1871 Capitularea Parisului

* Pe 28 ianuarie 1871, Parisul a capitulat in fata armatelor prusace, dupa patru luni de rezistenta inversunata. Prusia devenea principala forta militara a Europei, in vreme ce Franta pierdea Alsacia si Lorena. In momentul declansarii razboiului franco-prusac, Franta era macinata de disensiunile interne dintre republicani si monarhisti si avea o situatie economica precara. Armata franceza era formata din aproximativ 400.000 soldati, unii veterani ai razboaielor din Crimeea, Algeria, Italia si Mexic. Situatia francezilor din punct de vedere militar era grava, tacticile si armamentul, in special tunurile, fiind depasite, lipseau hartile, iar cel mai grav lucru, mobilizarea era lenta. Armata franceza era sub comanda directa a imparatului Napoleon al III-lea, a maresalilor François Achille Bazaine, Patrice MacMahon si a multor alti generali. Maresalii francezi aveau pareri diferite despre conducerea ostilitatilor, ambitiile lor personale ducand la disensiuni si la o slaba coordonare a armatei. De cealalta parte, Prusia si Confederatia Statelor Germane de Nord, impreuna cu statele germane din sud, s-au mobilizat rapid. Prusacii au mobilizat 1.200.000 de rezervisti si au dispus de arme redutabile, precum pustile cu chiulasa Dreyse si tunurile cu chiulasa Krupp. In Prusia, serviciul militar era obligatoriu si asta explica numarul mare de soldati mobilizati intr-un timp relativ scurt. Factorul decisiv al victoriei Prusiei a fost comanda armatei, concentrata in Statul Major General al Armatei care raspundea de toate operatiunile strategice si logistice. Statul Major era condus de generalul Leonhard von Blumenthal, iar la comanda efectiva a armatei se afla feldmaresalul Helmuth von Moltke. Statul Major General raspundea doar in fata regelui Wilhelm de deciziile luate, asta usurand mult comanda operationala. Pe 2 septembrie 1870, imparatul Napoleon al III-lea s-a predat la Sedan, impreuna cu o armata de 100.000 de soldati francezi. Vestea despre predarea rusinoasa a imparatului a inflamat opinia publica franceza. Pe 4 septembrie 1870, lovitura de stat condusa de generalul Trochu, Jules Favre si Léon Gambetta a rasturnat monarhia si a instaurat republica. Cancelarul von Bismarck a sperat ca noul regim va incheia pacea si a facut o oferta de pace cu conditii moderate tinand cont de situatia din teren. Solicitarea de cedare a unei parti din Alsacia a fost respinsa cu vehementa de guvernul francez, care a reinnoit declaratia de razboi si a solicitat mobilizarea generala. Comandamentul german a considerat ca ocuparea Parisului va determina incetarea razboiului si a ordonat asediul acestuia. La 19 septembrie 1870, incercuirea capitalei Frantei a fost completa, incepand asediul. Parisul era puternic fortificat si aparat de peste 400.000 soldati, marinari si garzi nationale. Sugestia cancelarului von Bismarck de a bombarda Parisul a fost respinsa de regele Wilhelm la insistentele Statului Major German. Solutia gasita de feldmaresalul von Moltke a fost infometarea orasului pana la capitulare si distrugerea sistematica a forturilor de aparare cu noile tunuri grele de asediu. Comandantul Parisului, generalul Trochu, neavand incredere in fortele franceze, nu a facut nimic pentru a sparge incercuirea din jurul Parisului. El spera ca prusacii vor ataca Parisul si va respinge atacul provocandu-le pierderi ingrozitoare, dar acest atac nu a venit niciodata. Patru luni dupa inceperea asediului Parisului, cand se parea ca a sosit momentul sa se vorbeasca despre capitulare, Trochu, guvernatorul Parisului, in prezenta lui Jules Favre, ministrul de externe, si a altor colegi ai sai, a adresat primarilor convocati din toate arondismentele Parisului urmatoarele cuvinte: „Prima intrebare pe care mi-au pus-o colegii mei, inca in seara zilei de 4 septembrie, a fost: are Parisul vreo perspectiva de a rezista cu succes unui asediu al armatei prusiene? Fara sa sovai, le-am dat un raspuns negativ. Unii dintre colegii mei, care sunt de fata, pot confirma ca spun adevarul si ca intotdeauna am fost de aceasta parere. Le-am spus textual ceea ce spun si acum: In conditiile actuale, incercarea de a apara Parisul impotriva unui asediu din partea Prusiei ar fi o nebunie. Desigur, o nebunie eroica, am adaugat eu, dar totusi o nebunie... Evenimentele au confirmat previziunile mele“. Intre timp, Leon Gambetta a reusit sa plece din Paris intr-un balon cu aer cald si a reusit sa mobilizeze cateva armate franceze de voluntari in provincie, pornind spre Paris pentru a-l elibera. Au avut loc mai multe lupte intre aceste armate si corpurile de armata prusace trimise in recunoastere. Francezii au recucerit Orleans-ul pe 9 noiembrie 1870, dar ca urmare a capitularii maresalului Bazaine la Metz, noi trupe germane au sosit si au intarit diviziile aflate in lupta. Pe 4 decembrie 1870, Orleans-ul cade, iar armata franceza de pe Loara este distrusa. Campanii similare au avut loc in nordul si estul Frantei, unde armatele franceze au obtinut mici victorii, dar in final au fost distruse. Pe data de 18 ianuarie 1871 a fost