2 aprilie: Plebiscitul privind aducerea prințului Carol de Hohenzollern ca domnitor al României.

 În 2 aprilie 1866, a avut loc plebiscitul prin care populația României a fost consultată asupra aducerii ca domn al țării a unui prinț străin în persoana lui Carol de Hohenzollern, ce va fi proclamat ca domnitor al României la 10 mai 1866.

În ziua când a avut loc consultarea populară, s-au prezentat la vot 84,6%, din cei peste 680.000 de electori români, care au făcut să se consfințească prin votul lor alegerea unui principe străin pe tronul țării şi păstrarea unității naționale înfăptuite prin Unirea Principatelor Române din anul 1859. Rezultatul plebiscitului va arata că peste 98% dintre electori sprijineau propunerea de aducere ca domn al țării, a lui Carol de Hohenzollern, mai ales că Franța susținea această inițiativă, însuși Napoleon al III-lea fiind acela care-i recomandase lui Ion Brătianu pe principele Carol. Desigur că desfășurarea plebiscitului pentru aducerea pe tronul României a unui principe străin a fost marcată şi de acțiuni ale opoziției, în special a unei părți a boierimii conservatoare din Moldova, ce nu agrea ideea ca Bucureștiul să fie capitala țării și nici ca domn să fie un principe străin.

Astfel, opoziția moldoveană de la Iași găsește candidatul perfect pentru tronul Moldovei, separată de Țara Românească, în persoana lui Nicolae Rosetti-Roznovanu, care anunță că nu se putea conta pe acceptarea unui principe străin şi se pronunță definitiv pentru separarea Moldovei. Obiecțiile adversarilor întronării prințului de Hohenzollern s-au materializat și prin reclamarea respectării unui articol din Convenția semnată în 1859, care cerea ca deputații moldoveni și valahi să decidă în unanimitate atunci când aleg conducătorul.

Însă, mișcarea separatistă din Moldova nu a avut sorți de izbândă, deoarece această acțiune separatistă s-a limitat doar la câteva manifestări în centrul Iașilor. Rezultatele plebiscitului nu au întârziat însă să apară și astfel, cu o majoritate de voturi, prințul Carol a fost ales domn al României. Începea, prin urmare, cea mai lungă domnie din istoria statelor românești, o domnie de 48 de ani, în timpul căreia România şi-a câștigat independența și au fost puse bazele statului național modern.

În anul 1866, când Brătianu îi oferă coroana României lui Carol, acesta se afla la Coburg, în calitate de căpitan în Regimentul 1 dragoni din gardă. Avea reputația unui ofițer distins şi era considerat un exemplu de virtute atât în viața personală, cât şi în cea publică. Carol I s-a născut la 20 aprilie 1839, la Sigmaringen în Germania, fiind al doilea fiu al Prințului Carol-Anton de Hohenzollern şi al Josephinei, fiica Marelui Duce de Baden.

Din anul 1857, a urmat Școala de Artilerie şi Geniu din Berlin, participând şi la audierea unor cursuri de literatură franceză şi istorie a artei la Universitatea din Bonn (1863), sub îndrumarea esteticianului Anton Springer. Cunoaște o ascensiune militară rapidă: este înaintat la gradul de sublocotenent în 1857 şi la cel de căpitan în 1866. În anul 1864, a participat ca voluntar în armata Prusiei, la Războiul împotriva Danemarcei, experiență memorabilă, pe care avea s-o repete în 1877-1878 şi în 1913.

La 10 mai 1866, Carol I a sosit incognito la București, la solicitarea guvernului României; în urma plebiscitului din 2-8 aprilie şi cu consimțământul Parlamentului a depus jurământ ca Domnitor al României. La 1 iulie 1866, a fost promulgată noua Constituție a României, care a rămas în vigoare, cu unele modificări, până în anul 1923.

În anul 1869, s-a căsătorit cu  prințesa Elisabeta de Wied. În perioada anilor 1869-1876, Carol a acordat o atenție specială înzestrării armatei române cu mijloace de luptă corespunzătoare, generalizând totodată pregătirea genistică a trupelor române pentru a respinge o invazie otomană. Apărând interesele României, a tratat cu fermitate şi demnitate cu țarul Rusiei, Alexandru al II-lea şi cu miniștrii acestuia problemele cooperării militare şi politice dintre cele două state.

Domnitorul Carol nu a acceptat ca armata română să participe la Războiul antiotoman sub comandă rusească. În timpul desfășurării Războiului pentru Independență a avut comanda armatei de Vest (38000 militari români şi 52000 militari ruşi) şi a coordonat operațiile de încercuire şi nimicire a grupării comandate de Osman Paşa la Plevna. S-a pronunțat pentru păstrarea integrității şi apărarea Independenței, cu prilejul desfășurării preliminariilor Congresului de Pace de la Berlin, din vara lui 1878. La 14 martie 1881, Parlamentul îl proclamă în unanimitate pe Carol I, ca Rege al României.

