18 sub acelasi acoperis

In timp ce alesii locali se intrec in replici care de care mai „inteligente” in sedintele de Consiliu Local, unii din cei care ii voteaza traiesc in conditii in care consilierii nu ar sta mai mult de cateva minute. Nimanui nu-i pasa ca in Baia Mare mai sunt strazi nepietruite sau asfaltate, ca avem locuinte fara curent, apa, canalizare, incalzire. Treaba lor. Voturile conteaza! Baia Mare, secolul XXI. Strada Podinei, cartierul Ferneziu. Un loc uitat de lume in spatele Uzinei de Apa. Vizitatorul neavizat poate doar remarca o succesiune de case. Nimic deosebit. Insa, in capatul strazii, unde noroiul ia locul asfaltului, la o aruncatura de bat de insiruirea de case... incepe o alta lume. Un peisaj devenit clasic pentru coloniile de rromi de la noi. Locuinte din lemn sau lut mai mult sau mai putin darapanate, haine in toate culorile curcubeului intinse la uscat pe gardurile jilave, stresini mancate de carii, ornate cu antene parabolice, ciorchine de copii alergand prin mocirla, fete lipsite de viata pe la ferestrele peste care parca a trecut un razboi. Intr-o saracie lucie, antenele digitale te lasa fara replica. Nu stii ce te mira mai tare: cu ce achita costurile lunare legate de parabolice sau de unde au curent pentru televizoare. Case fara curti. Se termina una si incepe alta. O adunatura de lemne urmata de una de „vaioage”. Sau, din contra: case razlete asezate fara nicio logica intr-un decor care nu spune nimic. Aici nu vezi gradini, nu vezi cotete. Acestea din urma se intrepatrund cu casele si e greu sa faci diferenta. O simbioza mioritica neperturbata de valurile de modernism ale acestui secol. E ca si cum ai lua o garsoniera dintr-un bloc de pe str. Horea si ai pune cei patru pereti, la intamplare, pe niste hartoape infundate. In scripte, unele exista, altele nu. Proprietarii mai norocosi au primit numar de casa. Sunt in legalitate. Ceilalti mai au de asteptat. Cat anume... nimeni nu stie. Asa cum se intampla, de regula, in comunitatile sarace, primii care ne intampina sunt copiii. „Nenea, ne faceti o poza?” Zambareti nevoie mare, imbracati mai pestrit sau mai anost, mai curati sau nu prea, cu cizmele de cauciuc plescaind noroiul, alearga dupa noi ca dupa Mos Craciun. Evident, nu ai cum sa-i refuzi. Iar ei atat asteapta. De la o poza se ajunge la doua, trei... In curand apar si parintii. Suspiciosi. Cine suntem, de unde venim, pe cine cautam si ce vrem. Scopul si durata vizitei. Cand aud de presa, incep nesfarsita insiruire de nemul-tumiri, doleante si solicitari. „Suntem uitati, aici, intre dealuri. Strada asta nici macar pietruita nu este. Sa vina macar o data cei de la Primarie sau Consiliu sa vada in ce conditii locuim. Niciodata nu s-au interesat. Cand vin alegerile, promit de toate, dar nu se intampla nimic. De cate ori am cerut sa faca ceva, sa nu mai fie aici noroiul asta insuportabil! Vedeti cum traim. Cate unul mai are curent. In rest...” Si au dreptate. Drumul este impracticabil. Pentru a putea strabate „colonia” de pe Podinei trebuie sa o iei la pas. Nu poti risca sa ramai cu autoturismul blocat in noroi. Cei mai multi dintre ei nu au un serviciu permanent. Lucreaza cu ziua pe unde apuca sau strang fier vechi pe care il vand. Copiii, in mare lor majoritate, nu merg la gradinita sau la scoala. Parintii nu-si pot permite luxul de a le cumpara haine adecvate, rechizite, manuale. Mai ales cand sub acelasi acoperis locuiesc 8, 10 sau 12 copii, aproape tot se rezuma la mancare. Recordul numarului celor care locuiesc sub acelasi acoperis il detine o familie ai carei membri numara nu mai putin de 18 persoane. Parintii, si o buna parte din copii, nu sunt de gasit pe acasa. Probabil strang fier vechi. Insa vecinii ne dau toate detaliile. „In casa asta stau cei mai multi. 18! Sunt copiii lor, cu gineri... Acum sunt aici numai cei pe care ii vedeti.” Sunt patru copii. O fetita de 8-9 ani care tine in brate un baietel dormind si inca doi copii, imbracati doar cu o camasa, intinsi pe pat si cu nasul lipit de ecranul unui televizor vechi. Casa este una obisnuita, cu o incapere destul de mica, folosita ca si camera principala, si o alta incapere, mult mai redusa ca si volum, un fel de hol, unde, probabil, se gateste. Intr-un colt, o jumatate de butoi multifunctional din metal, pe post de: radiator, cuptor, calorifer etc. Eficientizarea spatiului. Incercam sa facem un efort de imaginatie pentru a ne inchipui cum ar arata 18 persoane puse una langa alta in cele doua incaperi, dar nu