16 august: Praznicul Sfinţilor Martiri Brâncoveni

Biserica Ortodoxă Română pomenește la 16 august pe Sfinții Martiri Brâncoveni, decapitați de către turci la 15 august 1714. Constantin Brâncoveanu a fost domnul Țării Românești între anii 1688 și 1714, iar în timpul domniei sale țara a cunoscut o lungă perioadă de pace și de înflorire culturală, înflorire ce a dus la construirea unui mare număr de ctitorii religioase și la apariția un stil arhitectural ce poartă numele domnitorului și anume, „stilul brâncovenesc”. Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654, părinții săi fiind vornicul Papa Postelnicul şi Stanca Cantacuzino, dar a crescut fără tată, deoarece acesta moare pe când avea doar un an și este crescut de mama sa, bunica Păuna Greceanu şi de unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino. De-a lungul vieții sale, Constantin Brâncoveanu va deține diferite funcții de seamă, anume de postelnic, spătar şi logofăt, iar moartea subită a domnitorului Șerban Cantacuzino îl aduce pe Constantin Brâncoveanu în poziția de domn al Țării Românești în anul 1688. În politica externă el a acționat cumpătat, evitând să poziționeze țara în vreo tabără a marilor puteri. Și-a căpătat bunăvoința turcilor, plătind regulat dările și vărsând sume uriașe de bani sultanului și funcționarilor de la Constantinopol, ceea ce i-a adus supranumele de „prințul aurului”. Deși reușise să fie confirmat pe viață în domnie în 1699 și reconfirmat de noul sultan în 1703, a fost luat prin surprindere de acesta, fiind mazilit în aprilie 1714 și dus cu întreaga familie la Constantinopol, unde a fost torturat pentru a spune unde îi este averea. În ziua de 15 august 1714, când împlinea 60 de ani, Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii ai săi Constantin, Ștefan, Radu și Matei, precum și cu sfetnicul său Ianache Văcărescu, au fost executați prin decapitare la porunca sultanului. Memorabile vor rămâne cuvintele lui Brâncoveanu spuse înaintea execuției: „Fiii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puţin să ne salvăm sufletele şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru”. După ce au fost decapitați, trupurile lor au fost aruncate în apele Bosforului, iar capetele au fost înfipte în prăjini la poarta Seraiului. După ce trupurile lor au fost aruncate în Bosfor, ele au fost scoase de câțiva creștini și îngropate în mare taină într-o mânăstire grecească din Halki, de lângă Istanbul. Abia în vara anului 1720, doamna Maria Brâncoveanu, soția domnitorului, a adus pe ascuns rămășițele acestuia și le-a îngropat în Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București. Însă, de teama turcilor, piatra de mormânt a domnitorului a fost împodobită doar cu vulturul brâncovenesc, iar deasupra a fost pusă o candelă de argint inscripționată. Pornind de la această inscripție, istoricul Virgil Drăghiceanu a făcut în anul 1914 senzaționala descoperire a mormântului marelui voievod Constantin Brâncoveanu. Începând cu anul 1992, Constantin Brâncoveanu, fiii săi și  sfetnicul Ianache au fost declarați sfinți martiri de către Biserica Ortodoxă Română și sunt sărbătoriți în fiecare an la 16 august.

Originea şi familia

A fost urmașul unei vechi familii boierești din Oltenia. Tatăl său, postelnicul Papa, a fost ucis în 1655, în timpul răscoalei seimenilor. Mama sa a fost Stanca Cantacuzino.

A crescut sub îngrijirea rudelor dinspre mamă şi mai ales a unchiului său, postelnicul Constantin. A primit educația corespunzătoare unui boier şi vorbea, pe lângă limba română, limbile greacă şi turcă. Şi-a desăvârșit cunoștințele în timpul unor misiuni în Transilvania şi la Constantinopole (1681).

A fost căsătorit cu Marica, cu care a avut unsprezece copii, dintre care patru fii: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi şapte fiice: Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Anca, Bălaşa şi Smaranda.

