12 iulie 1536 – moartea celui mai mare invatat al Renasterii Erasmus din Rotterdam

Erasmus din Rotterdam a reprezentat cu convingere si insufletire ideea ca omenirea putea deveni, prin cultura, mai buna decat era si ca „umanizarea” ei avea sa puna capat, in cele din urma, „discordiei” ce framanta atat de cumplit lumea, facand-o atat de nenorocita. „Concordia” ce urma sa domneasca atunci avea sa faca imposibile conflictele armate care, in brutalitatea lor, erau cele mai mari rele ce chinuiau lumea – mai mari decat cataclismele fizice, care erau cel putin inconstiente. Dupa toate probabilitatile, Erasmus din Rotterdam s-a nascut in 1466, dintr-o legatura nelegitima. Un tanar calugar olandez, Geert de Praet, din Goda, fugise din manastirea in care-l pusese, fara voia lui, familia si, in viata ratacitoare pe care o ducea, a facut cunostinta cu fiica unui medic din Sevenberg, al carei nume de botez, singurul care s-a pastrat, era Margareta. Din dragostea lor vinovata a luat nastere copilul Geert Geerts – adica, in limba olandeza, Geert al lui Geert. Mai tarziu, umanistul care a iesit din acel nefericit copil si-a luat, spre a-si ironiza singur originea, numele latino-grec Desiderius Erasmus, care insemna din punct de vedere filologic „doritul mult-iubit”. O viata monahala fara vocatie Prima educatie i-au dat-o parintii, la Gouda, pana la varsta de noua ani, cand, fiindca avea o voce frumoasa, a fost trimis la Utrecht, spre a canta in corul catedralei, urmand in acelasi timp cursurile scolii ce functiona pe langa ea. Erasmus nu prea avea ureche muzicala, asa ca a trecut la studiul limbilor si literaturilor clasice la scoala din Deventer. Progresele repezi pe care le-a facut in acest studiu i-au surprins pe profesorii lui. Din nefericire, precocele elev n-a putut urma pana la sfarsit cursurile scolii. O epidemie de ciuma i-a rapit mama si nu mult dupa aceea i-a murit si tatal. Rudele l-au destinat, ca sa-si usureze sarcina, vietii monahale – in care scop l-au internat in scoala „Fratilor vietii comune” din Herzogenbusch, unde trebuia sa se pregateasca pentru a intra intr-o manastire, atunci cand avea sa implineasca varsta ceruta. Acolo, in mijlocul unei secte religioase cu pronuntate tendinte mistice, a petrecut el cativa ani, fara a fi simtit nascandu-se in sufletul sau vreo inclinare spre ascetismul monastic. In 1486, Erasmus a intrat in manastirea augustinilor de la Steyn, de langa Gouda, dar nu din vocatie religioasa, ci din dorinta de a se folosi de biblioteca acelei manastiri, care trecea drept cea mai buna din regiune. In lipsa mijloacelor materiale necesare, nu avea alt mijloc de a se cultiva. I s-a reprosat ca citea mai mult operele profane ale scriitorilor clasici greco-romani decat cartile edificatoare ale parintilor Bisericii. Dintre scrierile umanistilor din timpul Renasterii se pare ca l-au interesat mai mult cele ale lui Lorenzo Valla. Erasmus si-a dorit sa ia cunostinta cu invatatii straini, in special cu umanistii italieni. A fost recomandat episcopului din Cambrai, care isi propusese sa intreprinda o vizita la Roma, ca secretar, pentru ca stia foarte bine limba latina. S-a dus la Cambrai, dar vizita la Roma nu a mai avut loc. Paris, Londra,Roma Episcopul l-a ajutat cu bani sa plece la Paris pentru a-si continua studiile, la Colegiul Montaigu. In colegiul respectiv invatamantul era scolastic, abstract si obscur, aproape ininteligibil. Erasmus a ales sa dea lectii particulare care i-au permis sa traiasca independent. L-a cunoscut pe Thomas Morus, pe atunci student, cu care a ramas prieten toata viata. Intre 1497 si 1505, Erasmus a facut de mai multe ori drumul intre Londra si Paris. In Anglia nu-i cerceta nimeni originea, nu-i imputa nimeni nasterea nelegitima, nu-i controla nimeni indeplinirea indatoririlor religioase; era pretuit numai pentru spiritul sau patrunzator, pentru cunostintele sale intinse, pentru limba latina, curata si eleganta, pe care o vorbea. Erasmus a fost bine primit de cercurile aristocratice engleze si a incantat lumea intelectuala in care se misca. A izbutit sa atraga atentia si sa-si asigure simpatiile cercurilor