13 august 1099 – intemeierea regatului Ierusalimului Ierusalimul cruciadelor

Vaticanul promisese celor pe care-i chemase sa participe la cruciada ca Sfantul Petru ii va recompensa, daca s-ar intampla sa moara pe calea Ierusalimului. Multi occidentali au plecat spre Ierusalim pentru a fi absolviti de pacate, pentru a-i dezrobi pe crestinii oprimati de sarazini si pentru a elibera bisericile, Locurile Sfinte si, in special, Sfantul Mormant, dar Ierusalimul lumesc n-a vrut sa devina si Ierusalimul ceresc, cel visat de cruciati. In timpul primei cruciade, cruciatii au ajuns sub zidurile Ierusalimului. Inainte ca musulmanii fatimizi sa trimita o armata de aparare, dupa un asediu de o luna, la 15 iulie 1099, cruciatii au luat cu asalt orasul, reusind sa-l cucereasca. Asaltul final s-a dat dupa procesiuni liturgice asemanatoare celor de la cucerirea Ierusalimului de catre evreii din Biblie. Populatia care s-a predat a fost crutata, restul, masacrata, iar evreii au fost adunati intr-o sinagoga si arsi de vii. Au urmat sapte zile de jafuri si omoruri. Abia dupa aceea, baronii s-au reunit pentru a-l alege pe cel care urma sa devina rege al Ierusalimului. Oficial, noul regat al Ierusalimului a fost infiintat la 13 august 1099, feudalii apuseni alegandu-l pe Godefroy de Bouillon rege al Ierusalimului, dar Godefroy n-a vrut sa accepte decat titlul de protector al Sfantului Mormant. A domnit doar un an, timp in care a respins un violent atac al musulmanilor fatimizi din Egipt si a extins hotarele regatului spre rasarit, creand principatul Galileei. Multi dintre baronii apuseni, considerandu-si misiunea incheiata, au continuat sa actioneze pe cont propriu (Raymond de Toulouse, spre exemplu, si-a consolidat comitatul Tripoli). Un regat efemer La cinci luni dupa moartea lui Godefroy, in 1100, a fost incoronat primul rege crestin al Ierusalimului, Baudoin, fratele lui Godefroy. Excelent soldat si om politic, Baudoin si-a organizat regatul intr-un stat puternic, care a polarizat in jurul sau celelalte state intemeiate de cruciati, constituind un ansamblu de state-tampon intre musulmanii din Egipt si cei din Asia Mica. Vestea eliberarii Sfantului Mormant a declansat, in Occident, entuziasmul religios al maselor si dorinta de glorie si de cuceriri a feudalilor. Patru expeditii militare organizate pentru a-i sprijini pe cruciati au ajuns in Asia Mica, dar au fost nimicite de trupele sultanului din Niceea, in timp ce traversau Anatolia. Au urmat cateva decenii in care negustorii genovezi, pisani si venetieni si-au disputat pretentiile si interesele in porturile aparate de cruciati. Regatul Ierusalimului a cunoscut disensiuni interne cauzate de luptele pentru tron si a fost nevoit sa faca fata unor atacuri musulmane. In acest timp, in lumea musulmana s-a ajuns la o unitate de actiune. Noul sultan al Egiptului, generalul kurd Salah al-Din (Saladin) ocupase Damascul, extinzandu-si autoritatea asupra teritoriilor musulmane ale Siriei. In marea batalie de la Hittin, langa lacul Tiberiadei (4 iulie 1187), intreaga cavalerie a cruciatilor a fost masacrata sau capturata. Au cazut prizonieri si Guy de Lusignac, regele de atunci al Ierusalimului, si Renaud de Chatillon, fost print al Antiohiei. La 27 septembrie 1187, dupa un scurt asediu, Ierusalimul a capitulat. Infrangerea de la Hattin din 1187 a atras dupa sine cvasidisparitia regatului Ierusalimului si pierderea aproape a tuturor castelelor cruciatilor. Esecul cruciadelor urmatoare Vestea cuceririi Ierusalimului de catre musulmani l-a determinat pe papa Clement al III-lea sa lanseze noi apeluri