21 iunie: Intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial

În noaptea de 21 spre 22 iunie 1941, Armata Română a primit de la generalul Ion Antonescu legendarul ordin: „Ostaşi. Vă ordon: treceţi Prutul!“, prin acest ordin declanșându-se operațiunile militare pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord de sub ocupația sovietică.

Armata română a început lupta pe un front cuprins între munții Bucovinei şi Marea Neagră, iar planul Marelui Cartier General al Armatei a vizat mobilizarea pentru luptă a 3 comandamente de armată, 11 corpuri de armată și 214 forma­țiuni militare operative. România a intrat „de facto” în cel de-al Doilea Război Mondial, odată cu ultimatumurile Uniunii Sovietice din iunie 1940, care au dus la pierderea Basarabiei, nordului Bucovinei şi a Ţinutului Herţa, această pierdere fiind o primă etapă a unei drame ce a continuat în același an prin Diktatul de la Viena, atunci când România a fost silită să cedeze și nord-vestul Ardealului Ungariei horthiste. Practic, după pierderile teritoriale suferite, România nu avea alternativă decât alianța cu Germania lui Hitler, iar generalul Antonescu conducătorul statului ro­mân a văzut în această alianță posibilitatea României de a-și recupera teritoriile pierdute.
De aceea, când, la 12 iunie 1941, Hitler i-a adus la cunoștință decizia Germaniei de a ataca Uniunea Sovietică, Antonescu a declarat că „dorește să lupte pentru refacerea hotarelor României Mari”.
Astfel, în noaptea de 21 spre 22 iunie 1941, începând cu ora 24.00, generalul Antonescu a mo­bilizat armata și a lansat, după cum am mai spus, legendarul ordin: „Ostaşi! Vă ordon: Treceți Prutul! Zdrobiți vrăjmașul din răsărit şi din miazănoapte. Dezro­biți din jugul roșu al bolșevis­mului pe frații noștri cotropiți. Reîntregiți la trupul țării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei”.

Vestea intrării României în războiul pentru eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei a fost primită cu bucurie de populație, deși în acest război de reîntregire, pe frontul din Basarabia vor muri peste 71.000 de militari români. Cu toate acestea, vestea eliberării ținuturilor luate de sovietici va avea un amplu ecou, iar prin comunicatul Marelui Stat Major, din 25 iulie 1941, românii erau in­formați că „Lupta pentru dezrobirea ținuturilor românești de la Răsărit s-a terminat, iar din Carpați şi până la Marea Neagră suntem din nou stăpâni peste hotarele străbune”. Desigur, această bucurie a eliberării provinciilor românești va fi umbrită de distrugerile provocate de „armata roșie”, care în retragere din aceste teritorii va aplica tactica distrugerii totale, căreia îi vor cădea victime nu­meroși locuitori, dar și o mulțime de biserici, școli, spitale și alte instituții publice din Basarabia și Bucovina.
În anii 1941 și 1942, unitățile române, operând sub comandament general german, au luat parte la bătăliile din Crimeea, Caucaz, la Cotul Donului și Stalingrad.

La pierderile generale de 130.000 militari morți, răniți și dispăruți în anul 1941, s-au adăugat marile pierderi ale Armatei a 3-a la cotul Donului și ale Armatei a 4-a în Stepa Calmucă, la sfârșitul anului 1942 și începutul anului 1943, ridicându-se la 182.441 militari (16.566 morți, 67.182 răniți, 98.692 dispăruți), fapt care a redus considerabil capacitatea combativă a armatei române.
După aceste înfrângeri, în februarie 1943, armatele 3 și 4 au fost trimise în țară pentru refacere. În prima jumătate a anului 1943, pe Frontul de Est mai rămăseseră 7 divizii românești care au acționat în capul de pod din Kuban, de unde s-au retras, înfrânte, în Crimeea, în toamna anului 1943. În timpul luptelor din Caucaz și a celor din capul de pod din Kuban, unitățile române au pierdut 39.074 de militari.

În anul 1944, principalele ac­țiuni la care armata română a participat au fost mai restrânse: 7 divizii de infanterie, cavalerie și vânători de munte în Crimeea, în cadrul Armatei a 17-a germană. În urma ofensivei armatei sovietice din primăvara anului 1944, din totalul de 65.000 de militari români aflați în Crimeea, la 1 aprilie 1944, au fost evacuați 35.857 (54,61%). Cu unitățile refăcute, cele două armate române, a 3-a și a 4-a, au luat parte în continuare la luptele care s-au dus, inclusiv pe teritoriul României, până la 23 august 1944, în cadrul Grupului de armate german sub denumirea „Ucraina de Sud”.
În anii regimului lui Antonescu, România a alimentat economia de război a Germaniei cu petrol, cereale, precum și produse industriale.
România a devenit o țintă a bombardamentului aliat, mai ales pe 1 august 1943, când au fost atacate câmpurile petroliere și rafinăriile de la Ploiești (Operațiunea Tidal Wave).
Cu toate că și România și Ungaria erau aliate ale Germaniei, regimul Antonescu și-a continuat ostilitatea diplomatică față de Ungaria, din cauza problemei Transilvaniei.
 

