16 septembrie - Ziua leului românesc.

Într-o zi de 16 septembrie a anului 1835, domnitorul Țării Românești, Alexandru Ghica, a oficializat leul ca monedă a principatului, asta într-o vreme când Țările Române erau încă separate, iar pe teritoriul acestora circulau mai multe monede străine. Astfel, pe fundalul absenței unor legi monetare, în acea vreme se foloseau mai multe tipuri de valută străină, deși, prin Regulamentele Organice din 1831 şi 1832, se hotăra utilizarea unui număr mai restrâns de monede, printre ele și cea austriacă, numită „zwanziger”, cunoscută și sub numele mai simplu de „ șfanț”, fapt ce a făcut să existe expresia din popor: „nu am niciun şfanţ”. O altă monedă folosită de români în acele timpuri era talerul olandez, monedă ce avea un leu pe avers, de unde şi-a primit şi numele taler-leu, cunoscut cel mai bine sub numele de „leu”. Această monedă olandeză era populară în această parte a Europei și concura intens paraua otomană, ce avea o valoare mult mai mică, de aici rămânând expresia: „nu face două parale”, cu explicația că moneda turcească, pe lângă valoare redusă, era confecționată și dintr-un material de slabă calitate, astfel că, la o folosire intensă, se tocea și se lipea una de alta.

Astfel, la 16 septembrie 1835, leul este oficializat de domnul Țării Românești, Alexandru Ghica, drept monedă a țării, fiind echivalentul a 60 de parale turcești, numai că acest proiect al domnitorului nu va duce și la baterea acestei monede, această intenție nefiind pe placul Înaltei Porți. Și în Moldova, domnitorul Mihail Sturdza ar fi dorit în 1835 să bată monedă, dar iarăși Imperiul Otoman se va opune, deoarece Moldova, ca și stat vasal, nu putea să facă pași spre independență, având propria monedă.

După Unirea Principatelor Române, Alexandru Ioan Cuza a încercat crearea unei monede naţionale pe care ar fi urmat să o denumească „romanat”, monedă ce ar fi trebuit să fie confecționată din argint și ar fi cântărit 5 grame. Numai că și de această dată proiectul nu a putut fi realizat, deoarece iarăși Înalta Poartă s-a opus. Totuși, în anul 1860, s-a bătut o monedă de bronz cu valoarea 5 parale, care însă nu a fost pusă în circulație din motivele cunoscute. În anul 1864, s-au bătut iarăși câteva monede de probă, monede care aveau pe avers efigia domnului țării şi inscripţia „Alecsandru Ioan I”. Dar și de această dată ele nu au fost puse în circulație, din cauza refuzului Imperiului Otoman, deși o astfel de monedă poate fi văzută la Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti.

După abdicarea lui Cuza, principele Carol I, la mai puţin de un an de la urcarea pe tron, în 1867, stabileşte moneda naţională cu numele leu, ca o monedă bimetalică, având etalonul la 5 grame de argint sau 0,3226 grame de aur şi având ca subdiviziune, banul. Primele monede româneşti emise au fost cele divizionare din bronz, de 1 ban, 2 bani, 5 bani şi 10 bani, aceste monede nefiind bătute în țară, ci în Anglia, la Londra.

În anul 1870, se înființează la București Monetăria Statului, care bate în același an moneda de argint de un leu și pe cea de aur de 20 de lei. Punând în circulație acești bani, Guvernul român ignoră pretenția Înaltei Porți, care se referea la existența pe monede a unui însemn al suveranității turcești, iar în anii următori sistemul monetar românesc se completează cu piesa de argint de 50 de bani și cele de 2, respectiv 5 lei, pe când primele bancnote româneşti au fost biletele ipotecare din anul 1877, bilete menite să susțină România în Războiul de independenţă faţă de Imperiul otoman. După acest război, în anul 1881, România devine regat și este e înfiinţată Banca Naţională a României, singura abilitată în emiterea monedei de metal sau hârtie. De-a lungul timpului şi a zbuciumatei sale istorii, mai ales a secolului al XX-lea, leul românesc a cunoscut tot felul de schimbări, denominări şi evoluţii dintre cele mai diverse.

Istoria banilor

În timpul Primului Război Mondial, moneda metalică dispare aproape complet, din cauza inflației, dar și a tendinţei populației de a tezauriza monedele din argint, considerate mai sigure. Lipsa lor este compensată de Banca Națională, care pune în circulație bancnote cu valori nominale mici (1, 2 și 5 lei). După război și depășirea efectelor crizei economice mondiale, România traversează o perioadă de înflorire economică. Grafica bancnotelor devine tot mai bogată și apar teme noi, referirile la dinastie și unitatea națională devenind tot mai evidente.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, monedele din nichel au fost retrase din circulație și topite, metalul rezultat fiind folosit în industria de armament. Locul lor a fost luat de monedele din zinc. Pentru scurtă vreme, ca şi în alte ţări ocupate, armata sovietică a emis propriii „lei”, circulaţia acestora fiind limitată la perioada trecerii trupelor sovietice pe teritoriul României.