proclamat Al Doilea Imperiu German (Deuches Reich) si Wilhelm * a fost proclamat imparat. Imperiul german era format din 25 de state germane. Cantonati in imobilitate, asediatorii si-au propus sa forteze pacea. Canonada tunurilor prusace urma sa forteze asediatii sa accepte un armistitiu, urmat de o pace avantajoasa pentru germani. Frigul era foarte puternic, carbunii si lemnele aproape disparusera, foametea bantuia. Cozile la cantine devenisera imense. Nu se mai gasea decat o paine de foarte proasta calitate, in timp ce pe piata au aparut produse precum carnea de cal, de magar, de pisica, de caine, de sobolan. In fiecare zi, drama era incertitudinea in care se desfasurau luptele. „Noi vom continua razboiul pana la obtinerea victoriei, chiar si dupa caderea Parisului, daca un asemenea dezastru nu poate fi evitat. Nu trebuie ca infrangerea unei capitale sa duca la infrangerea unei tari... vom continua sa luptam pana la exterminare...”, afirma acelasi Gambetta. O incercare de despresurare a Parisului a avut loc la 19 ianuarie 1871, la cererile din ce in ce mai insistente ale populatiei Parisului. Guvernul a consimtit sa lase Garda Nationala sa atace, sub comanda lui Rochebrune. Atacul francezilor a reusit sa produca o bresa in liniile prusace, dar sprijinul asteptat de francezi nu a sosit. Dupa noua ore de lupta, in timpul carora pierderile au fost grele (Rochebrune a cazut si el), generalul Ducrot a transmis ordinul de retragere. Ca un facut, artileria de la Mont-Valérien, in loc sa bata in prusaci, a tras in trupele franceze. Situatia din Paris l-a ingrijorat pe noul imparat german. Francezii au fortat asediul in diferite zone, dar au fost respinsi cu pierderi mari. Conditiile precare si aprovizionarea insuficienta au dus la izbucnirea de epidemii in randurile armatei germane. La 25 ianuarie 1871, imparatul i-a ordonat lui von Moltke sa se puna la dispozitia cancelarului von Bismarck. Acesta a ordonat bombardarea Parisului cu artileria grea, si trei zile mai tarziu guvernul francez solicita un armistitiu. Acesta a fost semnat la Versailles, iar pacea finala de la Frankfurt (10 mai 1871) a dus la pierderea de catre Franta a provinciilor Alsacia si Lorena. Prin actul semnat la Versailles, umilirea Frantei parea definitiva. Prusia urma sa primeasca 6 miliarde de franci despagubire de razboi, primul miliard urmand sa fie varsat cel mai devreme in 1871, restul in urmatorii trei ani, cu o dobanda de 5%. Prusacii urmau sa se retraga mai intai din jurul Parisului, apoi din Normandia, Maine si vestul Burgundiei. Restul trupelor prusace urmau sa fie retrase treptat, pe masura ce despagubirile erau achitate. Dupa capitularea Parisului, la 28 ianuarie 1871, in urma luptelor impotriva armatei prusace, imaginile cu orasul devastat suscitau un incredibil entuziasm, atat printre artisti, care admirau in cladirile incendiate frumusetea ruinelor antice, cat si in randul industriei emergente a turismului, care, precum agentia Cook din Londra, a mers pana la a organiza pentru publicul britanic vizite ale Parisului in ruine. In afara de stabilirea celei de a treia republici franceze si a Imperiului German, razboiul franco-prusac a avut numeroase efecte. Dorinta de revansa a ghidat politica franceza in urmatorii 50 de ani. Militarismul prusac a triumfat si a deschis drumul imperialismului german. Statul papal, care a ramas fara protectia oferita de Napoleon al III-lea, a fost anexat de Italia, care astfel si-a definitivat unificarea nationala. Majoritatea guvernelor din Europa au inteles eficienta masinii de razboi germane pe care au inceput sa o imite. Razboiul franco-prusac a dus la o animozitate intre cele doua state implicate, o neintelegere tacita care a deschis drumul catre primul razboi mondial. Reorganizarea armatelor Victoria Germaniei a dus la o revolutie in organizarea armatelor europene. Acestea au copiat repede modelul prusac de conducere a armatei prin Stat Major, a adoptat serviciul militar obligatoriu si folosirea cailor ferate si telegrafului in scop militar. Noile tactici de lupta prusace, operatiuni rapide de invaluire, incercuire si distrugere a unei armate, s-au dovedit a fi viitorul in materie de razboi. Acest razboi a dus la sfarsitul cavaleriei ca forta combatanta eficienta, rolul acesteia transformandu-se in efectuarea de operatiuni de recunoastere si hartuire a liniilor de aprovizionare inamice. Forturile de aparare nu mai puteau face fata unui asediu prelungit in fata noului tip de tun. Tunurile cu chiulasa Krupp, facute in intregime din otel, cu o rata mare de tragere si obuze explozive, s-au dovedit extrem de eficiente in distrugerea bastioanelor si forturilor de aparare franceze, marturie fiind distrugerea fortaretei Strassbourg, considerata inexpugnabila. Noul Imperiu German a devenit forta dominanta in Europa continentala, influenta sa crescand enorm. Resentimentele Frantei fata de infrangerea umilitoare din razboi au dus la aparitia curentului „revansist”. Va fi nevoie de 75 de ani si de inca doua razboaie pentru ca relatiile franco-germane sa se schimbe radical. Ioan BOTIS