14 iunie 1800 – o infrangere transformata in victorie Batalia de la Marengo

Situat in mijlocul campiei care se intinde in fata Alessandriei, intre un drum marginit de duzi ce ducea la Tortona si un parau, micul satuc Marengo avea sa dea numele uneia dintre cele mai celebre batalii ale epocii napoleoniene. Inainte cu o zi de batalia de la Marengo, Napoleon Bonaparte era nedumerit. Pe o ploaie torentiala, Primul Consul a urcat in varful turnului din San Giuliano, pentru a scruta campia. Privind de acolo, Napoleon si-a dat seama ca satul Marengo era o pozitie cheie. In acelasi timp, Bonaparte s-a aratat surprins de faptul ca inamicul nu a luat masuri mai eficace de aparare. Napoleon isi rasfirase fortele in momentul in care l-a trimis pe Desaix cu o parte din armata spre Novi. In dimineata zilei de 14 iunie 1800, Napoleon a fost trezit de bubuitul tunurilor. Austriecii au iesit din Alessandria, au aruncat doua poduri peste Bormida si se pregateau sa iasa in camp deschis. Furios la culme, Napoleon i-a trimis lui Desaix ordinul de a se intoarce cat mai repede la Marengo. Aproape de infrangere Napoleon nu avea decat cincisprezece tunuri, in timp ce feldmaresalul Melas avea peste o suta de piese de artilerie. Batalia a devenit in scurta vreme violenta. Artileria austriaca, de sapte ori mai numeroasa decat cea a lui Bonaparte, a reusit sa faca sparturi sangeroase in randurile trupelor franceze. Curand, francezii au inceput sa bata in retragere, sub presiunea a 40.000 de austrieci. Batalioanele franceze angajate in lupta si-au terminat cartusele, dar au fost salvate de garda consulara, care a sosit incarcata cu munitie. Schimbul de focuri a reinceput cu intensitate, dar munitiile fiind insuficiente, batalioanele franceze au cedat din nou. Decimata, armata franceza a fost constransa sa dea inapoi in fata imperialilor. De sus, din clopotnita bisericii din San Giuliano, Napoleon, ingrijorat, dar simuland calmul, a aruncat in lupta garda consulara. Grenadirii calare, in uniforme stralucitoare, au sarjat in galop, dand peste cap cavaleria inamica. Baronul de Melas s-a batut cu inversunare; si el isi pusese in joc tot viitorul, o eventuala infrangere obligandu-l sa capituleze. Napoleon avea sa-si aminteasca in vremea exilului din insula Sfanta Elena de modul admirabil in care s-au batut austriecii la Marengo. Sarja grenadirilor nu a reusit sa ofere infanteriei franceze decat un scurt moment de respiro. Austriecii isi reiau ofensiva cu vigoare, in vreme ce francezii se retrag in perfecta ordine. La amiaza, convins de victorie, Melas, usor ranit, s-a retras in Alessandria, lasandu-l pe seful sau de stat major, generalul Zach, sa organizeze urmarirea francezilor. Melas a trimis la Viena un mesager care sa dea de veste imparatului si Consiliului aulic ca invincibilul Bonaparte a fost invins. De cealalta parte, statul-major din preajma lui Napoleon nu-si ascundea nelinistea. Ofiterii erau convinsi ca batalia a fost pierduta. Acelasi lucru l-a crezut si Desaix, sosit pe la orele doua cu trupe proaspete, 8.000 de oameni. Desaix i-a spus lui Napoleon: „Generale! Batalia este pierduta.” Apoi, uitandu-se la ceas, a adaugat: „Nu-i decat ora 3, avem timp sa castigam alta”. Victoria lui Desaix Generalul Berthier a primit din partea Primului Consul ordinul de a trece la ofensiva si a incerca sa transforme retragerea in asalt. Austriecii, siguri de victorie, isi pusesera deja frunze la chipiuri si inaintau cu armele la umar, „de parca se pregateau sa se duca acasa”. Nici nu mai acordau atentie francezilor, considerandu-i in completa debandada. Situatia nu era deloc asa; soldatii lui Napoleon si-au recapatat increderea in momentul in care trupele lui Desaix si-au facut aparitia pe campul de lupta in randuri stranse, fara graba, „ca o padure pe care vantul o face sa freamate”. Artileria a fost plasata in intervalele dintre brigazi si un regiment de cavalerie grea incheia coloana. Austriecii au fost loviti de mitralii, obuze, focul puscasilor; peste tot, tobele au dat semnalul trecerii la atac. Imperialii au fost surprinsi de atacul pe cat de neasteptat, pe atat de impetuos. Cu un elan irezistibil, Desaix ataca la baioneta. Pentru francezi, la orele doua, totul fusese doar jale si spaima. Era infrangerea si sfarsitul carierei militare si politice a lui Napoleon. La orele cinci insa, francezii erau invingatori. Bonaparte a cucerit pentru a doua oara Italia. Toata artileria franceza, concentrata sub ordinele lui Marmont, a secerat coloanele austriece care, dezorientate, au batut in retragere. O sarja executata de cavaleria lui Kellerman a transformat retragerea austriecilor in deruta. Armata lui Melas nu mai este decat o turma inspaimantata care se ingramadeste pe podurile de peste Bormida pentru a se pune la adapost inapoia zidurilor cetatii Alessandria. Din pacate, Desaix a cazut langa San Giuliano. In timp ce inainta in fruntea unei semibrigazi usoare, un glont i-a strapuns pieptul. Napoleon a dat ordin ca inhumarea corpului prietenului sau sa se faca in capela azilului Marele Saint-Bernard. Monumentul funerar, un basorelief, a fost gata abia in 1805 si Bonaparte a avut ciudata