20 august 1741 – Bering descopera Alaska Un Columb al secolului XVIII

Nascut in Danemarca si chemat de Petru cel Mare sa slujeasca in flota rusa unde s-a remarcat, invingand orice piedica din calea realizarii misiunilor sale, Behring a intrat in istorie ca un mare navigator. A descoperit stramtoarea care ii poarta numele de pret a doua decenii de viata traite in deserturile acoperite de gheturi ale Extremului nord, unde a si murit, naufragiat pe o insula pustie. Se pare ca Leibnitz l-a sfatuit pe tarul Petru cel Mare al Rusiei sa cerceteze tarmurile Asiei de nord-est, pentru a afla daca Asia se leaga de America sau daca ele sunt despartite de o stramtoare. Cu cateva saptamani inainte de a muri, in ianuarie 1725, tarul Petru a scris ucazul pentru expeditia ce trebuia sa plece din Kamceatka, iar de acolo sa navigheze spre nord, spre a stabili daca intre Asia si America exista o stramtoare. Comandant al acestei expeditii a fost numit capitanul de flota Vitus Bering, iar ca secunzi ai acestuia au fost desemnati Martin Spanberg si Alexei Cirikov. Un expeditionar fara chef Bering nu tinea deloc sa plece in aceasta expeditie, dar nu avea alta solutie. Corpul expeditionar pe care il conducea numara peste saizeci de oameni – matrozi, soldati, timonieri si aspiranti de marina, insotiti de o imensa coloana de aprovizionare prevazuta cu tot echipamentul necesar: vele, parame, ancore, lanturi, cuie pentru constructii de nave si alimente. Mare parte din drumul pana la tarmurile Oceanului Pacific, la celalalt capat al Siberiei, era presarat cu greutati. Pe alocuri, nu existau nici macar carari. Plecarea expeditiei din Sankt Petersburg a avut loc in 5 februarie 1725, la jumatatea lunii iunie 1726, aceasta ajungand la Trkutsk. De acolo pana la Marea Ohotsk, expeditionarii au trecut rauri repezi pline de praguri, putin navigabile, si o taiga nesfarsita de larice si cedru. Pe drum, Bering a recrutat noi mesteri si dulgheri. Toata iarna urmatoare, oamenii lui Bering au indurat gerurile cele mai aspre, peste munti, prin paduri si prin pustiuri de zapada. Saniile erau conduse de iakuti si tungusi, dar, in momentul in care hrana s-a terminat si expeditorii au cazut prada foamei, tungusii au dezertat in grup si au luat si cainii cu ei. „Din cauza foamei, oamenii mancau hoituri de cai, burdufurile facute din piele crude, precum si imbracamintea si incaltamintea de piele”, scria Bering in jurnal. La sfarsitul lunii ianuarie 1727, patruzeci din cele o suta de sanii au ajuns la Chotsk. Bering a gasit doua nave mici, pe care le-a terminat in doua saptamani. La 8 iulie 1728, la mai mult de trei ani de cand expeditia a plecat din Petersburg, la gura raului Kamceatka, a fost lansata la apa nava Gavriil si apoi incarcata in mare graba cu proviziile necesare intretinerii a patruzeci de oameni pe timp de un an. Navigarea a inceput asa cum prevedea ordinul lui Petru, de-a lungul tarmului asiatic, in sus, spre nord. In august, au intrat in stramtoarea care astazi se numeste Bering, dar in aceeasi luna s-au intors din drum. In ziua de 1 septembrie, expeditia reintra in estuarul de la gura raului Kamceatka, unde a ramas pentru iernat. Multi istorici n-au putut explica de ce Bering n-a cautat sa verifice daca indeplinise ori nu ordinul lui Petru, in momentul in care ajunsese la doar 80 de kilometri de America. In 1729, exploratorul a pornit din nou spre rasarit, in linie dreapta spre ocean, navigand pe ceea ce astazi se numeste Marea Bering. Din nou, Bering a facut cale intoarsa si, mai mult, a plecat la Sankt Petersburg. Colegiul Amiralitatii i-a studiat raportul, dar a considerat ca Bering nu vazuse nicaieri tarmurile Americii si, prin urmare, nu se putea sti cat de mare e distanta dintre Asia si America. Bering a primit ordinul de a porni intr-o noua expeditie care trebuia sa cerceteze tarmul siberian al Oceanului Inghetat