18 octombrie: Bătălia de la Șelimbăr.

În 18 octombrie pe stil vechi, 28 octombrie pe stil nou a anului 1599 , a avut loc Bătălia de la Şelimbăr, dintre oastea munteană condusă de Mihai Viteazul și armata transilvană condusă de cardinalul Andrei Bathory. Bătălia s-a terminat cu victoria armatei condusă de Mihai Viteazul, care și-a deschis astfel drumul spre cetatea Alba Iulia, unde a înfăptuit prima unire a Transilvaniei cu Țara Românească. Înainte de a trece la înfăptuirea obiectivului propus, domnul muntean a convins conducătorii celor două imperii, Habsburgic şi Otoman, că fapta sa nu le lezează interesele. Astfel, după ce a asigurat hotarele țării, Mihai Viteazul pornește spre Transilvania, iar oastea munteană urmează două direcții principale: cea mai mare parte a oastei, sub conducerea domnitorului, trece spre Transilvania prin Valea Buzăului, pe când o altă parte a armatei, ce era condusă de Baba Novac şi frații Buzeşti, pătrunde prin Valea Oltului, înaintând spre Sibiu. Cele două coloane au făcut joncțiunea, la 16 octombrie 1599, la Tălmaciu, iar peste două zile, la Şelimbăr, unde oastea munteană va întâlni armata condusă de Andrei Bathory. Bătălia a început cu un schimb intens de focuri de artilerie, iar cele 18 tunuri ale lui Mihai au trebuit să facă față artileriei cardinalului Bathory, superioară numeric. Atacul cavaleriei muntene a început cu însuși Mihai Viteazul pe flancul stâng, pe când corpul de oaste al lui Baba Novac a încercat să anihileze oastea transilvăneană din partea dreaptă. Mihai a inițiat apoi un atac cu partea centrală a oștirii sale, care a pătruns în forță în dispozitivul inamic, lărgind flancurile spărturii și nimicind centrul oștii comandate de Gáspár Kornis care, de teamă, fuge de la locul bătăliei. În această situație, armata cardinalului Andrei Báthory, rămasă fără comandant și atacată atât din centru, cât și din flancuri de oastea lui Mihai, se va dezorganiza rapid, iar oștenii vor intra în derută și vor începe să fugă. Astfel, la Șelimbăr, Mihai Viteazul a obținut o mare și strălucită victorie, apoi triumfător va porni către Alba Iulia, unde va fi întâmpinat cu o imensă bucurie de către marea masă de români transilvăneni.

După ce a asigurat hotarele, ce urmau a fi apărate de vornicul Dumitru cu 5 000 de oameni, Mihai Viteazul pornește spre Transilvania. Oastea munteană urmează două direcții: cea mai mare parte, sub conducerea domnului, trece prin văile Buzăului şi a Teleajenului, şi cealaltă, condusă de Udrea Băleanu, Baba Novac şi boierii Buzeşti, pătrunde prin Valea Oltului, înaintând spre Sibiu. Cele două coloane au făcut joncțiunea, la 16/26 octombrie 1599, la Tălmaciu, lângă Sibiu. Peste două zile, cele două oști s-au întâlnit la Șelimbăr (județul Sibiu). Mihai Viteazul dispunea de circa 20.000 de oameni şi 180 de tunuri (în mare parte mercenari, oaste de ţară, haiduci balcanici şi secui), pe care i-a dispus pe trei linii. În prima linie, Baba Novac şi haiducii lui apărau aripa stângă, corpul de oaste condus de aga Leca, pe cea dreaptă, iar în centru era corpul de călăreți ai banului Mihalcea. Linia a doua era alcătuită din 8 000 de călăreți, iar cea de-a treia, din care făceau parte cetele boierilor şi garda domnului, asigura rezerva.

Andrei Báthory dispunea doar de circa 16.000 de oșteni, puși sub comanda lui Gáspár Kórnis (căpitan general al oştirii transilvănene), dispuși tot în trei linii. Prima avea aripile asigurate de infanterie, în mijlocul acestora era corpul de cavalerie condus de Moise Székely, a doua linie era formată din pedestrași şi era comandată de Melchior Bogáthi. Cea de-a treia linie era alcătuită din corpurile de oaste nobiliare. Spatele armatei ardelene era apărat de zidurile Sibiului, pe care erau amplasate 45 de tunuri, dispuse în faţa dispozitivului.

Primul atacă Baba Novac, care destabilizează flancul drept al oștii lui Báthory. După contraatacul oștirii inamice, este atacat centrul transilvan aflat sub comanda lui Moise Székely, care cedează şi pierde drapelul cel mare al principelui. După respingerea aripii stângi a muntenilor de către Petru Huszar, este rândul domnului să intre personal în luptă cu trupele de rezervă obligându-i pe ardeleni să se retragă în dezordine. Principele fuge, încercând să se refugieze în Moldova, dar este prins şi decapitat de secui.

La 22 octombrie/1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul, „călare pe roibul său de sânge nobil…, plin de demnitate, mândru şi îmbrăcat prea împodobit chiar”, a pătruns în Transilvania, unde, după ce a pus „stările să jure [credinţă] întâi împăratului, pe urmă lui însuși şi apoi fiului său” (cronicarul maghiar István Szamosközy), începe introducerea administrației românești.

Moartea

„Moartea lui Mihai Viteazul”, pictură de Constantin Lecca

Generalul Basta știa că imperialii nu doreau ca Transilvania să fie condusă de o personalitate puternică precum Mihai Viteazul. Mai mult, Basta ar fi dorit pentru sine puterea, ca reprezentant al împăratului.