Festivitățile de Încoronare au avut loc la 10 mai 1881. În Raportul Consiliului de Miniștri se sublinia: „România, constituită în Regat, completează şi încoronează opera regenerării sale. Ea îşi dă un nume, care este în acord cu pozițiunea ce a dobândit ca stat independent”. Încoronarea lui Carol I şi a soției sale, Elisabeta, s-a desfășurat la București. Coroana purtată cu acest prilej de Carol I fiind turnată din oțelul unui tun otoman capturat de armata română la Plevna, în noiembrie 1877. Coroana de oțel avea o adâncă semnificație, anume aceea de  a ,,ratifica” dreptul României ,,de a merge pe propria cale, de a căuta singură alianțe şi a hotărî ea însăși politica“, așa cum era evidențiat într-un articol dintr-un cotidian austriac.

În octombrie 1883, Regele Carol I a favorizat încheierea Tratatului politico-militar secret dintre România şi Austro-Ungaria, la care au aderat ulterior Germania şi Italia. Acest Tratat constituia singura soluție a momentului pentru a contracara o eventuală ofensivă a Rusiei împotriva României. Politica externă a țării noastre la sfârșitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX- lea, promovată de Regele Carol I, a urmărit consolidarea independenței şi apărarea integrității teritoriale. România a urmărit să rămână cât mai mult cu putință în afara unui conflict european, obiectivul lui Carol I fiind plasarea neutralității ţării sub protecția Triplei Alianțe. La Consiliul de Coroană desfășurat la Castelul Peleș, la 3 august 1914, Regele Carol I a acceptat, în conformitate cu interesele țării, adoptarea de către România a unei poziții de neutralitate armată, a expectativei armate.

Întreaga domnie a lui Carol I s-a caracterizat printr-o remarcabilă stabilitate politică, cârmuind cu măsură şi modestie deasupra fracțiunilor şi partidelor politice. A fost un suveran serios şi protocolar, care nu a  avut favoriți, fiind meticulos şi exact în tot ce făcea, căutând să impună şi colaboratorilor săi același stil de activitate. Totodată, era un militar desăvârșit şi un politician abil, cu vederi liberale.

Vom sublinia doar câteva realizări, mai puțin cunoscute, ale României în timpul domniei lui Carol I:

• La 31 octombrie 1869, se inaugurează oficial linia de cale ferată București-Giurgiu, respectiv prima gara a Bucureștilor, Gara Filaret.
• La 12 noiembrie 1871, se inaugurează Uzina de gaz aerian de la Filaret.
• La 25 septembrie 1872, se înființează Gara de Nord din București (numită, până în anul 1888, „Gara Târgoviştii“).
• Începerea activității Atelierelor Căilor Ferate din București.
• La 26 decembrie 1872, este introdus tramvaiul cu cai.
• La 1875, se înființează Fabrica de ulei vegetal din București.
• La 15 decembrie 1875, îşi începe activitatea „Banca de Bucureşti“ (cu capital francez).
• La 16 iulie 1876, se creează la București „Societatea Națională de Cruce Roșie a României“.
• La 8 iunie 1897, se pune piatra fundamentală a Palatului „Casei de Depuneri, Consemnațiuni şi Economie” (C.E.C), în prezența Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta. Palatul este inaugurat în anul 1900, prima ședință a Consiliului de Administrație, în noul local, are loc la 15 iunie.
• La 27 ianuarie 1903, a fost fondată, la București, „Confederația Patronală UGIR”, propunându-și dezvoltarea economică şi modernizarea societății românești.
• La 17 ianuarie 1906, a fost promulgată prima „Lege a Brevetelor de Invenţie” şi s-a înființat „Biroul Brevetelor”, denumit astăzi Oficiul de Stat pentru Invenții şi Mărci. Anterior, în anul 1879, România a produs prima „Lege a mărcilor”.
• În anul 1908, s-a înființat „Observatorul Astronomic” cu planetariu („Observatorul Popular”).
• Sub domnia lui Carol I se construiesc, în anul 1906, 40 de spitale rurale, dintre care unele sunt în funcțiune şi astăzi.
• Sub sceptrul lui se fondează multe universități şi colegii naționale (licee), edificii importante din patrimoniul artistic al României pe întreg cuprinsul țării, care funcționează până în ziua de astăzi.