culte din alte tari printr-o lucrare, un dictionar de citate din autori clasici, greci si latini. In 1500, lucrarea a parut la Paris sub titlul Adagia. In 1505, Universitatea din Cambridge l-a insarcinat sa faca pentru studentii ei un curs de limba si literatura greaca. In anul urmator, a luat drumul Italiei. S-a oprit la Torino, unde a obtinut titlul de doctor in teologie. S-a oprit apoi la Venetia, dupa care a ajuns la Roma, trecand prin Bologna, Padua si Siena. Cercurile ecleziastice din jurul scaunului papal l-au primit bine, l-au dezlegat de juramantul calugaresc, i-au permis sa se imbrace civil. Curia Romana avea nevoie de un bun cunoscator al limbii latine, mai ales pentru redactarea corespondentei, dar Erasmus nu s-a putut hotari sa ramana la Roma. La curtile regilor In 1509, tronul Angliei a fost ocupat de Henric al VIII-lea, pe care Erasmus il cunoscuse mai inainte ca print mostenitor si care i se aratase foarte favorabil. Ca urmare, s-a intors in Anglia, prin Elvetia, Germania si Tarile de Jos. Cancelarul Universitatii din Cambridge, episcopul John Fischer, i-a oferit o catedra de limba si literatura greaca si l-a insarcinat sa faca un curs de teologie la Queens-College. Sanatatea lui Erasmus a fost intotdeauna delicata, iar clima insulara nu i-a fost prea favorabila. Marele invatat si-a intors din nou privirile spre Italia, unde clima era mult mai blanda si unde se suise pe tronul pontifical, sub numele de Leon al X-lea, cardinalul Giovanni de Medici, care ii aratase, la trecerea lui prin Roma, o prietenie deosebita. Erasmus n-a ajuns decat pana in Elvetia. La Basel a tiparit o editie greaca si o traducere latina a Noului Testament. Pentru ca n-a fost invitat sa-si prezinte omagiile noului papa, s-a intors in Anglia. In 1516, Erasmus a primit oferta regelui Spaniei si a Tarilor de Jos, care avea sa devina ulterior imparat german si sa ramana in istorie sub numele de Carol Quintul. Regele i-a oferit o retributie de 400 de florini anual si titlul de consilier regal fara nici o obligatie precisa, ramanand ca Erasmus sa fie consultat in anumite probleme ce tineau de competenta lui speciala. Era, in fond, un dar discret ce i se facea umanistului care ajunsese cunoscut si pretuit de intreaga lume culta europeana. Regele Carol a intervenit chiar pe langa papa Leon al X-lea, rugandu-l sa-i acorde lui Erasmus un episcopat in Tarile de Jos, dar aceasta interventie n-a avut niciun succes. La acea data, Erasmus, care ajunsese la varsta de cincizeci de ani, se bucura, gratie lucrarilor publicate pana atunci, de o notorietate care, pe langa unele satisfactii, i-a atras si multe neplaceri. Tocmai pentru ca era atat de cunoscut si de pretuit, i s-a cerut, cu o staruinta necrutatoare, sa se pronunte, clar si categoric, in conflictele ideologice care-i framantau pe contemporanii sai, in cele religioase mai ales. Acest fapt i-a tulburat adanc tot restul vietii. Dusmanit din toate partile, dar mai mult din partea protestantilor, Erasmus a fost nevoit sa se refugieze la Freiburg, in Breisgan. Neputandu-se insa impaca cu clima de acolo – si simtindu-si, poate, sfarsitul apropiat -, a vrut sa se intoarca in Tarile de Jos, ca sa revada locul in care s-a nascut. In trecerea prin Basel a cazut grav bolnav. A murit in noaptea de 11 spre 12 iulie 1536, fara asistenta nici uneia din Biserici – nici a celei vechi, pe care n-o aparase, nici a celei noi, pe care n-o ajutase. Elogiul Nebuniei In Elogiul Nebuniei, lucrare scrisa in doar sapte zile, Erasmus a adus in forme glumete, dar nu mai putin eficace, critici foarte aspre nu numai teologiei oficiale, batjocorind formele ei scolastice, dar si ierarhiei romane, adica papilor, cardinalilor, episcopilor, ale caror abuzuri le-a denuntat cu o ironie plina de cruzime. „Eruditul cu vaste cunostinte, criticul sever al timpului, umoristul muscator, colaboreaza acolo in chip fratesc. In nici una din celelalte scrieri ale lui nu putem cunoaste si recunoaste pe Erasm, ca maestru, decat in aceasta opera, cea mai renumita desigur si, in acelasi timp, cea care a rezistat mai cu succes imbatranirii”, afirma Stefan Zweig. Erasmus