la cruciada. La acestea au raspuns Frederic I Barbarossa, imparatul Germaniei, Filip August, regele Frantei, si Richard Inima de Leu, regele Angliei. Primul care a plecat in cruciada a fost Frederic I Barbarossa, in 1189. Indignat de faptul ca imparatul bizantin Isac al II-lea Anghelos a incheiat o alianta cu Saladin, imparatul german a atacat si jefuit cateva cetati bizantine. Mai multe cetati musulmane au fost daramate din temelii. Din pacate pentru cruciati, suveranul german, in varsta de 67 de ani, s-a inecat la trecerea unui mic rau, Salef, din Cilicia. Fara sa fi suferit nicio infrangere, armata lui s-a demoralizat si – caz ciudat de psihologie colectiva – s-a dezorganizat complet, dispersandu-se. „Acesti germani, odinioara atat de temuti, cazusera atat de jos, incat se lasau prinsi si vanduti pe un pret de nimic in targurile de sclavi”, scria un cronicar arab. Abia in 1191, fara prea mult entuziasm, regele Frantei si cel al Angliei au ajuns la asediul cetatii Acra (care dura de patru ani). Dupa lupte grele, cruciatii au reusit sa cucereasca Acra, dar imediat dupa aceasta victorie, Filip August s-a intors in Franta. Ramas singurul sef al cruciadei, Richard nu a putut recuceri Ierusalimul. Tot ce a putut obtine de la Saladin a fost ca pelerinii crestini sa poata vizita locurile sfinte. In 1193 a murit Saladin si papa Inocentiu al III-lea a anuntat o noua cruciada, dar aceasta s-a soldat doar cu cucerirea Constantinopolului (1204) si masacrarea unei parti a populatiei acestuia, fapt care i-a facut pe istorici sa vorbeasca despre o „crima istorica”. Esecul cruciadelor a provocat o mare deceptie in randul maselor. Multimile erau convinse ca regii si marii feudali si-au ratat inalta misiune irosindu-si fortele in ambitii si rivalitati personale, cautand onoruri si bogatii si ca numai pietatea saracilor sau puritatea si inocenta copiilor mai puteau elibera Ierusalimul. A urmat asa numita „cruciada a copiilor”. Mii de pelerini-copii, imbarcati din porturile mediteraneene cu destinatia Ierusalim, au fost vanduti in targurile de sclavi din Africa de Nord de armatorii care le-au pus la dispozitie corabiile. Victoria diplomatica a excomunicatului Inocentiu al III-lea nu a abandonat ideea cruciadei si i-a cerut lui Frederic al II-lea Barbarossa, imparat german si rege al Siciliei, sa plece intr-o noua cruciada. Frederic a gasit mereu pretexte pentru a amana plecarea, fiind clar ca ideea unei noi cruciade nu-l incanta. Imparatul nu avea resentimente fata de lumea islamica; dimpotriva, avea multi prieteni si secretari musulmani; fusese educat in mediul de civilizatie al Siciliei islamice, avea o mare admiratie pentru cultura araba si intretinea o corespondenta pe teme de matematica cu sultanul Egiptului, al-Kamil. Noul papa, Grigore al IX-lea, l-a excomunicat pe imparat din cauza tergiversarilor acestuia. In 1228, Frederic a fost obligat sa plece in cruciada. Cel mai puternic suveran crestin pe care l-a avut Occidentul dupa Carol cel Mare a plecat in cruciada doar cu cinci nave si un grup de 100 de cavaleri. Dupa o „cruciada diplomatica” si negocieri cu al-Kamil, Ierusalimul, Nazarethul si Bethleemul au fost cedate crestinilor, impreuna cu cateva teritorii din jur. In martie 1229, Frederic si-a facut intrarea in Ierusalim. In biserica Sfantului Mormant, fara a-l solicita pe patriarh sa-l incoroneze si fara nici o ceremonie religioasa, imparatul excomunicat de Biserica si-a pus singur pe cap coroana de rege al Ierusalimului. Fara a scoate macar spada din teaca, cruciatii eliberasera Ierusalimul. In 1244 insa, Ierusalimul a fost