15 Aprilie: Scufundarea "Titanicului"

La 15 aprilie 1912, la ora aproximativă 2.20, vaporul Titanic, cel mai mare şi mai luxos transatlantic construit până atunci, era înghiţit de apele oceanului Atlantic, după ce, în urmă cu aproximativ trei ore, se lovise de un aisberg. Vestea a făcut înconjurul lumii şi presa internațională a relatat cu lux de amănunte nefericitul accident în care şi-au pierdut viața 1.517 persoane, dintre cele 2.227, care se aflau la bordul navei. Datele tehnice ale celebrei nave erau impresionante pentru vremea respectivă, deoarece Titanicul măsura 269 de metri lungime, avea o lățime de 28 de metri şi o greutate de 46.328 de tone putând transporta 3.547 de persoane, pasageri, plus membri ai echipajului. Şi la capitolul opulență, Titanicul îşi surclasa toate rivalele în materie de transport maritim, deoarece pasagerii de la clasa întâi se bucurau de facilităţi inedite pentru epoca respectivă, având cafenele, bazin de înot, sală de sport, lifturi electrice, restaurante. Şi, cum banii arată cel mai bine cu cât se plătea acest lux, cel mai scump bilet pentru călătoria inaugurală la clasa întâi a costat 875 de lire sterline, adică 64.204 lire sterline, la nivelul de azi. După ce Titanicul a lovit aisbergul care i-a provocat o tăietură în carenă pe o lungime de 90 de metri, au trecut 2 ore şi 40 minute până când nava s-a scufundat rupându-se în două părţi, iar 1.517 de oameni au murit în apa îngheţată a Atlanticului.

RMS Titanic era cea mai mare navă aflată în funcțiune în momentul în care a fost lansată la apă și a doua dintre cele trei nave maritime de line de clasă Olympic operate de White Star Line. A fost construită de șantierul naval Harland and Wolff din Belfast. Thomas Andrews, arhitectul șef al șantierului naval, a murit în dezastru. Titanic se afla sub comanda căpitanului Edward Smith, care s-a scufundat cu nava. Transatlanticul transporta unii dintre cei mai bogați oameni din lume, precum și sute de emigranți din Marea Britanie și Irlanda, Scandinavia și din alte părți ale Europei, care căutau o nouă viață în Statele Unite și Canada.

Unitatea de cazare de clasa I a fost concepută pentru a fi apogeul confortului și al luxului, cu o sală de sport, piscină, biblioteci, restaurante de înaltă ținută și cabine opulente. Un transmițător radiotelegrafic de mare putere era disponibil pentru trimiterea de „marconigrame” de către pasageri și pentru utilizarea operațională a navei. Titanic avea caracteristici avansate de siguranță, cum ar fi compartimente etanșe și uși etanșe activate de la distanță, ceea ce contribuia la reputația sa de vas „de nescufundat”.

Titanic era echipat cu 16 macarale de bărci de salvare^⁠, fiecare capabilă să coboare câte trei bărci de salvare, pentru un total de 48 de bărci; ea transporta însă doar 20 de bărci de salvare, dintre care patru erau pliabile și s-au dovedit a fi greu de lansat în timp ce nava se scufunda (Pliabila A aproape că s-a inundat, umplută cu apă de 30 cm adâncime până la salvare, Pliabila B s-a răsturnat complet în timpul lansării). Împreună, cele 20 de bărci de salvare puteau ține 1.178 de persoane — aproximativ jumătate din numărul de pasageri de la bord și o treime din numărul de pasageri pe care nava i-ar fi putut transporta la capacitate maximă (în conformitate cu reglementările de siguranță maritimă ale epocii). Când nava s-a scufundat, multe dintre bărcile de salvare care fuseseră coborâte erau doar pe jumătate pline.

Scena scufundării a fost asemănată de colonelul Archibald Gracie cu Infernul lui Dante. „Noi, cei ce am supravieţuit, nu vom putea uita niciodată ţipetele disperate dinaintea morţii din mii de gâtlejuri, bocetele, gemetele şi ultimele încercări de a găsi o gură de aer înainte de momentul când se duceau la fund”, a povestit Gracie. Şi, totuşi, ceva a fost chiar mai groaznic. „Liniştea care a urmat celei mai înspăimântătoare «muzici» a fost terifiantă”, a spus Eva Hart, o altă supravieţuitoare. 

După scufundare, în linişte, a urmat aşteptarea apăsătoare. „Deodată, am văzut în zare o lumină, iar apoi alta sub ea. Părea incredibil, ca să fie adevărat”, a povestit Lawrence Beesley, un pasager norocos. Lumina era de fapt nava RMS Carpathia, care a răspuns apelului SOS. Unul dintre eroii zilei de 15 aprilie 1912 a fost căpitanul acesteia, Arthur Rostron. 