reusim. Probabil ne-am da seama daca am face un test, atunci cand familia reunita s-ar gasi acasa. Totusi, decidem sa amanam experienta pentru o data neprecizata. Facem cale intoarsa, spre masina lasata la intrarea in „colonie”. O femeie tine cu tot dinadinsul sa ii vedem casa. „Haideti, va rog, sa vedeti unde stau! Trebuie sa veniti, sa fotografiati!” Initial, nu intelegem. Ce poate fi mai incredibil decat ceea ce am vazut inainte. Mai ales, ca suntem in zona constructiilor cu curent electric. Insa, o urmam. Curiozitatea ziaristului ne impinge spre neprevazut. Printre doua santuri pline cu apa si un colt de casa cu tencuiala cazuta, ajungem langa un soi de cutie din lemn, de forma unui cub, cu latura mai mica de 2 m. Atunci realizam ca familia cu 18 persoane locuia in lux, comparativ cu cei ce stau in hruba respectiva. „Am sapte copii, cu care traiesc aici. Este tot ce am.” Dam sa intram, dar realizam ca este imposibil. Spatiul nu ne permite. Aproape tot interiorul este ocupat de un pat, in care cu greu s-ar putea odihni doua persoane. Daramite opt! Intr-un colt, acelasi sistem de incalzire, cu butoiul de metal taiat. Ramanem fara replica. Ne mai uitam o data, sa ne convingem ca privirea nu ne inseala. Brusc, ne gandim la patul de acasa, la canapeaua de catifea pe care vrem sa o schimbam cu una din piele sau imitatie, ca prea aduna praful cea veche. Ne vin in minte calculatorul, masina din garaj, geamurile termopan, gresia din baie, DVD-playerul si sistemul de boxe cu telecomanda. Bunuri pe care cei mai multi dintre noi le consideram deja ceva prea comun pentru a mai impresiona. Plecam cu regretul ca nu putem face mai mult decat sa descriem situatia acestor semeni, care in secolul XXI incearca sa nu uite a supravietui. Poate se va gandi cineva si la ei. Un consilier local, un candidat la Primarie... Fara numar, fara numar... Curand, trecem in zona lipsita de curent electric. Suntem intampinati de Chereji. Consilierul Chereji. Ne intrebam daca nu cumva am gresit localitatea, poate suntem intr-un sat invecinat Baii Mari. Nu. Ne spune ca este consilier din partea rromilor. Ei, uite ca mai avem multe de invatat la capitolul administratie publica locala. Dupa ce facem cunostinta cu consilierul Chereji, acesta ne prezinta interiorul casei sale. Sotia sa ne da si explicatiile necesare. „Aici, nimeni nu are numar de casa. Noi ne-am zbatut mult pana sa obtinem. (Ne arata o hartie semnata de primar, n.red.) Dar asta a fost tot. Durerea noastra este ca nu avem curent. Uitati afara! Vedeti stalpul ala? Aici a fost curent, candva. Numai ca unii au furat firele. Si acum uitati in ce conditii traim! Folosim motorina la incalzit si iluminat. Este foarte periculos. Afecteaza plamanii. Dar nu avem ce face. Asa de greu este sa ni se puna si noua curent? Sa avem si noi un mic televizor, un radio. Sa mai stim ce se intampla.” Urmatoarele case sunt mult mai mici. Cutii de chibrituri, de 2x2 m, facute din lut si barne de lemn. Aceleasi probleme: lipsa curentului, a instalatiilor sanitare, a apei, a unui sistem de incalzire. Utilitatile lipsind cu desavarsire, fiecare se descurca asa cum poate. Improvizeaza. La o mica distanta, in capatul unui povarnis, un izvor de apa. In sfarsit, o sursa de apa. Este singura pe o suprafata destul de mare. Focu-i la mijloc La un moment dat, ne trezim ca cineva arunca dupa noi cu diverse obiecte. Este un copil cocotat pe un morman de gunoaie. Cativa localnici o striga pe mama sa, care vine in graba. Vede aparatul foto si ne solicita o poza. Dar nu asa, oricum, ci impreuna cu noi. In sfarsit, cineva care vrea sa faca o poza alaturi de noi. Femeia ne cheama in curte, in timp ce se plange de traiul pe care il duce. Intr-o parte a curtii, pe o adunatura de lemne ce parea un fel de grajd, avem placerea sa descoperim o varianta distrusa de timp a alfabetului. La ce foloseste afisul respectiv, nu reusim sa intelegem. Probabil ca nici capra care rumega linistita langa usa de la intrarea in grajd. In casa, suntem izbiti de un miros intepator si greu respirabil. „De la asta, cu care ne viderim de sapte ani. Fetita mai mare merge la scoala, dar copiii nu vor sa stea langa ea. Spun ca miroase a fum. Si normal. Doar se ineaca de la fumul asta si o ustura nasul. Mi-e mai mare rusinea cand aud. Vrem si noi sa avem aici curent, ca nu mai putem trai asa. O zis ca ne costa 15 milioane. Am fost de acord, dar nu avem toti odata. Sa platim cumva, in rate”, ne explica femeia. Ciprian DRAGOS ciprian@gazetademaramures.ro