16 MARTIE. „Proclamația către bucureșteni” lansată de Tudor Vladimirescu

Această proclamație este înscrisă în principalul document programatic al Revoluției de la 1821, ce a purtat numele de „Cererile norodului românesc”.
Textul acestei Proclamații redă următoarele cuvinte rostite de către Tudor Vladimirescu: „Către toți locuitorii din orașul Bucureș­tilor, parte bisericească și mire­nească, boierească și ne­­gus­torească, și către tot norodul.
Pricinile care m-au silit a apuca armele sânt pierderea privilegiui­rilor noastre și jafurile cele nesuferite care le pătimesc frații noștri. Mai înaintea intrării mele în București, cu cale am socotit să vă vestesc mai întâi ca din partea norodului uitare de hrisov celor mai înainte lucrate și să vă chem pe toți ca să vă uniți cu norodul și să lucrați cu toții dimpreună obșteasca fericire, făr’ de care norocire în parte nu poate fi. Fraților! Câți n-ați lăsat să se stingă în inimile voastre sfânta dragoste cea către patrie, vă rog aduceți-vă aminte că sunteți părți ale unui neam și câte bunătăți aveți toate sânt răsplătiri din partea neamului, de la strămoșii noștri pentru slujbele ce au făcut. Ca să fim și noi vrednici acestei cinstiri ale neamului, datorie netăgăduită avem să uităm patimele cele dobitocești și vrăjbele care ne-au defăimat atât, încât să nu mai fim vrednici a ne numi neam. Să ne unim dar cu toții, mici și mari, și ca niște frați, fii ai uneia maici, să lucrăm cu toții împreună, fieștecare după destoi­nicia sa, la câștigarea și nașterea a doua a dreptăților noastre”.

După lansarea acestei Procla­mații, Tudor Vladimirescu va intra în București, fiind primit de o mulțime entuziastă, care îl va numi cu drag și respect „domnul Tudor”. În următoarele zile, avea să-și așeze tabăra militară pe platoul de lângă Mănăstirea Cotro­ceni, preluând, în scurtă vreme, controlul principalelor obiective întărite din oraș, evitând însă orice conflict cu conducătorii Eteriei din oraș. Astfel, Tudor Vladimirescu a trebuit să acțio­neze într-un context internațional și intern extrem de complicat, deoarece dezavuarea oficială a mișcărilor revoluționare de către țarul Rusiei a avut grave urmări asupra Revoluției, iar acțiunile Eteriei, ale cărei trupe, odată intrate pe pământ românesc, uita­seră de planul inițial de trecere la sud de Dunăre și se înstăpâniseră aici, comportându-se ca o armată de ocupație, dedându-se la jafuri și abuzuri asupra populației românești. Și, deși a fost înfrântă, Revoluția de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu a fost unul dintre evenimentele care au marcat începutul procesului de renaștere națională a României, iar cauzele sale naționale și sociale au adus în atenția cancelariilor marilor puteri europene, situația din Principatele Române, lucru care a determinat Imperiul Otoman să pună capăt domniilor fanariote din Țările Române, în anul 1822.
 

Lecția  de istorie
Tudor Vladimirescu
 

Tudor Vladimirescu se trage dintr-o familie care, de două ge­nerații, se lupta să facă avere și să se ridice peste condiția în care se născuse. El s-a născut în anul 1780, în comuna Vladimir, județul Gorj, părinții lui fiind Constantin și Ioana. Ajutat fiind de preotul Pîrvu Cihoiu, a învățat să scrie și să citească. La vârsta de doisprezece ani, a fost trimis la Craiova, intrând în serviciul boierului Ioan Glogoveanu acesta a învățat carte și limba greacă. Ajuns la vârsta de optsprezece ani, a părăsit casa boierului și a intrat între panduri, după obiceiul județului în care se născuse.
În timpul primei domnii a lui Constantin Ipsilanti, Tudor a fost ridicat la rangul de mare comis, iar în a doua domnie a fost numit vătaf de plai la Cloșani. A îndeplinit această funcție din 1806 până în 1811. În 1820, Tudor izbutește din nou, cu sprijinul consulului rus, să obțină vătășia plaiului Cloșani. În viața civilă, Tudor se ocupă cu comerțul și cu arendășia de moșie. El exportă vite, cereale în Ardeal și Țara Un­gu­rească. Acesta avea și o cârciumă, la 6 km de Balta, făcută pe moșia sătenilor din Balta.