de Nord, sa descrie popoarele care traiesc in Siberia si sa stabileasca in nord exact distanta dintre Kamceatka si Japonia. Sarcina principala ramanea aceeasi de mai inainte: Bering trebuia sa stabileasca fara gres cat de larg este spatiul marin care desparte nordul Asiei de nordul Americii. Bering a mai primit trei secunzi, un naturalist, un profesor de istorie si geografie. Schitele regiunilor nou descoperite avea sa le faca pictorul Plenisner, invitat in mod special in acest scop. Victima a scorbutului Intre timp, Spanberg a calatorit (in 1738) cu trei nave in Japonia, o tara aproape necunoscuta pentru europeni. Nu se stia exact numarul insulelor japoneze, pozitia lor geografica si dimensiunile lor. La 4 iunie 1741, doua nave, Piotr (cu 77 de oameni) si Pavel ( cu 75 de oameni) au pornit in larg din portul Petropavlovsk. Pavel a disparut fara urma. Dupa o calatorie de o luna si jumatate, la orizont s-a deslusit conturul unui munte inalt. Evenimentul s-a intamplat in preajma zilei de Sf. Ilie si de aceea s-a hotarat ca muntelui sa i se spuna Muntele Sf. Ilie. Muntele isi pastreaza si astazi numele si e unul dintre cei mai inalti din America septentrionala. Marinarii au acostat intr-un golf, dar n-au reusit sa-i intalneasca pe locuitorii din zona, cu toate ca s-au convins ca teritoriul respectiv era locuit. Inainte de a parasi America, Bering a dat ordin ca „pentru mangaierea popoarelor de aici” sa se trimita pe tarm „un balot de panza verde, doua cazane de fier, doua cutite, douazeci de siruri de margele mari, douazeci de pipe chinezesti din fier si un funt de tutun de Cerkassi”. Bering si-a motivat grabnica parasire a tarmurilor Americii prin faptul ca pe nava izbucnise scorbutul. Ingrozitoarea boala era provocata de hrana sarata, lipsita de vitamine, pe care o consumau pe timpurile acelea toti navigatorii. La intoarcere, vremea s-a schimbat cu repeziciune. Cerul era intunecat, un vant puternic batea in rafale, iar talazurile se ridicau uriase. Paramele se rupeau mereu, panzele velelor crapau, in vreme ce bordajul se subrezise si el. Nu se mai putea inainta impotriva vantului decat o mila pe zi. Bering s-a imbolnavit si el de scorbut. Trei saptamani intregi, Piotr a ramas in acelasi loc, in mijlocul oceanului nemarginit. Apoi s-a dezlantuit un uragan. Cadavrele zaceau in cala zile intregi, fiindca n-avea cine sa le arunce in ocean. In fine, la 4 noiembrie, au ajuns la tarm. Bering se simtea din ce in ce mai rau. Picioarele ii intepenisera si se acoperisera cu rani negre si purulente. Gingiile i s-au umflat si i-au cazut toti dintii. Au inceput alte zile grele. Ningea, se lasase gerul, iar lemnele de foc nu ajungeau. Oamenii epuizati mancau potarnichi, vulpi si pesmeti. Valurile continuau sa distruga nava Piotr, esuata neputincioasa pe un banc de nisip, astfel incat incarcaturile pastrate in magaziile navei au trebuit sa fie transportate in graba pe uscat. In ziua de 8 decembrie 1741, Bering a murit. Fiind luteran, a fost ingropat dupa credinta lui. Inainte de a fi coborat in pamant, corpul lui neinsufletit a fost legat de o scandura. Era simbolul sicriului. Bering a fost ultimul care a murit. Dupa el n-a mai murit nimeni in timpul expeditiei. Ravagiile scorbutului s-au potolit treptat, iar cei 46 de oameni ramasi in viata au inceput sa se inzdraveneasca. O balena esuata le-a servit drept „magazie de provizii” vreme de trei luni. Supravietuitorii au construit o nava mai mica: Piotr, cu care s-au intors in Petropavlovsk. Bering a descoperit pentru a doua oara America, navigand spre ea de la apus catre rasarit, nu asa cum facuse Columb prima data, navigand in directia vestului. El a descoperit stramtoarea care desparte Asia de America si care ii poarta numele. Tot in amintirea sa, partea de nord a Oceanului Pacific se numeste Marea Bering. Insula unde a murit exploratorul se numeste