Viaţa şi activitatea

Sub domnia unchiului său, Șerban Cantacuzino a ajuns mare dregător, urcând treptele ierarhiei boierești până la demnitățile de mare logofăt şi ispravnic al scaunului ţării.

A urcat pe tronul Țării Românești la 29 octombrie 1688, sprijinit de unchii săi, stolnicul Constantin şi marele spătar Mihai Cantacuzino, frații răposatului domn al Munteniei. Aceștia l-au îndepărtat de la tron pe nepotul lor de frate, nevârstnicul Gheorghe, urmaș legitim la tron, optând pentru Constantin Brâncoveanu. Prin aceasta, cei doi frați Cantacuzino şi-au asigurat influența în conducerea treburilor interne ale țării, precum şi asupra politicii externe a Munteniei.

Perioada în care a domnit Constantin Brâncoveanu s-a caracterizat prin îndelungi lupte pentru supremație a Imperiului austriac împotriva Imperiului otoman. Ambele imperii aveau interesul să atragă de partea lor Țara Românească, din varii motive ea situându-se la limita dintre cele două puteri. Mai târziu, se va implica în luptele pentru dominație şi Rusia. Brâncoveanu a încercat să păstreze independența Munteniei, încercând să evite soarta Transilvaniei, cucerită şi ocupată de austrieci, acționând împotriva acestora în alianță cu turcii. Pe de altă parte, a încercat să limiteze influența turcilor în Muntenia, aliindu-se cu austriecii. Când a fost cazul, s-a aliat cu curuţii (partida antihabsburgică transilvăneană) împotriva austriecilor. A căutat sprijinul Rusiei pentru a se menține în acest joc, dar fără a primi ajutorul așteptat. Întreaga lui domnie, de peste 25 ani, s-a caracterizat prin jocuri politice şi diplomatice cu cele trei mari puteri care se confruntau în această zonă a Europei.

În anul 1706, l-a înlăturat pe Mihai Cantacuzino din dregătoria de mare spătar, atrăgându-şi ura acestei familii puternice şi influente, cu relații atât în Imperiul otoman, cât şi în Occident. Constantin şi Mihai Cantacuzino au început să uneltească împotriva lui Brâncoveanu din anul 1708, la Poarta otomană, încercând să îl discrediteze. Turcii știau ce jocuri diplomatice secrete desfășoară Brâncoveanu, dar i le acceptau pentru că acesta, cu scopul de a adormi vigilența înalților dregători otomani, le trimitea importante sume de bani şi daruri. Cât timp turcii s-au aflat în inferioritate faţă de ruşi, ei au tolerat activitatea lui Brâncoveanu de a-şi căuta aliați între creștini. După ce au încheiat cu succes campania din anul 1711 împotriva rușilor pe care i-au înfrânt, turcii şi-au schimbat complet atitudinea față de Brâncoveanu. Nu i-au mai îngăduit nici o abatere, iar marile bogății ale lui Brâncoveanu, din importante sume de bani erau depuse la Brașov şi Veneția, au fost un motiv în plus pentru a fi scos din domnie, iar averile confiscate de dregătorii turci. Un alt factor important au fost denigrările adversarilor lui Brâncoveanu, care acum au constituit motive suplimentare pentru a nu mai fi tolerat la domnia Munteniei.

La 24 martie 1714, Constantin Brâncoveanu a fost arestat de Mustafa aga capigi-başa, care a fost trimis cu o escortă înarmată la București. Domnitorul, arestat cu întreaga familie, a fost dus la Constantinopole, iar toată averea sa aflată în țară (bunuri în valoare de 12.000 galbeni şi alte imense valori constând în vase de argint, bijuterii, haine scumpe şi blănuri) confiscată. În locul său a fost numit domnitor al Munteniei spătarul Ștefan Cantacuzino.