recucerit de musulmanii turci si pastrat de acestia mai bine de sase secole, astfel incat cucerirea si stapanirea Ierusalimului, primul scop al cruciatilor, n-a durat decat un secol. Doua moduri de a vedea un masacru „Masacrarea locuitorilor din Ierusalim, evrei si musulmani deopotriva, chiar daca nu a fost generala, cum s-a crezut, nu imbraca in mai mica masura formele unui devotament prin interdictie, imitand si el razboaiele sfinte in numele lui Dumnezeu din timpurile biblice. Cronicarii le inregistreaza fara jena, justificandu-le prin faptul ca ele reprezinta pedeapsa pentru nelegiurile morale si religioase comise de musulmani fata de crestini si de locurile sfinte.” – Jean Flori. „Fanatismul, exasperarea datorata unui mars lung si dificil au facut din cucerirea orasului un act de o cruzime mai putin exceptionala decat s-ar crede, dar care a marcat pentru mult timp spiritele. Odata satisfacuta setea lor de razbunare, invingatorii au plecat sa se reculeaga in locurile sacre, la Sfantul Mormant, la Muntele Sion, Iosafat, Ierihon, Iordan, implinindu-si astfel legamantul de pelerin.” – Alain Demurger. Marturia unui arhiepiscop „Cruciatii strabateau strazile, cu spada sau pumnalul in mana, omorand orice locuitor pe care-l intalneau, fara sa crute nici femeile, nici copiii. Spectacolul unui asemenea numar de cadavre era insuportabil; dar masacratorii erau si mai hidosi la infatisare decat victimele lor: din talpi pana in crestet erau acoperiti cu sange. In incinta insasi a templului erau peste 10.000 de cadavre; cifra la care trebuiau adaugate cadavrele care zaceau pe strazile orasului (...) Apoi, dupa ce au asigurat paza orasului, baronii s-au despartit si s-au dus la casele lor. S-au spalat si si-au pus haine curate. Apoi au pornit, desculti, intr-un concert de plansete si gemete, prin toate locurile orasului pe care le strabatuse Hristos, sarutand urmele talpilor lui...” –Guillaume, arhiepiscop de Tir, marele istoric al primei cruciade si martor ocular al cuceririi Ierusalimului. Organizarea regatului Ierusalimului Regii Ierusalimului au mobilizat, echipat si intretinut o armata de 600 de cavaleri. Pe langa acestia, existau ceva mai mult de 5.000 de sergenti, dotati cu un echipament mai usor. Se mai adaugau trupele de mercenari indigeni, arcasi calari sau pedestrasi. In schimbul feudului pe care-l primeau, cavalerii si o parte a sergentilor datorau serviciul militar in conditii incomparabil mai grele decat in Occident. Singurul avantaj era acela ca seniorul ii asigura vasalului un nou cal de lupta, ori de cate ori calul era pierdut in razboi. Seniorii occidentali au pastrat legile si obiceiurile populatiei bastinase, administratia, justitia si religia cuceritilor. Se multumeau sa incaseze taxele si impozitele cuvenite, precum si sa perceapa obisnuitele drepturi feudale, la care se adaugau numeroase taxe asupra circulatiei marfurilor. Toate aceste venituri asigurau subzistenta regatului. Regatul Ierusalimului admisese de la bun inceput principiul ereditar, fara sa se poata totusi institui o veritabila dinastie ereditara. Suveranul era asistat de inalti demnitari, de tipul celor de la curtea carolingiana, si era obligat ca pentru toate hotararile importante pe care le lua, sa se consulte nu numai cu acesti inalti demnitari, ci si cu toti vasalii sai, precum si cu marii seniori din Occident aflati in trecere prin Ierusalim. Puterea sa de decizie era limitata si in materie de justitie: curtea sa era cea care hotara, dand interpretari cutumelor, uneori chiar in defavoarea suveranului. Ioan BOTIS ibotis@gazetademaramures.ro