14 mai. Începutul valului de arestări politice din România

În noaptea de 14-15 mai a anului 1948, zeci de mii de oameni au fost arestați de către autoritățile comuniste din România, fiind învinuiți că sunt împotriva „noului regim”. Aceste arestări, ce făceau parte dintr-un amplu plan pregătit de Moscova, au fost puse în practică de generalul Gheorghe Pintilie (pe numele său adevărat, Pantelei Bodnarenko), de colonelul Alexandru Nikolski (Boris Grundberg) şi de mi­nistrul de interne de la acea dată, Teohari Georgescu (Baruh Tescovici).

Prin Ordinul nr. 105 emis de Teohari Georgescu, în noaptea de 14-15 mai 1948, a fost declanșată opera­țiunea de arestare a celor care erau împotriva regimului comunist, această operațiune fiind desfășurată concomitent pe tot teritoriul țării. Trebuie amintit faptul că, de mai mult timp, șefii unităților de siguranță din cadrul Ministerului de Interne erau în posesia unui plic sigilat, pe care aveau indicația de a-l deschide atunci când vor primi un anumit semnal şi de a executa ordinele aflate în el.

Se subînțelege că ordinul era acela de a aresta imediat persoanele înscrise pe acele liste. Astfel, în acea noapte, au fost ares­tați părintele Nicolae Steinhardt, episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, părintele greco-catolic Tertulian Langa, politicianul Iuliu Maniu, poetul Radu Gyr, scriitorul Mircea Vulcănescu, părintele Iustin Pârvu și o serie de preoți și teologi cu­noscuți, precum Arsenie Boca, Papacioc, Nechifor Crainic, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Dumitru Bordeianu, precum și alte mii de români ce se opuneau comunismului.

Cei arestați au fost supuși unor metode de tortură îngrozitoare, pentru a divulga numele celor care luptau împotriva regimului comunist, dar și cine sunt gazdele, sprijinitorii ori simpa­ti­zanții lor. Așa se face că mulți dintre cei arestați au murit în anchetă în săptămânile și lunile care au urmat, asta deoarece arestările au continuat zi de zi şi noapte de noapte, în tot anul 1948.
Un șir interminabil de procese aveau să fie deschise în acel an, iar informațiile despre acestea vor umple paginile ziarelor, presa puterii relatând cu lux de amănunte judecarea şi condamnarea a tot mai multe loturi de arestați care își propuseseră, în accepțiunea puterii, să contracareze „binefacerile noii orânduiri”. Pentru cei arestați și condamnați, au urmat ani lungi de chinuri în înfiorătorul sistem concentraționar comunist, fiind supuși la un adevărat regim de exterminare fizică, psihică și morală. Cu toate acestea, cei mai mulți au avut o atitudine demnă, suportând privațiunile şi umilințele, mărturisind valorile creștine şi naționale, dovedind o etică superioară prin atitudinea față de semenii lor, asta în acele condiții în care teroarea îl transformă pe om în fiară.

Unii dintre ei s-au distins ca adevărați sfinți ai închisorilor, rămânând în memoria camarazilor lor prin dragostea şi resemnarea luminoasă în care au înțeles să-şi sfârșească zilele, ca adevărați martiri. O parte a celor intrați în 1948 în închisori au fost eliberați abia în 1964, prin câteva decrete date, ca urmare a presiunilor lumii occidentale asupra regimului comunist, iar odată ieșiți din închisori, într-o societate care nu-i voia, izolați şi discriminați, aceștia au mai găsit puterea de a-i ierta pe cei care le făcuseră atâta rău.

Legiferarea terorii
Abuzurile şi torturile comuniste au fost acoperite de lege. Comuniștii au rezervat „dușmanului de clasă” un loc special şi i-au „dedicatˮ articole din Codul Penal. Unele chiar secrete.

