20 iulie: Moartea regelui Ferdinand I al României

La 20 iulie 1927, s-a stins din viață la Castelul Peleș din Sinaia, după o lungă și grea suferință, regele Ferdinand I al României. A urcat pe tron în octombrie 1914, imediat după moartea regelui Carol I, într-o perioadă deosebit de grea din istoria României, perioadă marcată de izbucnirea Primului Război Mondial. El a reușit să reziste timp de doi ani presiunilor interne și externe de a implica România în război, considerând că nu s-a ivit încă momentul intrării țării în marea conflagrație fără garanția marilor puteri de a uni toate provinciile românești.

La 14 august 1916, regele Ferdinand a prezidat Consiliul de Coroană în cadrul căruia s-a luat hotărârea de intrare a României în război de partea Antantei, el făcând asta chiar împotriva țării sale de origine, Ger­mania. Abnegația regelui Ferdinand și tăria sa de caracter se va dovedi și mai mult în dramaticul refugiu din Moldova, când, în țara ce era aproape în totalitate ocupată de armatele străine, regele a demonstrat că este un bun român și s-a manifestat ca un adevărat patriot în toate atitudinile sale.

Ferdinand a fost un mare rege, deoarece sub sceptrul său românii au înfăptuit unirea Basarabiei, Transilvaniei şi Bucovinei, cu „patria mamă”, făurind în sfârșit „România Mare”. La 15 octombrie 1922, Ferdinand a fost încoronat Rege al României Mari la Alba Iulia, iar pentru simțul datoriei și pentru spiritul său de abnegație, regele a fost numit de popor „Ferdinand cel loial” și „Ferdinand Întregitorul”. Regele a fost cu adevărat un „bun român”, așa cum a jurat în momentul încoronării sale, el înfăptuind reforma agrară și împărțind pământ țăranilor, veteranilor de război și familiilor celor căzuți în războiul pentru reîntregirea țării. De aceea, în momentul morții sale, regele a fost plâns de o țară întreagă, dovadă fiind funeraliile ce au avut dimensiuni impresionante. A fost un rege iubit, iar acest lucru este demonstrat de faptul că, pe tot drumul de la Sinaia la București și apoi spre Curtea de Argeș, locul unde a fost înmormântat, gările și drumurile au fost pline de oameni în doliu. În acea zi tristă, s-a văzut cât de iubit a fost acest rege modest și discret, care nu a făcut niciodată caz de regalitatea lui, ci a domnit ca un rege al tuturor românilor.
În dimineața zilei de 20 iulie 1927, a fost emis un comunicat oficial, care anunța moartea regelui la orele 02.15. Regele Ferdinand s-a stins din viaţă la vârsta de 62 de ani. Privind data morții suveranului au existat numeroase speculații, însă nici până ziua de astăzi nu s-a putut stabili ceva cu certitudine.

Mai mulți contemporani, printre care principele Nicolae, istoricul Nicolae Iorga şi Armand Călinescu, au afirmat că de fapt regele murise în ziua de 18 sau 19 iulie, dar vestea nu a fost publicată decât după constituirea legală a Parlamentului liberal, căci, în caz contrar, trebuia convocat vechiul Parlament dominat de Partidul Poporului.
Corpul regelui a fost expus timp de două zile la Palatul Cotroceni, după care a fost transportat la Curtea de Argeș. Sicriul era acoperit de steagul tricolor şi de trandafiri tăiați de regina Maria din grădina Cotrocenilor. Pe 23 iulie, Ferdinand I a fost înmormântat la Catedrala Episcopală din Curtea de Argeş, cu „o pompă vană şi rece”, după cum avea să mărturisească Nicolae Iorga. Pe lespedea de marmură albă au fost gravate cuvintele:
„Aici odihnește robul lui Dumnezeu Ferdinand I, Regele României, născut la 24 august 1865 la Sigmaringen, răposat la 20 iulie 1927 la Castelul Pelişor. Luând cârma țării la 11 octombrie 1914, a tras abia la 15 august 1916 pentru dezrobirea românilor de peste vechile hotare înfăptuind întregirea neamului şi încoronându-se la 15 octombrie 1922 la Alba-Iulia ca primul rege al tuturor românilor”.