Pentru a fi siguri că fostul domnitor nu va scăpa cu viață, adversarii şi-au trimis rudele la Constantinopole, pe banul Constantin Ştirbei şi logofătul Radu Dudescu, pentru a-l mitui pe vizir, cu scopul ca acesta să nu dea dovadă de clemență.

Constantin Brâncoveanu a fost întemnițat inițial la Edi-kule, apoi la Bostangi. A fost torturat pentru a spune unde a depozitat banii în alte țări, dar, deși fostul domnitor a cedat torturii şi a spus tot ce voiau turcii să afle, aceștia nu au putut să pună mâna pe imensele sume.

Moartea

Constantin Brâncoveanu împreună cu cei patru fii ai săi şi clucerul Ianache Văcărescu au fost decapitați la 15/26 august 1714 în fața sultanului Ahmed al III-lea. Trupurile celor uciși au fost aruncate în mare.

Văduvele celor uciși şi singurul nepot de fiu al fostului domnitor au fost surghiunite în Asia Mică.

Moștenirea

Constantin Brâncoveanu a fost un om politic iscusit, reușind să asigure Munteniei o perioadă liniștită de un sfert de secol, cât a durat domnia sa, fapt rar întâlnit în acea perioadă. A fost protector al artelor şi culturii şi un mecena al Orientului ortodox.

„Odată cu Brâncovanu au pierit cei patru feciori ai lui, cărora el le-a grăit astfel în ora morții: «Iată, toate avuțiile și orice am avut, am pierdut! Să nu ne pierdem încai sufletele... Stați tare și bărbătește, dragii mei! să nu băgați seamă de moarte. Priviți la Hristos, mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit. Credeți tare întru aceasta și nu vă mișcați, nici vă clătiți din credința voastră pentru viața și lumea aceasta...». Acestea zicând el, porunci împăratul de le tăiară capetele, întâi ale feciorilor, începând de la cel mai tânăr, și mai pe urmă a tăiat capul lui Constantin Brâncovanu, și aruncară trupurile în mare. Și creștinii, după aceea, aflându-le, le-au astrucat la Patriarhie.

— Martiriul în cuvintele lui Gheorghe Șincai

După cum remarca N. Iorga în 1899, „[c]ea maĭ mare parte din ceĭ ce cunosc catastrofa tragică a familieĭ fericite a luĭ Brâncovénu nu bănuesc că ceea ce ni se dă ca istoria acesteĭ drame nu e alta decât un mosaic de scirĭ [știri, n.m.] pestrițe, luate de la fel de fel de isvóre de a doua mână: scurte mărturiĭ de călĕtorĭ, povestirĭ tărḑiĭ [târzii, n.m.]”. Cert este că execuția a avut loc pe 15/26 august 1714, când creștinii sărbătoreau Adormirea Maicii Domnului.

Capetele de acuzare împotriva lui Brâncoveanu, în număr de nouă, au fost consemnate de Del Chiaro. În primul rând, era acuzat de corespondența secretă cu Austria, Moscova, Polonia și Veneția și de faptul că transmitea acestora știri despre turci. Era de asemenea învinuit pentru diploma austriacă prin care era declarat principe al Sfântului Imperiu Roman (2), pentru sărăcirea țării în dauna îmbogățirii sale (3), pentru că locuia la Târgoviște 6 până la 7 luni pe an, aducând astfel pagube Bucureștilor (4) și pentru că a cumpărat multe moșii, pregătind pe una construirea unui mare palat (5). Era, de asemenea, acuzat pentru sumele depuse la Viena și Veneția (6), că fuga lui Toma Cantacuzino din 1711 ar fi fost cu acordul său (7), că își cumpărase din Viena instrumente muzicale pe care nici sultanul nu le poseda (8) și că a bătut în Transilvania monede de aur (9).

După execuție, capetele au fost purtate în vârf de suliță prin oraș, în timp ce corpurile au rămas la locul execuției, de unde au fost aruncate spre seară în mare.

Surse: lectiadeistorie, wikipedia, enciclopediaromaniei