de asemenea insula Bering. Insulele Komandore au capatat acelasi nume intrucat, la sfarsitul vietii sale, cand a descoperit aceste insule, Bering avea gradul de capitan-comandor. Portretul unui mare navigator Personal, Bering nu avea nici un fel de inclinatie spre fapte de eroism, stiintele nu-l interesau, iar credinta lui Leibnitz despre existenta unei stramtori in nordul Pacificului ii era absolut indiferenta. A fost un om remarcabil, dar ciudat. Dadea impresia unui om obisnuit, lipsit de ambitii, fara o vointa deosebira, dar in persoana lui se ascundeau virtuti pe care nimeni nu le banuia. S-a pastrat un singur portret al lui Bering: infatiseaza un chip de om gras, cu obrajii moi si umflati, cu buze mari si groase si cu barbie dubla. Toti cei care au navigat cu el au vorbit, fara deosebire, despre incetineala si lipsa lui de vointa. Bering era bland cu subalternii, dar, intr-un veac plin de cruzime, toata lumea considera blandetea ca o slabiciune, chiar si subalternii. Tocmai unui astfel de om, care timp de patruzeci si patru de ani nu savarsise nimic deosebit, ba mai mult, ii nemultumise pe cei ce aveau de-a face cu el, i-a incredintat Petru cel Mare sarcina de a afla daca Asia si America sunt despartite sau nu si, daca da, cat de departate sunt intre ele. Se banuieste chiar ca Bering a fost numit comandant al expeditiei tocmai pentru ca toata lumea era nemultumita de el. De fapt, Bering a fost trimis in Siberia si Siberia era pe atunci un loc al exilatilor. Un sfarsit lipsit de glorie „Nu pot sa nu descriu starea jalnica in care se gasea capitanul-comandor Bering. In ultimele zile ale vietii lui, trupul ii era pe jumatate ingropat in pamant. Am fi putut gasi, desigur, un mijloc de a-l ajuta, in situatia in care se gasea, dar chiar el era acela care nu o dorea si ne spunea ca partile trupului ascunse adanc in pamant stau la caldura, in timp ce acelea neacoperite sufera de frig. Era culcat intr-o groapa-bordei mica, sapata in nisip. Din timp in timp, nisipul din peretii subrezi ai bordeiului se scurgea, astfel ca umpluse aceasta groapa pana la jumatate. Bering, culcat in mijlocul bordeiului, era pe jumatate acoperit cu nisip”, descria unul dintre ofiteri ultimele zile de viata ale lui Bering. Un alt ofiter avea sa afirme, imediat dupa sumara inmormantare a capitanului-comandor: „Era un om drept. Pentru calitatile lui de barbat prietenos si potolit se bucura atat de dragostea ofiterilor, cat si a restului echipajului. A dovedit o deosebita pricepere in atingerea telului ce i se incredintase. Totusi, se caracteriza prin lipsa de hotarare, care e atat de necesara intr-o expeditie. Poate fi invinuit ca avea o atitudine prea blanda fata de subalterni.” Un ofiter deloc important Vitus Bering s-a nascut in Danemarca, in orasul Horsens, din peninsula Jutland, in anul 1681. Dupa cate se pare, studiile pe care le-a urmat in tinerete au fost extrem de modeste. In anul 1703, in varsta de douazeci si doi de ani, a facut o calatorie in India, pe un vas olandez. In 1704, Bering a intrat in serviciul Rusiei si nu s-a mai intors niciodata in patrie. Bering si-a inceput cariera marinareasca in Rusia transportand material lemnos pe insula Kotlin, unde se construia o fortareata. Apoi a comandat o nava de patrulare care urmarea incursiunile flotei suedeze. In 1711, a participat la campania tarului Petru contra turcilor, comandand o fregata cu douazeci de tunuri. Nu s-a remarcat in mod deosebit, astfel incat, in 1721, era doar capitan. In speranta ca va forta mana sefilor pentru a-l avansa, si-a dat demisia si a cerut sa fie repatriat. Cererile i-au fost aprobate, semn ca nimeni nu-l considera un ofiter indispensabil. Dupa trei ani, la insistentele sale, a fost reprimit in flota rusa, cu acelasi grad. I s-a incredintat comanda unei fregate cu saizeci de tunuri. Ioan BOTIS ibotis@gazetademaramures.ro