141 de ani de la nașterea lui George Enescu

 Considerat a fi un copil-minune, micul Jurjac (aşa cum îi spuneau familia şi cei apropiați), visa să devină compozitor încă de la vârsta de 5 ani: „Lucru curios: nu știam nimic, nu ascultasem nimic sau prea puțin, nu am avut pe lângă mine vreo persoană să mă influențeze şi, totuși, de copil, am avut această idee fixă de a fi compozitor. De a fi numai compozitor”, îi declara mai târziu George Enescu lui Bernard Gavoty, critic muzical şi jurnalist de radio.

La vârsta de 3 ani, a avut una dintre experiențele muzicale hotărâtoare, când a auzit întâmplător, pentru prima oară, un taraf cântând într-o stațiune balneară situată în apropierea satului natal. Impresionat de ceea ce auzise, copilul a încercat a doua zi să imite instrumentele tarafului: vioara printr-un „fir de aţă de cusut pe o bucată de lemn” (Amintirile lui G. Enescu, de B. Gavoty), țambalul cu ajutorul  unor bețe de lemn, iar naiul, suflând printre buze.
Primele noțiuni muzicale le primește de la tatăl său, la vârsta de 4 ani. Văzând preocuparea pentru arta sunetelor, părinții îi dăruiesc viitorului muzician o mică vioară cu trei coarde. Supărat că nu este luat în serios şi că nu a primit o vioară adevărată, copilul aruncă jucăria în foc. Abia după ce primește vioara mult visată, începe să cânte după ureche, pe o singură coardă, cu un singur deget, melodii auzite în sat.
În 1886, Eduard Caudella, compozitor şi profesor la Conservatorul din Iaşi, remarcă talentul deosebit al lui George Enescu şi îi sfătuiește pe părinții acestuia să-şi îndrepte copilul către studii muzicale. Dovezi ale primelor încercări de compoziție datează din anul următor, 1887, când Enescu (născut la 19 august 1881, în comuna Liveni-Vârnav – actualmente George Enescu, din jud. Dorohoi) avea numai şase ani.

„De îndată ce am avut la dispoziție un pian, am început să compun. (...) Am schimbat cu o adâncă bucurie instrumentul monodic pe care cântasem până atunci, cu un instrument polifonic; după ce nu putusem face altceva decât să execut nişte melodii fără cel mai mic acompaniament, ce bine era să mă desfășor acum în acorduri! (...) Şi – fără să mai stau pe gânduri – am început să compun”.
(G. Enescu în B. Gavoty, Amintirile lui George Enescu)
Între 1888 şi 1894, George Enescu studiază la Conservatorul din Viena, cu profesori renumiţi ai vremii precum Siegmund Bachrich şi Josef Hellmesberger Junior (vioară), Ernst Ludwig (pian) şi Robert Fuchs (armonie, contrapunct şi compoziţie).
La recomandarea lui Josef Hellmesberger Jr., profesor de vioară şi fiul directorului Conservatorului din Viena, George Enescu este trimis de tatăl său să studieze la Paris. Astfel, se perfecționează la Conservatorul din Paris (1895 – 1899), sub îndrumarea profesorilor José White şi Martin-Pierre-Joseph Marsick la vioară, Jules Massenet şi Gabriel Fauré la compoziţie, Ambroise Thomas şi Théodore Dubois la armonie şi André Gédalge la contrapunct.

Din perioada studiilor la Paris datează cele patru „simfonii de şcoală”, Poema Română op. 1 (1897) pentru orchestră şi cor bărbătesc, Sonata nr. 1 pentru pian şi vioară în Re major, op. 2 (1897), Suita nr. 1, în sol minor, în stil vechi pentru pian, op. 3 (1897), Sonata nr. 2 pentru pian şi vioară în fa minor, op. 6 (1899), lucrări care i-au adus recunoașterea tânărului compozitor George Enescu.
Deşi ceea ce îşi dorea cel mai mult era să compună muzică şi nu să devină un virtuoz al viorii, studiul, perseverența şi participarea la concursurile de vioară organizate la Conservatorul din Paris i-au adus lui Enescu premiul al II-lea în 1898 şi, un an mai târziu, premiul I – cu care a absolvit, la 24 iulie 1899, clasa de vioară la Conservatorul din Paris; cu această ocazie, i s-a dăruit o prețioasă vioară Bernardel, inscripționată cu numele său.

„De altfel, încă de atunci, nu mă prea mai gândeam la vioară. Eram beat de muzică şi nu de perfor­­manțe la instrument. Nu visam decât să compun, să compun şi iar să compun. (...) Evocând timpurile acelea fericite, zâmbesc şi eu. Cert, pentru a-mi deprinde pana şi a-mi exersa spiritul, scriam mult – este adevărat – dar pot să afirm că totul venea, totuși, din inimă!”
(G. Enescu în B. Gavoty, Amintirile lui George Enescu)