idee de a transmite bernardinilor, pentru a fixa lespedea funerara o mistrie, un cancioc si un sort de zidar. A doua zi dupa victoria de la Marengo, emisari austrieci au plecat din Alessandria pentru a cere armistitiul. Bonaparte l-a acordat, cu conditia ca austriecii sa evacueze imediat Mantua, intregul Piemont si Lombardia. In plus, Napoleon a mai cerut ca orasele fortificate sa fie predate impreuna cu artileria lor. Dupa incheierea armistitiului, Napoleon a intrat in triumf in Milano, pe jumatate inabusit sub flori. In cateva zile a reorganizat Republica Cisalpina si a dus negocieri cu trimisul papei Pius al VII-lea. La Paris se raspandisera zvonurile cele mai pesimiste. Circulau vesti despre „o infrangere nemaipomenita” si despre „moartea unui mare comandant”. Guvernul era consternat. Se preconiza o intalnire a consulilor si ministrilor in vederea stabilirii masurilor necesare pentru inlocuirea lui Bonaparte daca acesta ar fi fost ucis sau invins, ceea ce parea a fi foarte probabil si, totodata, sinonim. Vestea victoriei a provocat un adevarat delir. Parizienii s-au adunat pe strazi si in piete. Carciumile au fost pline pana noaptea tarziu si nu s-a baut nici un pahar cu vin care sa nu fi fost inchinat republicii, Primului Consul si armatelor franceze. Desaix, si nu Napoleon Daca efectivele conduse de Desaix nu apucau sa se intoarca la timp, batalia care se angaja la Marengo nu putea decat sa le fie favorabila austriecilor, a caror superioritate numerica era zdrobitoare. Mai ales detractorii lui Napoleon sunt foarte expliciti in aceasta privinta. „La orele trei dupa amiaza, dupa o rezistenta deznadajduita, armata lui Bonaparte decidea retragerea, iar Melas putea sa considere victoria austriaca un fapt implinit. In acel moment insa, catre orele cinci, calauzit de zgomotul tunurilor, si-a facut aparitia generalul Desaix, cu divizia Boudet. Efectul surprizei a fost, asupra austriecilor, total; ei credeau batalia terminata. La orele zece, trupele lui Melas treceau inapoi Bormida; infrangerea franceza se transformase in victorie. Ea s-a datorat revenirii lui Desaix, cazut in lupta putin timp dupa aceea, si nu geniului militar al lui Bonaparte. Din acest punct de vedere, diferitele relatari ale bataliei, incepand cu buletinul armatei din Italia si terminand cu dictarile de la Sfanta Elena, reprezinta o versiune foarte remaniata a acestei lupte, in care meritul lui Desaix este minimizat in favoarea prim consulului”. – Jean Toulard „O zapaceala magnifica” „Sub aspectul ei militar, batalia de la Marengo a fost un bogat subiect de speculatiuni. Marengo a fost o batalie haotica, confuza, foarte putin condusa, iar victoria s-a datorat tenacitatii Primului Consul si valorii soldatului francez”, sustine Gheorghe Eminescu. Intr-o scrisoare trimisa unui unchi de-al sau, tanarul Maurice Dupin, tatal scriitoarei George Sand, participant la batalia de la Marengo, descrie haosul care a caracterizat batalia: „Pan! Pan! Paf! Inainte! Sunati atacul! In retragere! In baterie! Suntem pierduti! Victorie! Scapa cine poate! Alergati la dreapta, la stanga, la mijloc, reveniti, ramaneti, plecati, sa ne grabim. Pazeste-te de obuz! In galop! Capul jos! Iata un obuz care ricoseaza. Morti, raniti, picioare mai putine, brate amputate, prizonieri, bagaje, cai, catari, strigate furioase de victorie, de durere. O prafarie a dracului, o caldura de infern, o confuzie, o zapaceala magnifica. Iata in cateva cuvinte o idee clara si neta asupra bataliei de la Marengo de unde nepotul Dvs. a revenit teafar, dupa ce a fost rasturnat impreuna cu calul sau de o bomba”. Consolidarea pozitiei lui Bonaparte Victoria obtinuta de francezi a fost indiscutabila, dar pierderile au fost atat de mari si armata franceza a fost atat de extenuata, incat o exploatare imediata a victoriei a fost imposibila. Austriecii dispuneau de forte superioare capabile, sub o conducere priceputa si energica, sa castige victoria finala, insa demoralizarea trupelor, dar mai ales a comandantului, era completa. Marii capitani din acea epoca, cand tehnica nu ocupa un rol decisiv, spuneau ca trei sferturi din victorie se castiga cu moralul si ca o armata nu este invinsa decat atunci cand se crede invinsa. La Marengo, armata lui Melas si insusi feldmaresalul nu mai credeau in victorie. Din cauza oboselii si a pierderilor pe care armata franceza le-a avut, Bonaparte s-a grabit sa accepte armistitiul cerut de Melas. Prin semnarea armistitiului, Austria a pierdut intr-o zi si-ntr-o singura batalie ce castigase intr-un an si in zece batalii. Victoria de la Marengo a avut pentru desfasurarea ulterioara a evenimentelor o influenta covarsitoare, atat pe plan intern, cat si extern. Ea a consolidat in asa masura pozitia lui Bonaparte in interior, incat el a putut trece fara riscuri la o dictatura pe fata. Dar aceasta victorie, oricat de mult uimise Europa, nu rezolva problema pacii. Austria dispunea, chiar invinsa in Italia, de forte importante si nu era dispusa la concesii prea mari. A fost nevoie de o noua campanie franceza in Germania pentru a pune capat razboiului prin tratatul semnat la Lunéville. Ioan BOTIS ibotis@gazetademaramures.ro