Facilități pentru pasageri

Facilitățile pentru pasageri de la bordul Titanicului urmăreau să îndeplinească cele mai înalte standarde de lux. Conform planurilor generale de aranjament, nava putea găzdui 833 de pasageri la clasa întâi, 614 la clasa a doua și 1.006 la clasa a treia, pentru o capacitate totală de 2.453 de pasageri. În plus, capacitatea de cazare pentru membrii echipajului depășea 900, deoarece majoritatea documentelor din configurația ei inițială declarau o capacitate de transport completă atât pentru pasageri, cât și pentru echipaj de 3.547. Designul interior se abătea de la cel al altor nave de pasageri, care erau de obicei decorate în stilul destul de greoi al unui conac sau al unei case de țară englezești^⁠

Titanic era amenajat într-un stil mult mai ușor, similar cu cel al hotelurilor contemporane de lux — Hotelul Ritz^⁠ fusese un punct de referință — cabinele clasa întâi având finisaje în stil Empire. O varietate de alte stiluri decorative, de la Renaștere, la Louis XV^⁠, au fost folosite pentru a decora cabinele și sălile publice din zonele de clasa I și a II-a ale navei. Scopul era de a da impresia că pasagerii se aflau într-un hotel plutitor și nu neapărat pe un vapor; după cum își amintea un pasager, la intrarea în interiorul navei, „îți pierdeai imediat senzația că ești la bordul navei și ți se părea în schimb că intri în holul unei case mari de pe uscat”.

Printre funcțiile mai noi, disponibile pentru pasagerii de clasa întâi, se numărau o piscină de 2,1 m adâncime cu apă sărată, o sală de sport, un teren de squash și o baie turcească având baie electrică^⁠), baie de aburi, cameră rece, cameră de masaj și cameră fierbinte. Camerele comune de primă clasă erau impresionante ca amploare și luxos decorate. Ele aveau un salon în stilul Palatului Versailles, o enormă sală de recepție, o sală de fumat pentru bărbați și o sală de lectură și scris. Exista un restaurant à la carte în stilul hotelului Ritz, concesionat celebrului restaurator italian Gaspare Gatti, ^⁠o cafenea pariziană decorată în stilul unei cafenele franceze de trotuar, cu spaliere acoperite cu iederă și mobilier din răchită, era administrată ca o anexă a restaurantului. Pentru un cost suplimentar, pasagerii de clasa întâi se puteau bucura de cea mai fină haute cuisine franceză în cel mai luxos decor. Exista și o cafenea Verandah, unde se serveau ceaiuri și băuturi răcoritoare, care oferea priveliști superbe ale oceanului. Având 35 de metri lungime și 28 metri lățime, salonul pentru cină de pe puntea D, proiectat de Charles Fitzroy Doll, era cea mai mare încăpere plutitoare și putea găzdui aproape 600 de pasageri simultan.

Călătoria inaugurală a Titanicului trebuia să fie prima dintre multele traversări transatlantice între Southampton și New York, via Cherbourg și Queenstown, pe direcția vest, cu întoarcere prin Plymouth în Anglia pe direcția est. Într-adevăr, s-a păstrat întregul program de călătorii până în decembrie 1912. Când a fost stabilită ruta, patru nave au fost alocate serviciului. Pe lângă Teutonic și Majestic, pe această rută au navigat și RMS Oceanic și noua RMS Adriatic. Când Olympic a intrat în uz în iunie 1911, ea a înlocuit-o pe Teutonic, care, după ce și-a terminat ultima rulare în serviciu la sfârșitul lunii aprilie, a fost transferată în serviciul canadian al lui Dominion Line. În august următor, Adriatic a fost transferat pe principalul serviciu Liverpool-New York al lui White Star Line, iar în noiembrie, Majestic a fost retrasă din uz, în așteptarea sosirii Titanicului în lunile următoare, și a fost retrasă ca navă de rezervă

^Echipajul

Titanic avea aproximativ 885 de membri ai echipajului la bord pentru călătoria inaugurală. Ca și alte nave ale vremii, ea nu avea un echipaj permanent, iar marea majoritate a membrilor echipajului erau lucrători ocazionali care au venit la bordul navei cu doar câteva ore înainte de a pleca din Southampton. Procesul de selectare a echipajului a început pe 23 martie, iar unii au fost trimiși la Belfast, unde au servit ca echipaj esențial în timpul probelor pe mare ale Titanicului și pentru trecerea în Anglia la începutul lunii aprilie.

Pasagerii

Pasagerii Titanicului erau aproximativ 1.317 de persoane: 324 la clasa I, 284 la clasa a doua și 709 la clasa a III-a. Dintre aceștia, 869 (66%) erau bărbați și 447 (34%) femei. La bord se aflau 107 copii, dintre care cel mai mare număr erau în clasa a treia. Gradul de ocupare al navei era considerabil sub capacitate la călătoria ei inaugurală, deoarece putea găzdui 2.453 de pasageri — 833 de clasa întâi, 614 de clasa a doua și 1.006 de clasa a treia.

Scufundarea

La 11.40 pm (ora nautică⁾) pe 14 aprilie, observatorul Frederick Fleet a văzut un aisberg imediat în fața Titanicului și a alertat puntea. Primul ofițer William Murdoch a ordonat ca nava să cârmească pentru a ocoli obstacolul și ca motoarele să fie inversate, dar era prea târziu; tribordul Titanicului a lovit icebergul, iar coliziunea s-a soldat cu o serie de găuri sub linia de plutire. Carena nu a fost perforată de iceberg, ci doar îndoită, astfel încât niturile carenei s-au deformat și s-au separat, permițând apei să intre. Cinci dintre compartimentele etanșe ale navei au fost penetrate. Curând a devenit clar că nava era condamnată, deoarece nu se putea menține pe linia de plutire cu mai mult de patru compartimente inundate. Titanic a început să se scufunde mai întâi cu prova, apa revărsându-se apoi din compartiment în compartiment, pe măsură ce înclinația ei față de suprafața apei devenea mai abruptă.

Surse> lectiadeistorie, wikipedia, historia