Războiul împotriva Germaniei Naziste
 

La 12 septembrie, România semnează Armistițiul cu Aliații, asumându-și obligația de a contribui cu 38 de divizii la efortul de luptă antihitlerist. La 25 octombrie, sunt eliberate ultimele localități românești: Carei și Satu-Mare. România participă la eliberarea Ungariei și Cehoslovaciei, mobilizând pentru aceasta cca. 567.000 de soldați. Cele mai grele lupte s-au dat în asediul Budapestei și în Munții Tatra, ele fiind soldate cu mari pierderi de vieți omenești. Cele 260 de zile de participare la războiul antihitlerist se încheie la 12 mai 1945, lăsând loc întăririi influenței sovietice în România.
Punctele occidentale eliberate de armata română în ofensiva împotriva Germaniei naziste au fost orașele Chotěboř și Humpolec, la 90 km est de Praga, în ziua de 4 mai 1945.

După război

În ciuda actului de la 23 august 1944, România a constituit, în ochii URSS, o pradă de război, iar în ochii aliaților apuseni, un stat dușman învins. Delegația română la tratativele de pace de la Paris a argumentat că și guvernul Pétain, singurul legal în Franța în perioada iunie 1940 - august 1944, fusese un aliat al Germaniei fără ca asta să tăgăduiască Franței dreptul de a fi numărată printre cobeligeranți, dar URSS și-a impus punctul de vedere și prin condițiile Tratatului de la Paris din 1947, Aliații au refuzat României statutul de stat cobeligerant. Pe principiul că „cel care ocupă un teritoriu își impune și sistemul său social”, armata sovietică a impus venirea la putere a cominterniștilor și comuniștilor. La presiunile URSS, guvernul Sănătescu este dizolvat și înlocuit cu guvernul Rădescu (decembrie 1944 - martie 1945), unde sunt incluși reprezentanți ai Frontului Național Democrat (constituit în octombrie 1944), în posturi cheie ca justiția (Lucrețiu Pătrășcanu) și transporturile (Gheorghe Gheorghiu-Dej).
Deși URSS i-a fost recunoscută definitiv anexarea Basarabiei și a Nordului Bucovinei, iar Bulgariei recuperarea Cadrilaterului, totuși contribuția României de partea Aliaților nu rămâne total fără urmări.
În ciuda încercărilor Ungariei de a conserva Oradea și Satu-Mare, nordul Transilvaniei a fost, din nou, recunoscut ca parte integrantă a României, până la frontiera trasată în 1919/ 1920 de comisia in­ternațională condusă de geograful francez Emmanuel de Martonne, care este frontiera actuală.

Demiterea și arestarea Mareșalului Antonescu
 

În septembrie 1942, începutul ofensivei și încercuirii de la Stalingrad l-au convins pe Antonescu că războiul este pierdut.
La începutul anului 1944, economia României era în pragul colapsului. Regele Mihai, care inițial nu s-a implicat efectiv în politica României, a fost atras să colaboreze cu liderii partidelor opoziționiste. La 23 august 1944, Regele Mihai și-a dat acordul pentru înlăturarea prin forță a mareșalului Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistițiului cu Aliații. În urma refuzului net al lui Antonescu, la 23 august 1944, Regele Mihai l-a destituit și l-a arestat (deoarece Antonescu a fost numit
prim-ministru prin Decret-Regal al lui Carol al II-lea, a fost dreptul Regelui Mihai să abroge decretul anterior). Imediat, el l-a numit prim-ministru pe generalul Constantin Sănătescu, în fruntea unui guvern compus din militari și reprezentanți ai Blocului Național Democrat, ca miniștri fără portofoliu. În aceeași zi, seara, la ora 22.00, Regele a difuzat „Proclamația către țară”, prin care anunța revenirea la un regim democratic, încheierea războiului cu Aliații și întoarcerea armelor împotriva forțelor Axei. Acestea, însă, nu au împiedicat continuarea ocupației sovietice și nici păstrarea în captivitate a circa 130.000 de militari români în Uniunea Sovietică, unde mulți au pierit în lagăre de muncă forțată.


Surse: lecțiadeistorie, wikipedia