În timpul ocupației militare din 1789-1790, austriecii organizaseră în Oltenia cete de voluntari numite „panduri”. Vladimirescu, care ajunsese să comande aproape totalitatea pandurilor, s-a distins în luptele de la Rahova, Negotin și Fetislam. Pentru actele sale de bravură, a fost înaintat locotenent și decorat cu ordinul „Sf. Vladi­mir” cu spade, iar împăratul i-a trimis un inel cu inițialele sale. În aceste lupte, Tudor a obținut repu­tația de viteaz și a dobândit experiența militară care avea să surprindă așa de mult lumea în 1821. După pacea de la București, corpul pandurilor avea să fie dizolvat de Vodă Caragea.
Tudor avea sarcina de a-i înarma pe olteni și de a-l ajuta pe Alexandru Ipsilanti să treacă Dunărea pentru a ajunge în Grecia. Con­ducătorii Eteriei erau perfect conștienți că numai prin propriile lor mijloace popoarele creștine, chiar unite
într-un efort comun, nu puteau răsturna Imperiul Otoman. Succesul revo­luției depindea de inter­venția armatelor ruse.
La 15 ianuarie, s-a constituit un comitet de oblăduire, care i-a poruncit lui Tudor să-l ajute pe
Ipsilanti. Astfel, acesta a pornit cu însărcinarea comitetului, scopul acestei acțiuni fiind răsturnarea stăpânirii otomane și cucerirea independenței țării. Dar programul lui nu se limita doar la cucerirea independenței, ci mergea până la revendicări sociale, cum ar fi egalitatea tuturor în fața legii și abolirea privilegiilor boierești.

Proclamația de la Tismana
 

Proclamația lui Tudor se adresa tuturor locuitorilor țării, fără deosebire de naționalitate, limbă și religie și era îndreptată împotriva tuturor asupritorilor. Pentru el, toți boierii erau tirani, averea tuturor era rău agonisită și de aceea toate averile boierești și bisericești trebuiau confiscate. Această procla­mație a fost în realitate o declarație de război a țăranilor împotriva stăpânirii boierilor.
 

Domnia lui Tudor
 

Tudor a intrat în București la 21 martie, în fruntea unei armate de trei mii de panduri și o mie cinci sute de arnăuți. La stânga lui, mergea un preot cu crucea în mână, iar la dreapta Dimitrie Macedonski, comandantul ar­nău­ți­lor. Tudor a trecut peste voința boierilor și a intrat în București, înaintea lui Alexandru Ipsilanti. Dar a doua zi după sosirea lui
Ipsilanti, trupele lui Vladimirescu s-au retras la Cotroceni. El însuși, împreună cu o mână de oameni, a rămas la București până la 31 martie/ 12 aprilie, după care s-a mutat la Cotroceni.
Grija lui Tudor de a menaja pe boieri, cu toate sentimentele de ură pe care le nutrea împotriva lor, nu avea decât o singură explicație: el își dorea să ajungă domn cu aprobarea boierilor, cei care aveau dreptul să aleagă domnul. Dar nădejdile puse în boieri și în intervenția Rusiei s-au năruit rând pe rând. Țarul i-a autorizat pe turci să reprime revolta și aceștia au intrat în țară. Atunci Tudor s-a proclamat domn.
În cele două luni de zile cât a domnit la București, Tudor a încercat să facă ceva și pentru țără­nimea căreia îi promisese eliberarea de sub stă­pânirea boierilor.
Pe de-o parte, a în­cercat să pună capăt abuzur­i­lor administrative și jude­că­torești, pe de altă parte a intrat în tratative oficiale cu turcii de îndată ce și-a dat seama că mișcarea eteristă nu mai avea susținerea Rusiei. Acesta era, de altfel, singurul mijloc de a scăpa țara de primejdia unei ocupații turcești.
Retragerea din București. Ultima încercare de colaborare cu Ipsilanti
Tudor Vladimirescu a stat la Cotroceni până la 15/27 mai. De aici a plecat cu toată oștirea în amurgul aceleiași zilei. Când a ajuns la Golești, și-a așezat armata în poziție de luptă. Iordache, unul dintre căpitanii lui Nicolae
Ipsilanti, l-a invitat să cadă la pace, dar Tudor a promis să rămână credincios Eteriei și să-i atace pe turci. Planul a fost dat peste cap când un curier trimis de Tudor, de la Golești, i-a dovedit lui Iordache că scena împăcării avea în spate intenția lui de a face cauză comună cu turcii pentru a-i alunga pe Ipsilanti și pe aderenții lui din țară.
Planul concentrat între turci și Tudor era ca acesta, înaintând spre Câmpulung, să cadă fără de veste peste corpul puțin numeros al lui Nicolae Ipsilanti și apoi să taie retragerea eteriștilor spre munți. În același timp, corpul principal al lui Alexandru
Ipsilanti avea să fie atacat din față de turci. Refuzul căpitanilor de panduri de a-și urma șeful în politica în care acesta se angajase a dus la ruptura dintre oștire și comandantul ei.
 

Uciderea lui Tudor Vladimirescu
 

În dimineața zilei de 21 mai, ieșind în fața lagărului, Tudor a fost imediat înconjurat de căpitanii săi. Căpitanul Iordache ieși atunci în fața taberei și arătă căpitanilor și pandurilor scrisorile lui Tudor, spunându-le că voia să-i dea pe mâinile turcilor ca să-i omoare pe toți. Aceștia au fost nemul-țumiți de atitudinea lui Tudor și nu l-au mai vrut căpitan. Atunci Iordache i-a cerut armele și l-a trimis pe acesta la Mitropolia de la Târgoviște, unde noaptea a fost omorât pe malul iazului ce curge pe lângă oraș, iar trupul a fost aruncat într-un puț de lângă grădina Geartol.
 

Bibliografie:
Oțetea Andrei, Tudor Vladimirescu ’821, București, 1971