20 octombrie: Bătălia de la Giurgiu

  Bătălia de la Giurgiu, desfășurată între 15-20 octombrie 1595, a valorificat avantajul tactic obținut de oastea munteano-transilvană condusă de Mihai Viteazul în Bătălia de la Călugăreni. Trupele otomane în retragere au fost surprinse la Giurgiu, iar robii luați ostatici au fost eliberați. După un bombardament efectuat de artileria toscană, cetatea Giurgiu a fost cucerită de aliații creștini.

La 20 octombrie 1595, a avut loc Bătălia de la Giurgiu, bătălie unde oastea munteano-transilvană condusă de Mihai Viteazul a valorificat în chip strălucit avantajul tactic obținut în bătălia de la Călugăreni din luna august a aceluiași an. Astfel, după confruntarea de la Călugăreni, Mihai se retrage cu trupele sale în apropierea Transilvaniei, așteptând ajutorul lui Sigismund Báthory, care-i promisese lui Mihai ajutor pentru alungarea otomanilor. Trupele ardelene încep traversarea Carpaților, iar la 1 octombrie 1595, în apropiere de Rucăr, fac joncțiunea cu oastea domnului muntean îndreptându-se spre Târgoviște, oraș ce era ocupat deja de către oștile turcești. Numai că, părăsit de o parte din oamenii săi răzlețiți după pradă, marele vizir otoman, Sinan Paşa lasă o gardă de 5000 de oșteni să apere Târgoviștea şi se retrage spre București, urmând ca oastea sa să se regrupeze la Giurgiu, pentru a trece Dunărea. După ce a eliberat cetatea Târgoviștei, oastea creștină condusă de Mihai Viteazul a ajuns la Giurgiu, când deja o parte a oștirii otomane începuse deja să treacă Dunărea. De aceea el decide să folosească artileria pentru a distruge navele care transportau soldații, inițiind, în același timp, și un amplu atac asupra armatei turcești rămase pe mal. După acest atac, pierderile în rândul turcilor au fost imense, deoarece în afara celor circa 6000 de morți, prăzile reprezentând caii, munițiile, tunurile şi chiar vistieria otomană au rămas în mâna oștirii conduse de Mihai. După crearea acestei stări de haos în rândul otomanilor, Mihai atacă cetatea Giurgiu şi o supune unui puternic bombardament, iar după ce garnizoana turcească din cetate a fost nimicită, cetatea a fost incendiată.

Referitor la această bătălie de la Giurgiu, se poate spune că pe lângă uriașele pierderi umane şi materiale, „efectul moral” al înfrângerii a fost devastator pentru turci, deoarece ei erau învățați doar să atace, să ia prada şi să plece mai departe în cuceririle lor, în schimb și la Călugăreni și aici la Giurgiu, au trebuit să se recunoască învinși și să se retragă dincolo de Dunăre.

Context

În urma bătăliei de la Călugăreni din 13 august, în care și-au pierdut viața pașa Hasan de Timișoara, Khidr și Mustafa de Bosnia, armata otomană a păstrat suficientă forță încât să ocupe capitala Țării Românești. Conducătorul ei, marele vizir Sinan Pașa, a trecut la implementarea instrucțiunilor cu care a venit de la Constantinopol, acelea de transformare a Țării Românești în pașalâc. Instalat la Mănăstirea Radu Vodă, el a început să facă numiri în funcțiile aparatului administrativ otoman.

Mihai Viteazul a fost nevoit să se retragă spre munți, așteptând întăririle ce urmau să vină din Transilvania. La 12 septembrie, oastea munteano-transilvană se găsea la Stoenești, în așteptarea armatei de întărire conduse personal de Sigismund Bathory. La 26 august, Sinan Pașa a ocupat și Târgoviștea, unde a ridicat o întăritură de pământ.

Sigismund Báthory a trecut pasul Branului în fruntea unei armate de 13.200 de mercenari, 8.000 de secui, 1.500 de germani trimiși de arhiducele Maximilian al III-lea, la care se adăuga corpul de 300 de artileriști din Toscana înarmați cu tunuri, în total 23.000 de oameni. Joncțiunea cu cei 8.000 de oșteni ai lui Mihai Viteazul a avut loc în pădurile de pe Dâmbovița.

Aliații au atacat armata otomană la Târgoviște, iar Sinan Pașa a fost nevoit să se retragă înapoi spre București.

Consecințe

Sinan Pașa a fost destituit din funcția de mare vizir.

O importantă consecință a campaniei din toamna lui 1595, încheiată cu victoria de la Giurgiu, a fost mutarea capitalei Munteniei de la București din nou la Târgoviște, mai departe de Dunăre și astfel de pericolul otoman. Aproape toate actele lui Mihai Viteazu din anii 1596-1599 au fost date la Târgoviște

Bătălia de la Călugăreni a avut loc la 13/ 23 august 1595. Oastea munteană de 10.000 de oameni, condusă de Mihai Viteazul, întărită cu 6.000 de ardeleni trimiși de Sigismund Báthory, a încercat să oprească oastea otomană invadatoare condusă de Sinan Pașa, al cărei obiectiv era transformarea Țării Românești în pașalâc. Operațiunea lui Mihai nu a reușit, ea fiind urmată de ocuparea Bucureștiului de către turci și de retragerea tactică a lui Mihai în munți. Ulterior, întărit cu o armată mai mare, Mihai avea să-i îndepărteze pe otomani, învingându-i decisiv în bătălia de la Giurgiu, la mijlocul lunii octombrie 1595.

