14 mai 1948 - proclamarea independentei statului Israel

Crearea statului evreu a reprezentat punctul culminant al unui proces istoric indelungat. Noua realitate a generat insa una dintre crizele majore ale celei de a doua jumatati a secolului XX, continuata in acest inceput de mileniu. Din 1948, rivalitatea israeliano-palestiniana a devenit principalul focar de razboi al Orientului Mijlociu si una dintre cele mai mari amenintari la adresa pacii mondiale in anii razboiului rece. Contenciosul israeliano-palestinian a ramas pana astazi unul dintre cele mai complexe si spinoase cazuri ale diplomatiei postbelice. In anul 70 al erei crestine, imparatul roman Titus a distrus templul evreilor, pentru a pedepsi astfel o revolta impotriva stapanirii romane. In anul 135, in urma unei noi tentative de revolta, Ierusalimul a fost ras de pe fata pamantului de legiunile romane. Interdictia de a mai locui in Palestina impusa de catre romani evreilor a marcat inceputul diasporei, imprastierea populatiei ebraice in intreaga lume antica, avand sinagoga drept unic punct al unei ideale unitati nationale si al continuitatii cu traditia trecutului. Sionismul si Declaratia Balfour In perioada 1870 - 1896, in urma miscarilor antisemite din Rusia si Europa de Est, a inceput emigrarea evreilor in Palestina. Inca din 1882, sate de pionieri evrei au fost create in aceasta tara, aflata atunci sub control otoman. La sfarsitul secolului al XIX-lea, in Palestina traiau 30.000 de evrei si 600.000 de arabi. Sionismul (miscarea pentru reconstruirea unui stat evreiesc in Palestina) a fost creat in 1896 de Theodor Herzl, un avocat si ziarist evreu nascut in Ungaria. Ideea unei intoarceri a evreilor pe vechiul pamant al lui Israel nu era noua, fiind sustinuta anterior de M.Hess (cu argumente laice), rabinii J.Altralai si Z.Kalischer (cu argumente religioase). Decisive au fost insa actiunile lui Herzl. In 1896, acesta a publicat lucrarea “Statul evreiesc”, iar in anul urmator a convocat la Basel primul Congres sionist. In timpul lucrarilor congresului, a cerut sa se intemeieze in Palestina, pentru evrei, “o vatra nationala garantata de dreptul international”. Au urmat polemici legate de locul in care urma sa fie fondat noul stat. O parte a evreimii accepta si alte regiuni in care sa-si organizeze viata statala (America Latina sau Africa), in timp ce evreii conservatori nu erau de acord decat cu Palestina. “Pentru Europa, noi am constitui in Palestina un meterez contra Asiei, noi am fi santinela inaintata a civilizatiei contra barbariei”, sustinea Theodor Herzl. In primul deceniu al secolului XX, sionismul a capatat proportii de masa si a provocat o imigratie crescanda in Palestina; orasul Tel Aviv a fost fondat in 1908, tocmai in urma acestei imigratii. In 2 noiembrie 1917, ca urmare a presiunilor facute de succesorul lui Herzl la conducerea Organizatiei Sioniste Mondiale, C.Weizmann, si ca recompensa pentru serviciile aduse de evrei in timpul primului razboi mondial prin formarea unei legiuni evreiesti, Marea Britanie a semnat “Declaratia Balfour”, acceptand formal propunerea sionista. Acesta a fost momentul in care sionismul a devenit o problema de politica internationala. In acelasi timp cu “Declaratia Balfour”, englezii au dat asigurari si arabilor ca va fi constituit in zona un stat arab independent. “Declaratia Balfour, ulterior aprobata de Franta, Italia si Statele Unite, deschide poarta pentru nenumarate diferende, pentru care, inca o data, vor plati popoarele. Gafa sau siretenie, ambiguitate sau duplicitate? Declaratia nu putea sa ignore, in orice caz, fagaduielile facute arabilor, pe vremea cand se cauta, in zilele fierbinti ale razboiului, sprijinul revoltei lor impotriva turcilor”, afirma istoricul André Miguel. Fiii lui Ismael si fiii lui Isaac Dupa primul razboi mondial, prin incredintarea Palestinei cu mandat de administrare catre Marea Britanie, englezii s-au aflat in situatia de a colabora direct cu Agentia Evreiasca infiintata cu scopul de a facilita imigratia in regiune. Arabii, care acceptasera de la sfarsitul secolului XIX colonisti evrei, au constatat ca acesti colonisti devenisera obstacolul in calea crearii propriului lor stat. Intre cele doua razboaie mondiale, s-au