Încoronarea de la Alba Iulia ca rege al tuturor românilor

Profund nemulțumiți de soluția aleasă de rege pentru noul guvern, șefii partidelor politice din opoziție au refuzat în mod ostentativ să meargă la botezul principelui Mihai, întrucât, după expresia lui Nicolae Iorga:
„Coroana ajunsese vasală Brătienilor”.
În concepția oamenilor politici, încoronarea regelui la Alba-Iulia trebuia să simbolizeze actul Unirii tuturor românilor sub sceptrul aceluiași suveran. Problema încoronării fusese discutată încă din timpul lui Averescu, dar Ferdinand a cerut amânarea festi­vităților sub pretextul faptului că „ținutele regale comandate în străinătate nu erau gata”. Chestiunea a fost reluată de guvernul liberal, care, la 24 august 1922, într-o ședință desfășurată la Sinaia, a decis organizarea evenimentului în toamnă. Pentru a evita disputele şi a asigura actului „solemnitatea” şi „unanimitatea” necesară, regele a avut discuții cu șefii partidelor de opoziție, dar convorbirile nu au avut efectul scontat. Averescu a acceptat fără rezerve, Nicolae Iorga a acceptat să participe „din devotament pentru Coroană”, după cum el însuși a declarat, ținând să precizeze ironic, însă, că nu va mai avea aceeași atitudine „când domnul Brătianu se va încorona”, iar PNR şi PŢ au refuzat să participe, motivând că acestea au fost coborâte „la rolul unor simple manifestații de partid”. Acest refuz a mâhnit adânc pe Ferdinand, care nu a putut uita niciodată afrontul liderilor celor două partide, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache. La 15 octombrie 1922, a avut loc un serviciu religios la Catedrala din Alba-Iulia, iar momentul culminant a fost atins când regele Ferdinand şi-a pus pe cap coroana de oţel, căreia i s-au adăugat însemnele Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei, simbolizând unirea tuturor românilor „de la Nistru până la Tisa”, sub același suveran. Cu prilejul încoronării sale, regele Ferdinand I a declarat:
„Prin grația lui Dumnezeu şi voința națională, rege al României, am moştenit Coroana României, după glorioasa domnie a Regelui Întemeietor. Suindu-mă pe tron am rugat cerul să dea rod muncii ce, fără preget, eram hotărât să închin iubitei mele ţări, ca bun român şi rege. Pronia cerească a binecuvântat şi prin bărbăția poporului şi vitejia ostașilor ne-a dat să lărgim hotarele Regatului şi să înfăptuim dorul de veacuri al neamului nostru. Am venit astăzi cu regina, care ne-a fost tovarășă în credința neclintită la restriște şi la bucurie ca printr-această sărbătoare să consacrăm în fața Domnului şi a scumpului nostru popor legătura ce ne unește de-a pururea cu dânsul. Punând pe capul meu, într-această străveche cetate a Daciei Romane, coroana de la Plevna, pe care noi şi glorioase lupte au făcut-o pe veci coroana României Mari, mă închin cu evlavie memoriei celor care, în toate vremurile şi de pretutindeni prin credinţa lor, prin munca şi prin jertfa lor, au asigurat unitatea națională şi salut cu dragoste pe acei care au proclamat-o într-un glas şi o simțire de la Tisa până la Nistru şi până la Mare. Într-aceste clipe gândul meu se îndreaptă cu recunoștință către viteaza şi iubita noastră armată. Pentru răsplata trudelor trecutului, rog Cerul ca poporul nostru să culeagă în pace roadele lui binecuvântate şi să propășească în liniște, frăție şi muncă harnică. Cu inima plină de dragoste şi credință mărturisesc dorințele sufletului meu. Vreau ca țărănimea, stăpână pe veci pe ogoarele ce le-a dobândit, să le aibă de-a puterea de rodire în folosul ei şi al binelui obștesc. Vreau ca muncitorimea, credincioasă patriei, să-şi afle soarta tot mai prosperă într-o viață de armonie şi de dreptate socială. Vreau ca, în hotarele României Mari, toți fiii buni ai țării, fără deosebire de religie şi de naționalitate, să se folosească de drepturi egale cu ale tuturor românilor, ca să ajute cu toate puterile statul, în care Cel de Sus a rânduit să trăiască împreună cu noi. Vreau ca românii din toate straturile sociale, însuflețiți de năzuința unei înfrățiri naționale, să se folosească toţi de legitima ocrotire a statului. Vreau ca în timpul domniei mele, printr-o întinsă şi înaltă dezvoltare culturală, patria noastră să-şi îndeplinească menirea de civilizație ce-i revine în renașterea orientului european după atâtea veacuri de cumplite zbuciumări. Sunt sigur că, în îndeplinirea marii noastre datorii voi avea sprijinul tuturor bunilor fii ai țării, nedespărțiți în gând şi-n faptă în jurul tronului. Acestei sfinte misiuni, în neclintita unire cu poporul nostru, voi închina toate puterile mele de om şi rege şi asupra ei chem, în această zi solemnă de înălțare sufletească binecuvântarea celui atotputernic”.
A urmat un ospăţ al încoronării, la care au participat 30.000 de oameni. A doua zi, la București, s-a desfășurat un spectacol evocând lupta poporului român pentru unitate, la care au participat șefi de stat şi de guvern din 13 state. Evocând acest moment, Nicolae Iorga nota: „Astfel, printr-un fericit destin, i-a fost dat regelui Ferdinand să poarte coroana stropită cu mult şi scump sânge, să culeagă după trei sute de ani moștenirea lui Mihai Viteazul”. Acceptând să se încoroneze sub guvernul Brătianu, regele dovedea că era hotărât să mențină PNL la putere, fără a ține seama de opinia partidelor de opoziție.

În pofida tuturor protestelor violente ale opoziției, regele a promulgat noua Constituție a Ro­mâniei, prin care se asigura temeiul juridic pentru dezvoltarea României Mari. Dotarea țării cu o lege fundamentală, în noile condiții de după terminarea Primului Război Mon­dial a devenit una dintre problemele fundamentale ale statului român. Totuși, organizarea consti­tuțională a constituit o problemă deosebit de dificilă, atât pentru instituția monarhică, cât şi pentru guvernele din această perioadă, datorită multiplelor împrejurări interne, dar mai ales externe. Astfel, problema constituțională a fost mereu amânată până la venirea liberalilor la putere, la începutul anului 1922.
După lungi dezbateri, noua Constituție a fost votată la 26 martie 1923 în Adunarea Depu­taților, iar la 27 martie în Senat, fiind promulgată de rege şi publicată în „Monitorul Oficial” la 29 martie 1923  ca operă liberală, trezind numeroase proteste din partea partidelor din opoziţie.