17 mai. Bătălia de la Rovine

La 17 mai 1395, avut loc bătălia de la Rovine, una dintre cele mai importante bătălii din istoria Țării Românești și prima mare confruntare armată majoră între români și turci.

La sfârșitul secolului al XIV-lea, ca urmare a expansiunii otomane în Balcani, oștile turcești conduse de sultanul Baiazid I cu­ceresc țaratul bulgar de Târnovo și ajung în vecinătatea directă a Țării Românești, pe toată linia Dunării cuprinsă între Nicopole, Silistra și Dobrogea. În aceste condiții, Mircea cel Bătrân, voievodul Țării Românești a chemat poporul la luptă, iar în ceea ce privește locul exact al bătăliei dintre oștile turcești și cele românești, este dificil de precizat, întrucât izvoarele sunt vagi și contradictorii. Astfel, în timp ce unele cronici maghiare vorbesc despre „un loc neprielnic, pe malul unui râu”, cronicile otomane pomenesc de „un loc de bătălie situat pe râul Argeș”, pe când un letopiseț cantacuzinesc spune că lupta s-a dat la Rovine, undeva pe malul Ialomiței. Întrucât sursele otomane se referă la râul Argeș, iar altele indică prezența munților în preajma locului bătăliei, este admisă și ideea că această confruntare s-a desfășurat în apropiere de capitala Țării Românești de la Curtea de Argeș. Cert este însă faptul că, în acel an 1395, sultanul Baiazid I, aflat în fruntea unei armate de peste 60.000 de luptători, a intrat în Țara Românească pentru a-l supune pe domnitorul Mircea cel Bătrân. Acesta a reușit să strângă o oaste de circa 10.000 de oameni și, după ce a evacuat populația din calea invadatorilor, a adoptat tactica hărțuirii ina­micului, pustiind totul în calea acestuia spre a-l lipsi de pro­vizii. Apoi, cu unități rapide de călăreți, lovea prin surprindere trupele otomane, în timp ce forțele principale ale oștirii au fost concentrate în interiorul țării, într-un loc anume ales, unde Baiazid nu putea să-și folo­sească superioritatea numerică. La Rovine, oastea condusă de Mircea cel Bă­trân s-a organizat în poziție de apărare în așteptarea uneia dintre cele mai crâncene și mai dramatice încleștări din istoria militară a românilor. Potrivit unei cronici bulgare, se spune că „în această bătălie, lănci fără număr s-au frânt și mulțimea săgeților a fost așa de mare, încât văzduhul nu se mai putea vedea de desimea lor”.
A fost o luptă crâncenă, o mare bătălie, în care masivele formații de ieniceri și spahii au fost învinse de apărarea dârză a românilor și în urma căreia însuși sultanul Baiazid, pentru a evita catastrofa, decide să fugă de pe câmpul de luptă. Concluzionând, se poate spune că această victorie a lui Mircea cel Bătrân a fost una dintre cele mai importante victorii din istoria atât de zbuciumată a poporului român.

