2 noiembrie: Mazilirea domnitorului Matei Basarab al Țării Românești, din cauza uneltirilor lui Vasile Lupu, domnul Moldovei

La 2 noiembrie 1639, în urma intrigilor domnului moldovean Vasile Lupu, ce era sprijinit de marele vizir otoman Rustem Pașa, domnul Munteniei Matei Basarab este mazilit de către sultanul de la Stambul, Murad al IV-lea. De altfel, Vasile Lupu a uneltit împotriva lui Matei Basarab încă de la începutul domniei acestuia, iar miza conflictului era înlăturarea din domnie a domnului muntean și numirea în scaun a lui Ioan, unul dintre fiii lui Vasile Lupu. Relațiile diplomatice întreținute de Matei Basarab cu Austria, Polonia și Transilvania ori prezența la Curtea munteană a ambasadorilor acestor state, precum și antipatia domnului de la Iași față de cel de la București i-au convins pe unii dintre demnitarii otomani că mazilirea lui Matei Basarab ar fi o soluție. Mai mult, incidentul înregistrat în contextul conflictului armat turco-tătar de la Dunăre, unde Matei Basarab a refuzat să se prezinte personal, trimițându-și doar oamenii de încredere, a făcut ca presiunile exercitate asupra sultanului de către marele vizir otoman Rustem Pașa, protectorul lui Vasile Lupu, să se concretizeze. Astfel, sultanul Murad al IV-lea va cere domnului Moldovei să-l alunge din domnie pe Matei Basarab și poruncește lui Vasile Lupu intrarea în Țara Românească în fruntea unei armate de circa 30.000 de oameni. Confruntarea dintre cei doi domnitori a avut loc la Ojogeni, pe râul Prahova, la 23 noiembrie 1639, iar Vasile Lupu va fi înfrânt de către Matei Basarab, domnitorul moldovean pierzând în această bătălie și pe fiul său Ioan, căruia voia să-i lase domnia Munteniei. De altfel, Vasile Lupu va mai încerca de mai multe ori să cucerească Țara Românească, ultima dată în anul 1653, când va pierde domnia Moldovei și va fi nevoit să plece în exil în Crimeea, apoi la Istanbul, unde va fi prins și închis în închisoarea Edikule, unde va trăi până la sfârșitul vieții. În schimb, Matei Basarab va reuși să-și normalizeze relațiile cu sultanul, care, ocupat fiind cu revoltele din partea orientală a Imperiului, va prefera să pună capăt acestui conflict și să încaseze sumele de bani ce i se cuveneau prin plata tributului decât să pornească un nou război contra Țării Românești.

Luându-și și el supranumele „Basarab”, ca străbunul său Neagoe („nepotul răposatului Io Băsărabă voievod”), a obținut tronul cu ajutorul lui Abaza Mehmed, pașă de Silistra și Oceakov, care l-a chemat „ca să vie să fie domn țării cu voia pașii” (Istoria Țării Românești), lucru care a deranjat foarte tare pe sultan, cerând tătarilor și principelui Transilvaniei să-l alunge pe noul domn proclamat fără voia sa. Cu sprijinul majorității boierilor, care îl desemnaseră încă din august, domnul a înfrânt oștile cu care venea Radu Iliaș, la Plumbuita-Obilești (20/30 – 21/31 octombrie 1632). După negocierile întreprinse de dregătorii săi la Constantinopol, primește firmanul de domnie (15/25 decembrie 1632) și, după vizita sa la Constantinopol (ianuarie – februarie 1633), este confirmat de sultan (3/13 februarie), în schimbul peșcheșurilor împărțite diferiților dregători otomani și a obligației de a plăti tributul întreit, ridicat la 65.000 de galbeni.

Politica sa internă a fost una bazată pe menținerea stabilității, însă datoriile către Poartă și întreținerea unui costisitor aparat militar l-au obligat să înăsprească fiscalitatea. Introduce taxe usturătoare pentru țărani – „darea talerului”, echivalentă cu doi boi și un porc sau nouă porci – și legi care le limitează strămutarea sau pedepsește fuga în Transilvania. Pe boieri îi aduce sub ascultare, prin forță sau danii; la începutul domniei îi cheamă pe pribegi, promițându-le largi privilegii – „Și au venit pribegii cu dânsul: rumânii, grecii, carei au fost boiarii mari și tuturor bine le-au făcut, nu rău, și încă au și boerit pe unii” (Radu Popescu). În domeniul militar, reformele au făcut trecerea de la „organizarea curtenească la cea slujitorească” (Constantin Rezachevici), soldații îndeplinindu-și atribuțiile chiar și în vreme de pace, ajutând pe domn să-și impună, chiar și cu forța, autoritatea. Oastea este completată cu unități de dorobanți și pedestre, ambele înzestrate cu arme de foc – corpul seimenilor (archebuzieri pedeștri) fiind cel mai reprezentativ – ea primind și un alt tip de organizare, în cadrul unei unități existau: căpitani de steaguri, iuzbași (locotenenți), ceauși (sublocotenenți) și stegari.

