2025 – ANUL OMAGIAL „CARDINAL IULIU HOSSU” IULIU HOSSU. 140 ANI DE LA NAȘTERE

În 7 martie 1970, a fost vizitat de episcopul Márton Áron, reîntors dintr-o călătorie la Vatican. Următorul fragment din transcrierea de pe banda magnetică a convorbirii este sugestiv pentru atitudinea frăţească manifestată de cei doi ierarhi ai Bisericii Catolice:

„Márton Áron: Sunt obosit deoarece am călătorit mult. Luni am fost la Papa. Întrebarea Papei a fost: «Cum se simte fratele meu Monseniorul Hossu?» şi vă transmite, cu cea mai caldă dragoste şi îmbrăţişări, că se roagă pentru ca un stâlp al cultului să fie sănătos. «Îl susţin şi respect pe bătrânul Hossu». Acesta este un rozariu cu binecuvântarea Papei și mi-a spus să transmit binecuvântările lui speciale pentru Monseniorul H[ossu]. Asta este din partea Sf. Părinte. Papa mi-a spus să-i transmit Monseniorul Hossu că nu va lăsa cultul greco-catolic. (…) Le-am spus domnilor de la Departament[ul Cultelor]: „Pe mine mă trimiteţi la Hossu. Cu asemenea însărcinări din partea Papei, eu nu am voie să uit de obligaţiile mele. (…) Mă uit dacă aici nu sunt microfoane.

Iuliu Hossu: Nu, nu cred, nu se poate.

M.Á.: Noi suntem obişnuiţi.

I.H.: Eu întotdeauna le-am spus că nu vorbesc nimic ceea ce nu le-am spus în memorii. Să mă primească pentru ca să spun care este situaţia noastră.

M.Á.: Nu răspund?

I.H.: Niciun cuvânt, nici alb, nici negru, eu sunt vrăjmaşul ţării. Asta sunt eu. Ar fi voit să scape de mine, să mă ducă, dar cu condiţia să nu mai vin înapoi. (…) Eu n-am făcut deosebire între români şi unguri, noi n-am făcut deosebire, n-am făcut pentru Domnul; prin el este omul şi credinţa, şi dragostea şi omul.

M.Á.: Trecutul ne uneşte.

I.H.: Ne uneşte, da, sigur că da, ne uneşte, dar ce să faci?

M.Á.: Acum merg cu o voinţă mai mare şi am învăţat că noi avem datoria să ţinem pentru interesele Bisericii. Putere iau din exemplul fratelui meu mai în vârstă. Să te binecuvânteze Dumnezeu. Dacă aş putea să vă ajut cu ceva, cu toată plăcerea. Cu preoţii ţin legătura. Cu preoţii greco-catolici. Acolo, local. Am un preot, îl cheamă Abraham. Pentru că a efectuat o înmormântare în română l-au condamnat 8 ani. (…) Pentru cauza sfântă comună, să te binecuvânteze Dumnezeu. Mâine mă duc acasă la Alba Iulia” (31).

În cursul lunii mai 1970 starea de sănătate a episcopului Hossu s-a agravat considerabil. La 10 mai a fost internat în Spitalul Colentina (32). Într-o notă din 26 iunie 1970 agentul „Ion Snagov” descrie ultimele zile din viaţa ierarhului unit: „Întâlnirea din 26 mai a fost un moment plin de satisfacţie pentru episcop care era în stare gravă, febril şi lipsit de putere, pentru care chiar şi vorbirea era un motiv de extenuare. Cu pauze de prăbuşire a puterilor, episcopul I. Hossu, ştiind că nu va scăpa cu viaţă, şi-a luat rămas bun de la sursă într-un mod emoţionant. (…) De atunci şi până joi, 28 mai, el nu a mai putut vorbi coerent, n-a mai putut închega propoziţii, ci numai cuvinte fără niciun şir. (…) Revenind în oraş, sursa a chemat Roma la telefon şi a vorbit cu [Aloisiu] Tăutu. Acela a întrebat dacă este cazul să-i trimită episcopului Hossu ceva medicamente prin avion, a doua zi, dar sursa l-a sfătuit să nu facă acest lucru fiindcă este inutil: în ţară sunt medicamente, i se dau din plin, dar el este irecuperabil. Şi când Tăutu a întrebat ce să trimită, sursa i-a sugerat că cel mai nimerit ar fi, pe patul de moarte, să-i trimită telegrafic o binecuvântare papală. Mons. Al. Tăutu a cerut adresa şi găsind că este bună propunerea a spus că în dimineața următoare va expedia telegrama” (33).

Episcopul Hossu a decedat în 28 mai 1970 (34). Întrucât autoritățile nu au permis ca procesiunea funerară să aibă loc la Cluj, a fost înmormântat la 29 mai 1970 în Cimitirul Bellu Catolic din Bucureşti (35). Într-un referat al Securităţii din 30 mai 1970 a fost descris modul în care s-a desfăşurat serviciul religios: „În jurul orei 1300 au început să vină la cimitir cunoscuţi şi prieteni ai defunctului printre care şi preoţi greco-catolici nereveniţi. Majoritatea participanţilor erau persoane în vârstă. Apreciem că numărul participanţilor a ajuns în timpul oficierii la cca. 300 persoane. La ora 14.00, maşina mortuară împreună cu membrii familiei a sosit la intrarea în cimitir de unde sicriul deschis cu corpul defunctului îmbrăcat în ornate de episcop a fost dus cu căruciorul cimitirului până la groapă. În faţa căruciorului mergea un ministrant cu crucea şi preotul Zudor Francisc, de la Biserica romano-catolică Bărăţia. Asistenţa împărţită, de o parte şi de alta a aleii principale, după trecerea sicriului, l-a urmat până la cavou. La cavou, preotul Zudor Francisc a slujit în limbile română şi latină liturghia prevăzută la înmormântare pentru credincioşi romano-catolici români. (…) După terminarea slujbei oficiale s-au apropiat de sicriu episcopii clandestini Todea Alexandru din Reghin şi Dragomir Ioan din jud. Satu Mare care, unul lângă altul, mişcând numai buzele, fără glas tare, au rostit nişte rugăciuni. (…) La stăruinţele episcopului Dragomir ca defunctul să fie înhumat în haine arhiereşti, în care scop şi-a oferit veşmintele sale de episcop, defunctul a fost îmbrăcat cu haine arhiereşti şi i s-a pus crucea şi inelul episcopal primite de Hossu de la Roma” (36).

La 7 decembrie 1982, cu ocazia reînhumării rămăşiţelor pământeşti într-un alt cavou din Cimitirul Bellu, Securitatea nu a permis familiei să ia din mormânt crucea pectorală şi inelul episcopal, probabil de teamă ca acestea să nu devină obiecte de veneraţie (37).