La 9/19 august 1601, în dimineața în care Mihai se pregătea să plece din tabăra de la Turda spre Făgăraș, un detașament de 300 mercenari au fost trimiși să îl aresteze pe Mihai. Acesta s-a opus arestării, moment în care un mercenar valon l-a împușcat, un altul l-a înjunghiat în piept, iar alții l-au lovit cu halebardele, după care i-au tăiat capul. Corpul lui Mihai Viteazul a rămas dezbrăcat şi aruncat în praful taberei.

După trei zile, câțiva sârbi l-au îngropat pe furiș. Comisul Radu Florescu a luat capul şi l-a dus în Muntenia, unde a fost înmormântat la mănăstirea Dealu. Trupul lui Mihai Viteazul nu se ştie unde a fost înmormântat. Unele izvoare spun că ar fi fost dus la Alba Iulia şi pus într-o biserică de acolo, dar că biserica a fost distrusă în 1714-1715. Alte izvoare spun că ar fi fost înmormântat lângă Turda, pe raza actualului sat Bogata, unde azi se află ridicată o biserică în amintirea marelui voievod.

Ctitorii şi danii

Mihai Viteazul a ctitorit mănăstirea cu hramul Sfântul Nicolae din București, cunoscută azi sub numele „Mihai Vodă”, pe locul unui vechi lăcaș de cult. Acestei mănăstiri el i-a dăruit 14 sate, din care 13 fuseseră cumpărate din proprii lui bani. Al paisprezecelea sat a fost dăruit de Doamna Stanca. La 21 august 1599, ctitoria este închinată de Mihai mănăstirii Simopetra, de la Muntele Athos.

O altă ctitorie a lui Mihai a fost Mănăstirea Clococioc (sau Clocociov) de lângă Slatina, județul Olt, construită în anul 1594.

În timpul stăpânirii sale în Transilvania, a ridicat un lăcaș de cult la Alba Iulia (terminat în anul 1597), o biserică la Ocna Sibiului, una la Luşărdea şi una la marginea cetății Făgăraș. A reparat biserica din Şcheii Braşovului şi Mănăstirea de la Râmeţ.

Au primit întăriri şi danii mănăstirile Golgota, Bistrița, Coşuna, biserica Sfântul Anton şi biserica catolică din Târgoviște şi mănăstirea Xenofon de la Muntele Athos.

Anul 1600

Mihai Viteazul plănuia să atace Moldova încă din anul 1597, din cauza atitudinii ostile faţă de el a domnului acesteia.

În primăvara anului 1600, oștile lui Mihai au trecut din Transilvania şi Muntenia în Moldova. Trupe polone, trimise împotriva lui Mihai, au fost înfrânte. Ieremia Movilă, domnul Moldovei, s-a retras la Hotin. Cetatea Neamț şi Suceava s-au predat lui Mihai, iar la Hotin Ieremia a pierdut o bătălie în favoarea primului.

Printr-o campanie care a durat trei săptămâni, Mihai a cucerit întreaga Moldovă.

În acest an, a început sfârșitul domniei lui Mihai Viteazul. Cauzele care au dus la prăbușirea lui au fost pe de o parte nemulțumirea nobililor maghiari din Transilvania, înțeleși cu generalul imperial Basta, iar pe de altă parte dușmănia polonilor.

Nobilii maghiari nu doreau un valah la cârma Transilvaniei şi erau nemulțumiți de cheltuielile pe care Mihai li le impunea pentru întreținerea armatei sale. Generalul Basta a fost încurajat de curtea imperială să acorde ajutor nobililor maghiari, pentru că imperialii doreau Transilvania provincie sub controlul lor, nu a lui Mihai.

La 18 septembrie 1600, a avut loc bătălia de la Mirăslău, dintre Mihai Viteazul şi oastea generalului Basta. Mihai a suferit o gravă înfrângere şi abia a scăpat cu viață fugind de pe câmpul de luptă.

În aceeași perioadă în care s-a dat bătălia de la Mirăslău, în Moldova au intrat trupele polone, care au ocupat-o.

Mihai s-a retras pe la Alba Iulia, Sibiu, Făgăraș, Țara Bârsei. Ajuns aici, el şi-a strâns o nouă oaste, de circa 16.000 oameni, cu care a trecut munții înapoi prin valea Buzăului, aşezându-şi tabăra la Bucov, pe Teleajen. Aici a așteptat trupele promise ca ajutor de către generalul Basta, care confruntat cu pericolul polon, reluase relațiile cu Mihai. Ajutorul promis de Basta nu a sosit, iar într-o luptă dată la 20 octombrie cu polonii, Mihai a trebuit să se retragă. Simion Movilă a fost pus domn de către turci în locul lui Mihai.

Retras dincolo de Olt, la Craiova, Mihai încă aștepta ajutor de la imperiali. Turcii au întreprins o incursiune la nord de Dunăre în septembrie, iar spre sfârșitul anului 1600 au încercat o nouă pătrundere spre Craiova. Mihai i-a înfrânt pe turci, dar situația generală a sa nu s-a îmbunătățit. A mai încercat încă o dată să întoarcă sorţii în favoarea sa, dar o luptă dată la 25 noiembrie lângă Curtea de Argeş i-a fost defavorabilă, fiind câștigată de către poloni.

Astfel, Mihai a fost obligat să se retragă, împreună cu familia şi cu restul de oaste, în Transilvania. A mers pe ruta Deva-Beiuş-Oradea-Debreţin-Tokay-Caşovia-Bratislava, ajungând la Viena la 12 ianuarie 1601.

Surse> lectiadeistorie, enciclopediaromaniei