Venirea în România. Drumul spre București

După refuzul lui Filip de Flandra al Belgiei de a ocupa tronul României, pe 19 martie 1866, Ion C. Brătianu este trimis de urgență la Düsseldorf pentru a obține consimțământul venirii în România din partea tânărului principe, a familiei sale şi a regelui Prusiei Wilhelm I.

Între timp, la București, în ziua de 30 martie, Locotenența Domnească publică o proclamație către popor, recomandând alegerea prin plebiscit a prințului Carol de Hohenzollern ca domnitor al românilor, cu drept de moștenire, care va domni sub numele de Carol I. Plebiscitul începe la 2 aprilie şi se închide la 8 aprilie, rezultatul fiind de 685.869 voturi pentru, 224 voturi contra şi 12.837 abțineri. Totodată, în urma dezbaterilor Adunării Constituante, 109 deputați s-au pronunțat pentru alegerea principelui Carol, în vreme ce numai 6 s-au abținut.

Regele Prusiei este primul care îşi dă acordul, într-un mod tacit însă, căci tocmai în acea perioadă izbucnise un grav conflict între Prusia şi Imperiul Habsburgic. Wilhelm îi recomandă lui Carol să fie prudent: „Dumnezeu să te aibă în pază”. De asemenea, pe 7 aprilie, Carol a avut o întrevedere cu Otto von Bismarck, cancelarul prusac, care l-a sfătuit „să ia hotărârea îndrăzneață de a pleca direct spre România”. În cele din urmă, după îndelungi sfaturi cu tatăl său, guvernatorul Renaniei, Carol acceptă să vină în Principate pentru a deveni domnitorul românilor.

Pe 29 aprilie 1866, principele Carol a plecat în Elveția, la Zurich, țară cunoscută pentru neutralitatea sa în orice conflict european. Aici, el obține un pașaport fals pe numele Karl Hettingen, „călătorind la Odessa pentru afaceri”. Așadar, cetățenia elvețiană era o bună acoperire pe drumul spre Principate, când trebuia să treacă prin Austria, care se afla în război cu țara sa. Călătoria nu a fost lipsită de peripeții, căci tânărul principe risca în orice moment să fie prins de autoritățile austriece.

Carol ajunge la Baziaş pe 6 mai, iar aici se întâlnește cu Ion C. Brătianu care venea direct de la Paris. După două zile de așteptare, cei doi se urcă pe un vapor, la clasa a II-a, iar în timpul călătoriei nu şi-au schimbat niciun cuvânt pentru a nu trezi suspiciuni. În cele din urmă, Carol şi Brătianu ajung la Turnu-Severin, pe pământ românesc. De aici, se îmbarcă din nou pe un vapor care să-i ducă pe Dunăre la Giurgiu, iar de aici să se îndrepte spre Capitala țării al cărei domnitor urma să fie.

Depunerea jurământului ca domnitor al românilor

Carol ajunge la București pe 10 mai 1866. Intră în oraș pe la podul Mogoșoaiei, unde este întâmpinat de Dimitrie C. Brătianu, primarul Capitalei, care îi înmânează cheile orașului. Principele este escortat spre Dealul Mitropoliei, pe drum fiind aclamat frenetic de mulțimile strânse să-l vadă pe noul suveran. Aici se oficiază Tedeumul, apoi este invitat să depună jurământul în noua sa calitate de domnitor al Principatelor Unite Române în Palatul Mitropoliei, care era sediul Adunării Constituante. Are loc o ședință extraordinară a celor două camere reunite, a guvernului, a Locotenenței Domnești şi a Înaltului Cler. Carol este întâmpinat de președintele Adunării, Emanoil Costache Epureanu, care îl conduce la tronul princiar ridicat pe tribună. Mitropolitul Nifon pune crucea şi Evanghelia pe masa așezată în fața tronului, iar colonelul Nicolae Haralambie citește formula de jurământ românească, care îi este tradusă principelui în franceză: „Jur de a fi credincios legilor țării, de a păzi religiunea românilor, precum şi integritatea teritoriului ei şi a domni ca domn constituțional”. Carol pune mâna dreaptă pe Evanghelie şi rostește cu voce fermă în românește: „Jur!”. Astfel, Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen devine domnitorul Principatelor Unite Române. Totodată, în momentul depunerii jurământului în faţa Reprezentanței Naționale, tânărul domnitor rostește o frază ce va fi emblematică în dezvoltarea personalității sale pe tronul României: „Punând picioarele pe acest pământ, am şi devenit român!” Într-o scurtă alocuțiune, el şi-a exprimat „devotamentul fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetățean azi, mâine, de va fi nevoie soldat, eu voi împărtăși cu dumneavoastră soarta cea bună ca şi cea rea”.

SURSE: LECTIADEIDTORIE, ENCICLOPREDIAROMANIEI, PELES.RO