inregistrat primele ciocniri grave intre imigrantii evrei si rezidentii arabi. “Cearta dintre fiii lui Ismael si fiii lui Isaac a reinceput intr-un mod dramatic, pe locurile in care izbucnise in urma cu patru mii de ani. Echilibrul fragil, stabilit de francezi si britanici in regiunile arabe ale Imperiului otoman, dupa primul razboi mondial, a fost stricat. Palestina, revendicata in aceeasi masura atat de populatia sa araba cat si de noii evrei veniti, a fost prima victima a acestui fapt”, sustine Henri de la Bastide. Din 1922, Palestina a avut statutul de teritoriu sub mandat al Societatii Natiunilor. In acelasi an, britanicii au constituit, in partea rasariteana a Palestinei, un stat arab - Emiratul Transiordania. Acesta si-a declarat independenta in 1946, din 1950 schimbandu-si numele in Regatul Hasemit al Iordaniei. Numarul evreilor ajunsi in Palestina a crescut intre timp, ajungand in anul 1935 la 500.000. In 1936, arabii au format o coalitie pentru a se opune emigrarii evreilor, masura care a dus la noi ciocniri intre cele doua comunitati. Tot in perioada interbelica au fost constituite primele detasamente militarizate evreiesti de aparare, dar si primele grupari teroriste evreiesti: Haganah, Irgun Zwai, Leumi etc. In fine, dupa cel de al doilea razboi mondial, in 1946, s-a intensificat terorismul antienglez din partea unor formatiuni clandestine evreiesti, concomitent inmultindu-se ciocnirile armate dintre arabi si evrei. Liderul sionist David Ben Gurion afirmase la vremea aceea ca nu poate exista o coexistenta intre cele doua popoare. “Va fi: sau ei, sau noi”, sustinea Ben Gurion. Der Judenstaat La 29 noiembrie 1947, ONU a votat impartirea Palestinei. Fostul teritoriu sub mandat britanic urma sa fie inlocuit cu doua state, unul evreu si celalalt arab, legate printr-o uniune economica. Ierusalimul si Bethleemul trebuiau sa constituie o enclava cu statut international sub administrarea ONU. Proiectul a fost acceptat de evrei, dar a fost respins de palestinieni si statele arabe (oarecum explicabil daca tinem cont de faptul ca in Palestina traiau la vremea respectiva 700.000 de evrei si 1.400.000 de arabi), iar teritoriul palestinian a fost impartit de ONU in felul urmator: 57% pentru evrei si 43% pentru arabi. A urmat retragerea trupelor britanice din Palestina si constituirea unui guvern provizoriu, condus de David Ben Gurion care, la 14 mai 1948, a proclamat infiintarea statului Israel. Ziua in care mandatul britanic asupra Palestinei a luat sfarsit a coincis cu proclamarea independentei Israelului. Chaim Weizmann a devenit primul presedinte israelian, iar David Ben Gurion primul sef al guvernului noii republici. Statul Israel, creat in 1948, a reprezentat marea victorie a miscarii sioniste mondiale, un triumf ce a permis realizarea obiectivelor enuntate de Theodor Herzl in cartea sa “Der Judenstaat”, publicata la sfarsitul secolului al XIX-lea. Premisele fondarii noului stat au fost sustinute de ideea ca evreii din intreaga lume reprezinta un popor distinct ce trebuie sa aiba un stat in care sa-si realizeze destinul de “popor ales”. Reconstruirea unui stat evreu, dupa sasesprezece secole de diaspora, s-a incheiat in ziua de 14 mai 1948, prin proclamarea independentei Republicii Parlamentare Israel. Primul conflict arabo-israelian Noul stat s-a integrat cu greu intr-un echilibru destul de precar. Ostilitatea dintre Israel si tarile arabe din zona a dus la transformarea Orientului Mijlociu intr-una dintre cele mai tensionate zone de pe glob. Din prima zi de existenta a Israelului, tarile arabe au contestat atat dreptul la existenta, cat si frontierele noului stat. La 15 mai 1948, tarile membre ale Ligii Arabe (Egipt, Transiordania, Siria, Liban, Irak si Arabia Saudita) au atacat statul evreu, declansand primul conflict arabo-israelian. Razboiul a luat sfarsit in februarie 1949 prin victoria Israelului, care a semnat acorduri bilaterale de armistitiu cu tarile arabe beligerante. De la o suprafata de 14.000 kmp, cat prevedea hotararea ONU, Israelul a devenit o tara cu o suprafata de 21.000 kmp. Razboiul din 1948 (ca de altfel si celelalte doua care au urmat) a oferit ocazia israelienilor de a expulza o mare parte a arabilor din teritoriile