Măsurile sale economice au fost îndreptate, în special, spre creșterea veniturilor statului. Matei Basarab a sprijinit producția manufacturieră prin repunerea în funcțiune a minelor de la Baia de Aramă și Baia de Fier, susținerea unei mori de hârtie (Călimănești) și a unei fabrici de sticlă. În timpul său au fost publicate Pravila mică (1640), tradusă din slavonă și Îndreptarea legii (1652), cod de legi tipărit în limba română, legislație care prevedea, asemenea jurisdicției europene, inegalitatea pedepselor conform categoriei sociale din care făcea parte împricinatul. De sprijinul său și al Doamnei s-a bucurat și introducerea tiparului în Țara Românească, tipografia primită de la mitropolitul Kievului (1635) a fost instalată, pe rând, la Câmpulung, Govora, Dealu sau Târgoviște.

Politica externă s-a caracterizat printr-un echilibru cu Poarta, caracterizată prin cumpărarea dregătorilor otomani, prin mari sume de bani, în vederea prevenirii problemelor legate de anumiți pretendenți și participarea la luptele otomane cu creștinii. Cu Transilvania a avut relații foarte bune în timpul principilor Gheorghe Rákóczi I și Gheorghe Rákóczi II, recunoscându-se, însă, vasalul acestora. Cu vecinul de la Nord, Moldova, Matei Basarab a fost într-un conflict permanent. Vasile Lupu a atacat în mai multe rânduri Țara Românească, cu intenția de a ocupa el tronul acestei țări (1635, 1637, 1638, 1639 sau 1653), toate încheindu-se cu victoria domnului muntean.

Latura sa cea mai vizibilă a fost aceea de „Mecena”, sprijinitor al ortodoxiei și protector al artelor, „cel mai mare ctitor bisericesc al neamului nostru” (Constantin C. Giurescu). A construit sau refăcut 126 de monumente, printre care 46 de biserici sau mănăstiri (Veniamin Nicolae) – Curțile Domnești din Câmpulung, București și Târgoviște, casele domnești din Brâncoveni și Caracal, Catedrala Episcopală din Râmnic, mănăstirile Arnota (1634), Strehaia, Căldărușani, Sadova, Măxineni, Plătărești, Cornățel, schiturile Bărbătești, Dâmbovița, Pinul, Buzăul sau bisericile Sf. Împărați, Sf. Nicolae Andronești, din Târgoviște, Sf. Apostoli, din Ploiești, Sf. Precopie din Gherghița, Sf. Gheorghe, din Pitești, Sf. Apostoli, Sărindar, din București, Sf. Dumitru, din Craiova ș.a. Alături de acestea a dispus construirea de lăcașe religioase, la sud de Dunăre (bisericile Sf. Paraschiva și Sf. Pantelimon din Vidin, Sf. Apostoli din Șiștov), în Transilvania (bisericile din Porcești și Turnu Roșu), Moldova (mănăstirile Soveja și Dobromirna) sau la Muntele Athos (Xenofon, Marea Lavră, Dionisiu, Hilandar, Simonpetra, Cutlumuș, Pantokrator sau Rusikon), toate înzestrate cu proprietăți și mari sume de bani. Realizările sale din domeniul cultural i-a făcut și pe marii boieri să-i urmeze exemplul, peste 50 de edificii fiind construite în toată țara, printre care bisericile Buzinca și Vărzarul (numite așa după ctitorii lor) sau biserica Târgului din Târgoviște (ctitoria lui Udriște Năsturel). „Matei, fiind în scaun, altă grijă nu avea și făcea mănăstiri pretutindeni și biserici întru lauda lui Dumnezeu care se văd până acum. Că până la acest domn, puține zidiri au făcut domnii cei mari înainte, iar Matei Vodă a înfrumusețat țara cu tot felul de zidiri bisericești, mănăstiri, case domnești care se pomenesc până astăzi” (Radu Popescu).

La sfârșitul domniei, s-a confruntat cu o puternică răscoală a seimenilor cauzată de unele probleme financiare, domnul refuza plata soldelor cerute de aceștia. A fost înmormântat la Biserica Domnească de la Târgoviște, lângă soția sa, dar, după profanarea mormintelor, trupurile acestora au fost strămutate la Mănăstirea Arnota.

Surse: lectiadeistorie, enciclopediaromaniei