Raportul de forțe era net favorabil oștii otomane. Nicolae Bălcescu, citând surse contemporane, arată: „Într-adevăr, armata lui [Sinan] era, cum știm, de 180 mii ostași, mai mult decât de zece ori mai mare ca a lui Mihai Vodă, care, cu toate ajutoarele ce le-a primit din Moldova și Ardeal, d-abia se urca la 16 mii oameni și 12 tunuri”

În ceea ce privește efectivele oștirii creștine, se poate aprecia că Mihai Viteazul a avut sub comanda sa cel mult 10.000 de militari și un parc de artilerie compus din 12 tunuri mari de câmp. Cronica oficială vorbește de 8.000 de munteni și 2.000 de unguri. Acest raport de forțe net defavorabil aliaților explică alegerea făcută de voievod pentru terenul de la sud de Călugăreni, care era împădurit, mlăștinos, străbătut de râul Neajlov, în care deplasarea atacatorilor se putea face numai pe un singur drum, cu un punct obligatoriu de trecere peste podul îngust de peste râu. În acest spațiu, superioritatea numerică a turcilor nu a putut fi valorificată, configurația terenului impunând atacul în valuri, fără a fi cu putință desfășurarea largă pe flancuri. Bătălia de la Călugăreni a cuprins trei faze, cu conținut, desfășurări și trăsături diferite.

Prima fază a bătăliei

Prima fază a bătăliei s-a petrecut în dimineața zilei de 13 august 1595 și s-a caracterizat prin atacuri de tatonare ale celor doi adversari. În zori, cavaleria română a atacat prin surprindere cavaleria otomană din fața Călugărenilor, împingând-o peste râul Neajlov. Mihai și-a constituit dispozitivul de luptă din 10.000 de oșteni pe două linii, cu zece tunuri, pe malul nordic al râului. Rezerva de 6.000 de oameni aflați sub comanda lui Albert Király, în rândurile căreia se aflau și oștenii secui trimiși în ajutor de principele Ardealului, a fost amplasată la distanță destul de mare, la nord-vest de Călugăreni. Această amplasare a rezervelor urmărea să facă față unui eventual atac otoman care s-ar fi produs dinspre Singureni. Pericolul s-a dovedit real, într-acolo aveau să acționeze forțele otomane ale lui Hassan Pașa, beilerbeiul Rumeliei.

După ce cavaleria sa a fost respinsă, Sinan Pașa a trimis în luptă o grupare de 12.000 de luptători. După ce i-a lăsat pe turci să treacă peste râu, Mihai Viteazul i-a supus unui puternic bombardament de artilerie, după care i-a atacat în forță, alungându-i la sud de Neajlov. Prima fază a bătăliei s-a încheiat în favoarea românilor.

A doua fază a bătăliei

A doua fază a bătăliei a început la prânz. Sinan Pașa, conducătorul oștii otomane, a hotărât să înceapă atacul împotriva românilor cu toate forțele de care dispunea. Ienicerii au atacat frontal peste pod, în timp ce o grupare comandată de Mehmet Satârgi Pașa (cel care trebuia să fie numit beilerbei al Țării Românești) a efectuat o manevră de învăluire prin est. În același timp, beilerbeiul Rumeliei, Hassan Pașa, a efectuat o manevră largă de învăluire prin vest, trecând peste Neajlov pe podul din Singureni. Lovitura ienicerilor a fost extrem de puternică. Pentru a lărgi frontul de atac, ienicerii au folosit, pe lângă podul deja existent, și bușteni și scânduri așezate peste mlaștină. Artileria, archebuzierii și infanteria română au reușit să oprească atacul. În același timp, însă, spahiii din flancul drept al otomanilor au trecut râul printr-un vad și au amenințat întreaga aripă stângă a românilor. Atacat cu putere frontal și din flanc, Mihai a ordonat retragerea eșalonului întâi către rezervele din spatele Călugărenilor, din cauza presiunii inamicului românii fiind nevoiți să abandoneze tunurile. După ce s-a terminat retragerea și toate trupele române s-au reunit, înaintarea turcilor a fost oprită.

A treia fază a bătăliei

Ultima fază a bătăliei s-a desfășurat în după-amiaza aceleiași zile și s-a materializat într-o puternică ofensivă a românilor. Înainte de începerea atacului, căpitanul Cocea și oamenii lui s-au reîntors dintr-o misiune de recunoaștere, voievodul român având la dispoziție un număr de soldați odihniți, care nu participaseră încă la luptă. Mihai Viteazul a hotărât să execute un puternic contraatac, o lovitură combinată frontală și o manevră de învăluire pe flancul stâng al inamicului. Satîrgi Pașa a fost respins, iar otomanii au fost înghesuiți într-un spațiu foarte îngust din nordul Neajlovului, având podul în spate ca singură cale de retragere. Contraatacul s-a prelungit până la pod, toate tunurile au fost recuperate, iar focul artileriștilor români și al archebuzierilor a provocat pierderi foarte grele turcilor. Încercând să stabilizeze situația, Sinan Pașa a înaintat în fruntea trupelor de elită. Retragerea turcilor în fața atacurilor continue ale românilor s-a transformat în debandadă în momentul în care detașamentul de 400 de călăreți ai căpitanului Cocea a atacat spatele armatei otomane și tabăra aflată lângă satul Hulubești. În deruta care a cuprins armata otomană, valul fugarilor a antrenat și garda lui Sinan Pașa și pe marele vizir, care a fost aruncat în mlaștină, de unde a fost salvat de un credincios al său. Doar apariția forțelor lui Hassan Pașa în flancul drept al românilor i-a ferit pe otomani de dezastru. Mihai Viteazul a întrerupt urmărirea fugarilor și și-a concentrat atacul cu atâta impetuozitate împotriva noilor intrați în luptă, încât Hassan Pașa, cuprins de panică, a părăsit în fugă, în fruntea călăreților săi, câmpul de luptă.