cucerite. Mai multe asezari arabe (Qalqilya, Zeita, Habalah, Deir Ghosum, Latrum, Beit-Yalu) au fost rase de pe fata pamantului cu buldozerele. Sute de mii de palestinieni musulmani au fost goniti din tara lor si au gasit un refugiu precar in tabere instalate in tarile vecine. “Or, acesti arabi palestinieni, ceea ce nu se stie intotdeauna, constituiau o elita in lumea araba: se apreciaza la cincizeci de mii numarul palestinienilor care au studii superioare, ceea ce reprezinta cel mai bun procent dintre toate tarile arabe, incluzand aici si Egiptul (…) Pentru orice refugiat palestinian, evreul este acela care i-a luat casa. Sunt oameni care se plang ca au fost maltratati, amintesc acest lucru fara incetare si considera ca, la randul lor, trebuie sa maltrateze alti oameni…”, afirma Henri de la Bastide. Israelul sfideaza ONU Dupa razboiul arabo-israelian din 1967, Israelul a decis sa pastreze Cisiordania, inaltimile Golan si fasia Gaza, adica zonele pe care le numim “teritoriile arabe ocupate”. In noiembrie 1968, Consiliul de Securitate al ONU a votat Rezolutia 242, care dispunea “retragerea fortelor armate israeliene din teritoriile ocupate in decursul recentului conflict.” Israelienii au ignorat aceasta rezolutie, cum au facut de altfel si cu Rezolutia 3379 a Adunarii Generale a ONU, din 10 noiembrie 1975, care definea sionismul “ca o forma de rasism si de discriminare rasiala”. Mai mult, internationalizarea Ierusalimului decisa de ONU a ramas doar un proiect. Orasul sfant este capitala statului evreu, chiar daca majoritatea reprezentantelor diplomatice isi au sediul la Tel Aviv. De remarcat ca Romania a fost singurul stat semnatar al Tratatului de la Varsovia care nu a rupt relatiile diplomatice cu Israelul in urma razboiului de 6 zile din 1967 si a refuzat sa semneze rezolutia ONU care echivala sionismul cu rasismul. Bunele relatii dintre Romania si Israel au continuat si dupa caderea regimurilor comuniste din Europa: Ion Iliescu a fost primul sef de stat din Europa de Est care a efectuat o vizita oficiala in Israel. O pozitie nefericita Rabinul Amran Blan facea in “Jewish Journal” din 19 aprilie 1974 urmatoarele aprecieri: “Noi, in Tara Sfanta, ne gasim intr-o pozitie nefericita atat materiala cat si spirituala. Material, noi suntem inclusi impotriva vointei noastre intr-un stat nationalist independent etichetat evreiesc, a carui intreaga fundatie si mod de lucru este opus credintei noastre. Profetii ne-au avertizat asupra acestui fenomen doua mii de ani in urma. Statul se afla de la constituire in stare de razboi si varsare de sange constanta… Privim inainte cu groaza la viitorul prezis de profetii nostri pentru acest stat independent. Spiritual, noi suntem sub legile unor evrei lipsiti de credinta.” Controversa legamantului “Desi poporul evreu este singurul dintre popoarele lumii contemporane care detine un Act de Proprietate asupra teritoriului Tarii Sfinte – Biblia – unii ii mai contesta inca dreptul la existenta intr-o tara proprie. Ocuparea teritoriului Canaanului si constituirea statului evreu s-au intemeiat pe un fond de legitimitate si un temei legal, in sinteza, pe un sistem de principii si norme, cu radacini in Cartea Sfanta. Titularul dreptului asupra teritoriului este insusi Dumnezeu, care l-a atribuit direct poporului evreu, in cadrul legamantului intervenit cu acesta. Celelalte populatii sunt niste detinatori fara titlu ai teritoriului.” - Alfred Harlaoanu, Istoria poporului evreu. “Nu suntem in masura sa afirmam ca, la un moment sau altul in istorie, Dumnezeu s-ar fi prezentat in fata unui personaj numit Avraam si ca i-ar fi conferit acestuia titlurile legale de stapanire a tarii Canaanului. Din punct de vedere juridic nu avem in mana nici un act de donatie semnat Dumnezeu si avem motive intemeiate sa credem ca scena din Facerea (…) nu este reflectarea unui eveniment istoric.” – Roger Garaudy, Miturile fondatoare ale politicii israeliene. Interesant este faptul ca 80-90% dintre israelieni nu sunt credinciosi si, cu toate acestea, statul sionist a fost fondat mai mult pe religie decat pe rasa. O dovada o constituie hotararea Curtii Supreme a Israelului care sustine ca “un evreu convertit inceteaza de a mai fi evreu”. Ioan BOTIS