În calitate de interpret, a înființat şi condus, la Paris, două formații de muzică instrumentală: un trio cu pian (1902) şi un cvartet de coarde (1904). A concertat în Germania, Ungaria, Spania, Portugalia, Marea Britanie şi SUA.
Cele mai cunoscute compoziții ale lui George Enescu datează din primii ani ai începutului de secol XX. Printre acestea se numără cele două Rapsodii Române (1901-1902), Suita nr. 1 pentru orchestră în Do major, op. 9 (compusă în 1903 şi interpretată în 1911 de Orchestra Filarmonicii din New York, sub bagheta renumitului compozitor şi dirijor Gustav Mahler) sau Simfonia nr. 1 în Mi bemol major, op. 13 (1905).
În 1913, a instituit şi susținut din fonduri personale Premiul națio­nal de compoziție George Enescu, acordat anual până în 1946. Organizat în vederea încurajării creației românești, acest concurs de com­poziție oferea câștigătorilor, alături de sume de bani generoase, șansa interpretării lucrărilor în concerte. George Enescu a fost, de asemenea, membru fondator (1920) şi președinte (1920 – 1948) al Societății Compozitorilor Români din București.
În anii Primului Război Mondial, în paralel cu activitatea de creație, Enescu a susținut concerte în România pentru răniții din spitale. După război, a reluat turneele în calitate de violonist şi dirijor în Elveția, Franța, Olanda, Spania, SUA, Portugalia, Canada etc.
Muzicianul a dirijat Orchestra Simfonică George Enescu din Iași (al cărei fondator este, în perioada 1918-1920), dar şi orchestrele Societății Filarmonica Română (1898 – 1906), Ministerului Instruc­țiunii Publice (1906 – 1920) şi Filarmonicii din Bucu­rești (1920 – 1946).
Deseori Enescu era invitat la Castelul Peleș din Sinaia de către regina Elisabeta a României (al cărei pseudonim literar era Carmen Sylva), pentru a susține concerte şi recitaluri de vioară. O serie de lieduri în limba germană reprezintă rezultatul colaborării pe plan artistic dintre compozitorul Enescu şi regina-scriitoare.

Cea mai îndrăgită lucrare a compozitorului, la care a lucrat mai bine de zece ani, este opera Oedip, op. 23. Terminată în 1931, aceasta i-a fost dedicată Mariei Rosetti-Cantacuzino, cea care va deveni, în 1937, soţia lui George Enescu.
În perioada lucrului la opera sa Oedip, George Enescu a terminat o serie de lucrări simfonice şi camerale, reprezentative pentru stilul de maturitate al compo­z­itorului: Simfonia nr. 2 în La major, op. 17 (1914), Suita pentru orchestră nr. 2 în Do major, op. 20 (1915), Simfonia nr. 3 în Do major, op. 21 (1918 – 1921), precum şi Cvartetul de coarde în Mi bemol major, op. 22, nr. 1 (1920), Sonata pentru pian în fa diez minor, op. 24, nr. 1 (1924), Sonata pentru pian şi vioară nr. 3, în la minor, în caracter popular românesc, op. 25 (1926).
Au urmat Sonata pentru pian şi violoncel în Do major, op. 26, nr. 2, dedicată marelui violoncelist Pablo Casals, Suita sătească nr. 3 în Re major, op. 27 (1939), două simfonii neterminate (reconstituite şi orchestrate de compozitorul Pascal Bentoiu), Cvartetul de coarde în Sol major, op. 22 nr. 2 (1951), Simfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste, op. 33 (1954) şi Vox Maris, op. 31, poem simfonic pentru cor mixt cu solo de tenor şi soprană, orchestră mare (1954).

Recunoașterea şi renumele inter­național i-au oferit lui George Enescu numeroase ocazii de a susține cursuri de interpretare muzicală, stilistică, analiză şi forme muzicale la École Normale de Musique din Paris, École Instrumentale „Yvonne Astruc” din Paris, Accademia Musicale Chigiana din Siena (Italia), Universitatea din Illinois (SUA), The Mannes Music School din New York, la Brighton şi Bryanstone (Anglia) etc.
A predat cursuri de compoziție la Universitatea Harward din Cambridge, Massachussets (SUA) şi Conservatoire Amé­ricain din Fontainbleau (Franţa).
Yehudi Menuhin, Christian Ferras, Ivry Gitlis, Ida Haendel sau Arthur Grumiaux sunt doar câțiva dintre cei mai cunoscuți violoniști care s-au perfecționat în arta interpretativă sub îndrumarea lui George Enescu.

Printre distincțiile ce i s-au acordat în semn de prețuire şi recunoaștere se regăsesc: titlurile de ofițer şi cavaler al Legiunii de Onoare a Franței (1913, 1936), Membru de onoare (1916) şi Membru activ (1933) al Academiei Române din București, Membru corespondent la Académie des Beaux Arts din Paris (1929), Accademia Nazionale di Santa Cecilia din Roma (1931), Institut de France din Paris (1936) şi Academia de Arte şi Ştiinţe din Praga (1937).

În perioada ce a urmat celui de-al Doilea Război Mondial, George Enescu părăsește definitiv România şi locuiește la Paris, unde se stinge din viață în 1955.

Memoria marelui muzician român este perpetuată prin Festivalul Internațional care-i poartă numele, prin diferite simpozioane desfă­șurate în România şi în străinătate și, nu în ultimul rând, prin expo­ziții, concerte şi publicații realizate în cadrul Muzeului Național
„George Enescu” din București.
Compozitorul, dirijorul, violonistul, pianistul şi profesorul George Enescu (1881 – 1955) rămâne în istorie drept unul dintre cei mai de seamă oameni de cultură ai secolului XX; şi-a asumat rolul de ambasador al muzicii atât în ţară, cât şi în lume şi s-a implicat în promovarea muzicii românești, contribuind la recunoașterea internațională a compozitorilor, dirijorilor şi in­terpreților din România.


„Romantic şi clasic prin instinct, m-am străduit să împreunez în toate lucrările mele o formă de echilibru care îşi are linia ei lăuntrică bine definită”.
(G. Enescu în Ziarul Dimineaţa, 1936)


Sursa: https://www.georgeenescu.ro