În perioada comunistă, trecută sub tutela Ministerului Finanţelor, Banca Națională a fost pusă în situația de a accepta pentru însemnele monetare valori care nu aveau nimic de-a face cu tradiţia românească. Designul bancnotelor cu reprezentările regaliste și latine este modificat pentru a include simbolurile vremii, reflectând noua putere populară şi ideea de revoluţie.

Prima emisiune de bancnote lansată după schimbarea regimului politic a fost pusă în circulaţie de Banca Naţională în ianuarie 1991 și dedicată lui Constantin Brâncuşi. Ulterior, pe bancnotele românești au fost figurate numeroase personalităţi româneşti: Grigore Antipa, Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Nicolae Iorga, George Enescu, Nicolae Grigorescu, Aurel Vlaicu, I. L. Caragiale.

În anul 1999, a fost pusă în circulaţie prima bancnotă din polimer - 2000 lei - Eclipsa totală de soare din 11 august 1999. Acest tip de material reprezintă vârful tehnologiei de fabricaţie a biletelor de bancă contemporane şi prezintă mai multe avantaje prin comparaţie cu suportul tradiţional de hârtie: pot fi introduse elemente de siguranţă mult mai performante, iar bancnotele au o rezistență crescută în circulație (fiind de patru ori mai durabile), sunt mai curate, nu absorb umezeala, bacteriile sau alte impurități şi sunt reciclabile.

În anii care au urmat, bancnotele de hârtie au fost înlocuite progresiv, astfel încât, odată cu denominarea leului din anul 2005, întreaga cantitate de bancnote aflată în circulaţie este fabricată exclusiv din polimer.

Zarafii – bancheri avant la lettre

La începutul secolului al XIX-lea, în Ţara Românească și Moldova nu existau bănci în sensul propriu al termenului, activităţile acestora fiind suplinite de zarafi, negustori specializați în stabilirea echivalențelor dintre numeroasele nominaluri care circulau în lipsa unei monede oficiale. Documentele vremii arată că activitatea lor nu era lipsită de nemulțumiri din partea clienților care se plângeau autorităților, fie că foloseau cântare mincinoase, fie că dădeau la schimb monede cu greutatea diminuată sau deteriorate sau chiar că puneau în circulaţie monede false. Zărăfia s-a dezvoltat mai ales după Tratatul de la Adrianopol din 1829, care prevedea libertatea comerţului cu cereale pentru Ţările Române. În acest context, au crescut nevoile de creditare, astfel încât activitatea zarafilor a căpătat un caracter bancar din ce în ce mai pronunţat. În urma acumulării unor capitaluri importante, unii zarafi au trecut de la comerţul ambulant cu bani, desfășurat de obicei în curţile marilor hanuri, la constituirea unor mari case de zarafi și case de bancă, care se ocupau și cu exportul de cereale și cu importul de produse de lux.

Legea pentru înfiinţarea unei „bănci de scompt și circulaţiune” este actul de naștere al Băncii Naţionale a României care avea capital subscris în proporţie de o treime de statul român și două treimi de particulari, precum și „dreptul exclusiv de a emite bilete la purtător”. Până la emiterea bancnotelor proprii, s-a aplicat supratiparul „Banca Naţională a României” pe biletele ipotecare aflate în circulaţie.

Schimbarea regimului politic în România după 1989 a determinat înlocuirea însemnelor monetare ale ţării. În ianuarie 1991, BNR a lansat prima emisiune de bancnote (500 lei), înfăţișându-l pe Constantin Brâncuși. În anii următori, BNR a continuat să emită bancnote pe care au fost figurate personalităţi ale culturii române:

Grigore Antipa (200 lei 1992),

Mihai Eminescu (1 000 lei 1991, 1993, 1998; 500 lei 2005),

Lucian Blaga (5 000 lei 1998; 200 lei 2006),

Nicolae Iorga (10 000 lei 1994, 1999, 2000; 1 leu 2005),

George Enescu (50 000 lei 1996, 2000, 2001; 5 lei 2005),

Nicolae Grigorescu (100 000 lei 1998, 2001; 10 lei 2005, 2008),

Aurel Vlaicu (500 000 lei 2000; 50 lei 2005),

I.    L. Caragiale (1 000 000 lei 2003; 100 lei 2005).

Pe primele monede bătute conform Legii monetare din anul 1867, nu  a fost figurată efigia Principelui Carol, deoarece Înalta Poartă, în calitate de putere suzerană a României, considera că o asemenea reprezentare ar semnifica afirmarea independenţei ţării. Încercarea din anul 1868 de a pune în circulaţie o monedă de 20 de lei din aur având pe avers efigia lui Carol I și legenda CAROL I DOMNUL ROMÂNILOR a provocat proteste diplomatice atât din partea Porţii, cât și din partea Austro-Ungariei, care aprecia că, făcând referire și la românii transilvăneni, moneda avea caracter iredentist. O nouă monedă de 20 lei a fost bătută în anul 1870, având pe avers tot efigia Principelui Carol, dar cu legenda schimbată înCAROL I DOMNUL ROMÂNIEI.

Surse: lectiadeistorie, BNR