a adus pe scena Nebunia ce stapanea lumea, punand-o sa-si faca singura apologia sau, mai exact, elogiul. „Nu ma indoiesc ca se vor gasi cu intentii rautacioase, care vor zice ca asemenea fleacuri sunt nevrednice de un teolog, ca asemenea ironii nu sunt potrivite cu modestia ce se impune crestinilor, ba chiar imi vor imputa, poate, ca trezesc rautatea comediei vechi, ca ma dau la toata lumea, ca Lucian. Cat despre cei care vor gasi subiectul meu prea putin interesant, si se vor mira de tonul neserios si strengaresc cu care il tratez, ii rog sa nu uite ca nu sunt cel dintai care scrie in acest chip, ci urmez numai exemplul mai multor oameni mari… Altii, cu o minte mai asezata, vor judeca poate mai putin rau aceasta lucrare. Daca amorul propriu nu ma orbeste cu desavarsire, eu cred ca Elogiul Nebuniei nu este tocmai opera unui nebun”, spune Erasmus despre opera sa. Cel mai mare invatat al Renasterii „Erasmus din Rotterdam a avut o nevoie exclusivista si intransigenta de independenta intelectuala. Acest invatat – cel mai mare, poate, prin vastitatea eruditiei si multilateralitatea activitatii sale, din cati a avut Renasterea – s-a ferit cu hotarare sa adere, clar si categoric, la vreuna din directiile de capetenie ale cugetarii omenesti, din antichitate, din evul mediu si din timpul sau. El a inteles sa lupte numai pentru libertatea gandirii si, pentru ca sa poata duce o asemenea lupta cu cat mai multa autoritate, n-a vrut sa dea nimanui impresia ca „pleda” pentru vreuna din doctrinele ce veneau adesea in conflict, fie in disputele filozofice, fie in framantarile religioase care luasera proportii ingrijoratoare. Era insa intotdeauna gata sa recunoasca nu numai deschis, dar si cu elogii, ceea ce i se parea indreptatit in parerile altora. Este caracteristica, din acest punct de vedere, atitudinea lui in luptele dintre catolici si protestanti.” – P.P.Negulescu, Filozofia Renasterii. Primul european, primul cosmopolit „Netraind statornic in nicio tara, dar fiind acasa in toate, acest prim european, acest prim cosmopolit constient nu admitea preponderenta nici unei natiuni asupra celorlalte. Si cum isi impusese sa nu judece popoarele decat dupa spiritele cele mai culte si mai nobile, dupa elitele lor, adica, toate i se parea ca erau sau ca puteau deveni vrednice de a fi respectate si iubite. A strange laolalta pe intelectuali, pe oamenii cu sentimente inalte din toate tarile, din toate rasele, din toate clasele, a fost tinta mareata a intregii sale vieti… Era convingerea sa profunda ca civilizatia era capabila sa faca pe oameni mai buni… Atat el, cat si adeptii lui, sperau ca intinderea culturii avea sa dezvolte facultatile morale, atat ale indivizilor, cat si ale popoarelor. Iar problema unei complete armonizari a vietii i se parea ca putea fi dezlegata prin umanizarea oamenilor, pe care o credea nu numai posibila, ci si apropiata.” – Stefan Zweig, Triumph und Tragik des Erasmus von Rotterdam. Intre catolici si protestanti Erasmus a relevat, inaintea lui Luther, neajunsurile de care suferea biserica romana; a fost chiar considerat, din aceasta cauza, un precursor al protestantismului. Acest fapt nu l-a impiedicat sa recunoasca meritele catolicismului, care izbutise sa dea lumii singura unitate de care se putuse bucura pana atunci, adica unitatea spirituala a credintei. Erasmus a privit cu simpatie miscarea lui Luther, dar a gasit intransigenta lui nepotrivita cu spiritul evanghelic, pe care pretindea ca-l propovaduia si a dezaprobat fanatismul cu care Luther a dus lupta in contra „papismului”. Lui Luther i-a dat chiar sfaturi de moderatie. Cand atacurile indreptate impotriva abuzurilor Bisericii de catre protagonistii miscarii protestante, in frunte cu Luther, Calvin, Zwingli si adeptii lor, au luat proportii mai mari si forme mai violente, Erasmus s-a vazut pus intr-o situatie grea. Fiecare din partile aflate in conflict i-a cerut sa intervina in favoarea lor. Pentru ca refuzat, Erasmus a ajuns sa fie atacat si de protestanti si de catolici. Nu era usor sa ramai neutru intr-o perioada de pasiuni dezlantuite. Ioan BOTIS ibotis@gazetademaramures.ro