzător pentru întreaga afacere a fost făcut guvernul PNŢ din 1930, prezidat de Maniu.

A treia întrebare, referitoare la comisioanele plătite unor persoane sus-puse, nu s-a putut clarifica. Comisia a stabilit că, în spatele denumirilor cifrate, se găseau comisioane, cheltuieli administrative, onorarii pentru avocați, în general mită pentru birocrație. Însă, nu a putut stabili niciun nume sau personaj concret.

Responsabilitatea lui Maniu

Dezbaterile care au urmat prezentării raportului comisiei parlamentare, au durat mai bine de o lună. S-a delimitat o critică aspră la adresa PNŢ şi a lui Iuliu Maniu. Ţărăniştii au ripostat acuzând liberalii de orchestrarea întregului scandal împotriva partidului şi a liderului său, de o amplă campanie de calomniere împotriva lor. Maniu a argumentat cu buna sa credință, subliniind necesitatea de înarmare, planurile guvernului său, dorința PNŢ de a grăbi înarmarea țării, în contextul unei Europe în plină campanie de înarmare, în frunte cu Germania, dar şi a pretențiilor revizioniste ale Ungariei.

Maniu s-a disculpat, susținând mai departe că nu era la cunoștință de neregulile din contract. El a mers mai departe acuzând pe colonelul Pompoiu de falsificarea unui proces-verbal care l-ar fi indus în eroare. Însă, colonelul Pompoiu era prim-comisar regal, un apropiat al Regelui Carol al II-lea, lucru care complica şi mai mult chestiunea. Mai mult, Maniu considera că s-ar fi intervenit pe lângă Seletzki, pentru a face acuzații la adresa guvernului său. Concluzia era că afacerea era o înscenare la adresa PNŢ, cu concursul PNL, al regelui şi al camarilei. Astfel, rolurile aproape că se inversează. Din principal acuzator, PNL se găsește în banca acuzaților. Paradoxal, atacurile la adresa lui Maniu, indiferent de proveniența lor, eșuează. Liderul țărănist continua să fie cel mai popular politican.

Implicarea regală

Acuzația lui Maniu la adresa comisarului regal Pompoiu, aluziile la camarila regală, deschid pista unei implicări la nivel înalt, cu concursul regelui Carol al II-lea. Maniu face mai multe declarații publice, însă multe sunt cenzurate. Atacurile la adresa Elenei Lupescu, pe care Maniu o considera adevărata responsabilă, sunt complet suprimate din declarațiile sale publice. În fapt, Elena Lupescu era personajul-cheie din camarila regelui Carol al II-lea. Maniu o acuza că vrea să desființeze instituțiile fundamentale ale statului. Ținta atacului ar fi fost Iuliu Maniu, iar afacerea ar fi fost un instrument util camarilei pentru compromiterea lui.

Întrucât Maniu nu mai putea fi implicat, clarificarea afacerii nu mai era în interesul camarilei şi a lui Carol. Ramificațiile afacerii erau mult mai întinse, iar dacă se stăruia asupra scoaterii la lumină a unor vinovați, exista pericolul unui efect de bumerang asupra altor afaceri cu statul pe care le derulau Regele şi camarila.

Noul contract

Între timp, guvernul PNL, prezidat de Gheorghe Tătărescu, face demersuri pentru stabilirea unui nou contract cu Uzinele Škoda. Prim-ministrul cehoslovac l-a contactat pe Tătărescu, atrăgându-i atenția că în joc se află o „chestiune de democrație”, că uzinele Krupp exploatează chestiunea în favoarea lor. La mijloc erau angajamentele României faţă de statul cehoslovac, în cadrul Micii Înțelegeri. Guvernul cehoslovac era nemulțumit de prejudiciul de imagine pe care-l sufereau Uzinele, iar relațiile cu România riscau să degenereze.

Cu toate că neclaritățile nu fuseseră nici pe departe elucidate, guvernul Tătărescu încheie un nu contract cu Škoda, de fapt o reeditare a contractului inițial. La comanda inițială mai sunt adăugate câteva baterii de tun, pentru a acoperi paguba suferită de statul român. La 8 aprilie 1935, contractul intră în Camera Deputaţilor şi este aprobat. În aceste condiții, scandalul degenerează.

Achitarea acuzaţilor

În procesul intentat celor acuzați, toţi cei implicați au fost achitați în februarie 1936. Justiția nu a putut proba vinovăția nici unuia dintre acuzați: Romulus Boilă şi averea pe care nu o putea justifica sau comisioanele pentru Sică Georgescu. Singurul condamnat rămâne cehul Seletzki.

Consecinţe

Afacerea Škoda a avut numeroase implicații pentru viața politică din România interbelică. Rezultatul anchetei nu a mulțumit pe nimeni, însă a constituit un punct culminant într-un proces mai amplu, care frământa societatea română. Europa se înarma, iar Armata română nu făcuse aproape niciun progres. Configurația politică europeană se schimba, naţional-socialismul din Germania devenea o forță de neoprit. Se apropia cel de-al Doilea Război Mondial, iar scandalul Škoda periclitase înarmarea Armatei române. Dotarea sa era complet depășită.

În ceea ce privește scena politică internă, scandalul a scos în primul rând la iveală o dușmănie ireconciliabilă între cele două mari partide românești: PNL şi PNŢ. Opinia publică, complet bulversată, şi-a pierdut încrederea în politicieni. După cum concluziona ziarul „Adevărul” din 11 iulie 1934: „Nici o afacere din câte cunoaște cronica scandalurilor politice de la noi, nu a produs atâta vâlvă şi nu a dat atâtea pagini de senzațional ca afacerea Skoda!”

PNŢ-ul, care câștigase primele alegeri cu adevărat democratice, ieșea șifonat de acuzațiile de corupție şi cu un electorat dezamăgit de promisiunile neîmplinite. Partidul istoric PNL apărea acum responsabil cu discreditarea PNŢ şi a lui Maniu. A reieșit, de altfel, un consens general asupra corupției generalizate din politică şi administrația statului. S-a periclitat astfel încrederea în instituțiile democratice.

Pe acest fond, a avut loc o creștere masivă a popularității grupărilor care susțineau un mesaj anticorupţie. De acest deficit democratic a beneficiat în special Mişcarea Legionară, care avea un mesaj politic explicit anticorupţie. De fragilitatea şi dezbinarea clasei partidelor politice a beneficiat în final regele Carol al II-lea, care avea să instaureze dictatura regală, în 1938.

SURSE: LECTIADEISTORIE, ENCICLOPEDIAROMÂNIEI