În privința datării, localizării și deznodământului luptei de la Rovine, istoricii au păreri împărțite, deoarece izvoarele existente (cronici turcești, sârbești și bizantine) menționează două date la care ar fi putut avea loc bătălia - 10 octombrie 1394 (pe baza cronicilor sârbești), respectiv, 17 mai 1395 (izvoare bizantine) -, și două locații posibile: râul Argeș, respectiv, râul Jiu. Unii istorici (Șerban Papacostea, Neagu Djuvara) nu exclud posibilitatea existenței a două bătălii diferite una pe Argeș, la 10 octombrie 1394, alta pe Jiu, la 17 mai 1395. Totuși, istoricii Al. V. Diță și D. I. Mureșan, susțin ca dată a desfășurării bătăliei ziua de 17 mai 1395, pe baza unor izvoare athonite care se referă la moartea unui vasal al sultanului, Konstantin Dragas.
Izvoarele vorbesc despre o „ro­vină” (loc mlăștinos), toponim nelocalizat. Istoricii care plasează evenimentul undeva aproape de râul Argeș se bazează pe mențio­narea denumirii „Arkâș”, sau „Arkaș” în surse turcești și pe faptul că cel mai apropiat drum de la Dunăre spre capitala țării trecea peste acest râu. O localizare probabilă ar fi Țuțulești (județul Argeș), pe Valea Gligănelului, unde există o pădure numită Ro­vina, un toponim „puțul lui Baiazid” și tradiții populare despre o bătălie cu turcii dată cu câteva zile înainte de sărbătoarea Sfintei  Paras­cheva (14 octombrie).
În privința deznodământului bătă­liei, punctul de vedere tradițional al istoriografiei românești, care susținea că a fost o victorie ca­tegorică a românilor, pare contrazis de desfășurarea ulterioară a evenimentelor (înlocuirea lui Mircea cu Vlad, pe tronul țării).
Studiile mai recente (D.I. Mure­șan, 2003) nu exclud o victorie tur­cească sau un deznodământ indecis.
Cronicarul turc Orudj consem­nează că „s-a dat o mare bătălie”, că „din amândouă părțile au murit mulți oameni” și că, la sfârșit, sultanul „se retrăgea plin de demnitate”. La rândul lor, cronicile slave arată că „lănci nenumărate s-au frânt și s-au tras atâtea săgeți, încât cerul nu se putea vedea de mulțimea lor”, adăugând că, din cauza pierderilor suferite, Bayezid „s-a spăimântat și a fugit. Iar râul acela curgea roșu de sângele ce ieșea din mulțimea trupurilor căzute”. Cronicarul bizantin Moxa nota și el că „fu război mare, cât se întuneca văzduhul de mulțimea săgeților, așa de mult sânge se vărsa, cât erau văile crunte și mai pierdu Bayezid oastea lui cu totul”. Mircea nu a putut beneficia cum se cuvine de rezultatul victoriei, tronul său fiind pus în discuție de un nepot sau văr de-al său, Vlad, susținut de noul domn al Moldovei, Ștefan, de Polonia și de otomani.
Pentru scurt timp, Mircea și Vlad I (1396 – 1397) își vor împărți țara, având fiecare o reședință proprie, pentru ca, ulterior, Mircea să-l înlăture definitiv pe Vlad.

* * *

Mircea cel Bătrân (n. 1355 – d. 31 ianuarie 1418) a fost domnul Țării Românești între 23 septembrie 1386 – noiembrie 1394 (sau mai 1395) și între ianuarie 1397 – 31 ianuarie 1418.
A fost fiul lui Radu I și fratele lui Dan I (dar numai după tată), căruia i-a urmat la tron. În actele oficiale apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn…”. În istoriografia română, apare și sub numele Mircea cel Mare.
În timpul lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească a ajuns la cea mai mare întindere teritorială din istoria sa. Acest fapt a adus cu sine și o întărire a autorității sale, exprimată în titulatura pompoasă (care includea și titlul de despot „al țărilor lui Dobrotici”) și în reprezentarea numismatică.

* * *

Originea supranumelui de „cel Bătrân”

Numele lui însemna „Mircea cel Vechi” (din bătrâni, din trecut), însă odată cu evoluția limbii a ajuns să-și piardă sensul inițial, deoarece numele în sine s-a păstrat neschimbat. Supranumele „cel Bătrân” (în slavonă: starîi) presupune, în general, în limbajul de cancelarie medieval primul domnitor cunoscut cu acest nume. Întrucât în Țara Românească nu se obișnuia numerotarea domnilor, ca în Occident, Mircea a primit acest nume pentru a fi deosebit de Mircea Ciobanul care a domnit în secolul al XVI-lea.

* * *

Baiazid I sau Yıldırım Bayezid (n. 1354, Edirne, Imperiul Otoman – d. 8 martie 1403, Akșehir, Imperiul Otoman) numit în arabă یلدرم, Bayezıt, poreclit Yıldırım, „fulgerul“, din cauza personalității
puternice, dar și datorită victoriilor și rapidității de mișcare, a fost sultan al Imperiului Otoman din 1389 până în 1402. El a fost fiul sultanului Murad I (1326-1389) și al lui Gülçiçek Hatun, care era la origine grecoaică.
 

* * *

URMĂRI

Bătălia nu a fost una decisivă, Baiazid reușind să se retragă la sud de Dunăre cu armata intactă, ca apoi să se întoarcă cu forțe și mai mari reușind să îl pună domn pe Vlad I Uzurpatorul și să îl forțeze pe Mircea să se retragă în Transilvania (cel mai probabil la domeniul său din Huedin), apoi avea să participe la bătălia de la Nicopole. Chiar dacă bătălia a fost pierdută, până la urmă Mircea cel Bătrân a reușit să recâștige, cu ajutorul voievodului Stibor (voievodul Transilvaniei), tronul Țării Românești, în decembrie 1396.


 

Surse wikipedia.ro, lecția de istorie