După principiul „cine este împotriva mea trebuie să piară”, co­muniștii au creat un sistem aproape perfect de urmărire, prindere şi anihilare a „dușmanului”. Deși mulți dintre deținuții politici au făcut ani grei de pușcărie fără proces şi fără condamnare, s-a creat şi o acoperire legală pentru mârșăviile comuniste. Justiția a devenit o armă a nedreptății în care dreptul la apărare şi adevărul erau călcate în picioare, iar sentințele erau dinainte știute.
La 27 februarie 1948 (după numai patru zile de la căderea în dizgrație a lui Lucrețiu Pătrășcanu), era republicat Codul Penal. Modificările aduse acestuia, sub coordonarea fostului ministru al Justiției, au constituit baza legislativă prin care puterea judecătorească, substituită intereselor de clasă ale noului regim „democrat popular”, a pus la îndemâna Securității Poporului mijloace eficace de acțiune împotriva opozanților politici.
Ulterior, în funcție de necesitățile stabilite de aparatul represiv, s-au făcut modificări ale acestei prime variante, care contraveneau chiar unor principii fundamentale de drept.
În momentele premergătoare arestării demnitarilor fostului regim, unor personalități politice din partidele istorice,  fruntașilor legionari ori foștilor polițiști, jandarmi sau ofițeri de informații, s-au schimbat şi dispoziții generale ale Codului Penal.
Aceste noi prevederi au încălcat îndeobște principiul potrivit căruia o lege nu poate acționa retroactiv (în cazul unor fapte petrecute
înainte de promulgarea ei) şi au dat Securității posibilitatea să efectueze valuri masive de arestări.
O armă redutabilă împotriva opo­zanților regimului a fost celebrul articol 209, care pedepsește „uneltirea contra ordinii sociale”. Inițial, în primul Cod Penal al RPR din 1948, uneltirea nu a fost considerată o crimă, ci un delict, ceea ce automat modifica regimul pedepsei: se putea administra doar închisoare corecțională, o formă de detenție mult mai ușoară. Erau socotite delicte de uneltire contra ordinii sociale şi pedepsite ca atare următoarele infracțiuni: propovăduirea prin viu grai a schimbării formei de guvernământ (închisoare de la 6 luni la 3 ani şi interdicție corecțională de la 1 la 3 ani), propaganda pentru răsturnarea violentă a ordinii în stat, constituirea de asociații secrete în acest scop sau stabilirea de legături cu persoane şi asociații din străinătate în scopul uneltirii (fapte pentru care se prevedea închisoare corecțională de la 3 la 7 ani și interdicție corecțională de la 3 la 5 ani). În finalul articolului, prin alineatele 3 şi 4, erau incriminate inițierea şi participarea la „orga­ni­zații de tip fascist, politice, militare și paramilitare”, respectiv propaganda în favoarea acestora, pentru care se riscau pedepse de la 3 la 10 ani închisoare corecțională, în cazul propagandei, sau muncă silnică între 15 şi 25 de ani pentru inițiere sau participare. Din 1957, uneltirea era considerată infrac­țiune, iar pedepsele au crescut semnificativ.

Actele de răzvrătire sau instigare la răzvrătire erau sancționate drastic prin articolele 210-212, ca şi actele de rebeliune, prevăzute şi pedepsite de articolele 258-262.
Severitatea cu care erau pedepsite formele de opoziție față de regimul „democrat popular” nu se regăsește în cazul infracțiunilor de drept comun. Spre exemplu, asocierea în vederea comiterii unor crime sau delicte de drept comun era pedepsită prin articolul 315 doar cu închisoare corecțională, de la 2 la 6 ani.
Şi omisiunea era aspru pedepsită, cu până la 7 ani de temniță, ceea ce a permis un nou val de arestări în 1957.  
Pe lângă legislația penală, au fost adoptate o serie de măsuri administrative, în mare parte secrete de către Ministerul de Interne. Scopul era mărirea eficienței organelor represive. Chiar Codul Penal a fost modificat prin adăugirea unui articol care nu a fost niciodată publicat. În textul acestui articol, era incriminată „activitatea intensă contra clasei
muncitoare sau a mișcării re­voluționare, desfășurată într-un post de răspundere în aparatul de stat sau într-un serviciu secret pe timpul regimului bur­ghezo-moşieresc”, pedepsită cu tem­niță grea pe viață şi confiscarea totală a averii. Al doilea paragraf stipula: „Dacă fapta prevăzută în alineatul precedent a fost săvârșită într-un alt post decât într-unul de conducere, pedeapsa va fi de detențiune grea de la 5 la 25 de ani şi confiscarea totală ori parțială a averii”. În baza prevederilor citate, nepublicate în nicio ediție a Codului Penal, „au fost judecați şi con­damnați în 1955-1956 foști anga­jați ai Poliției, Siguranței şi Serviciului.

Surse: lecțiadeistorie.ro,
wikipedia.ro