111 ANI DE LA NAȘTEREA Monahului de la Rohia

Izolat, închis, în suferință fizică și lipsit de orice fel de drepturi și bunuri materiale, Nicolae Steinhardt găsește în Camera 18 a închisorii Jilava libertatea absolută și fericirea. La 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu îl botează întru Iisus Hristos, naș de botez fiindu-i Emanuel Vidrașcu (coleg de lot, fost șef de cabinet al mareșalului Antonescu), iar ca martori ai tainei participă Alexandru Paleologu, doi preoți romano-catolici, unul fiind chiar Monseniorul Ghica, doi preoți uniți și unul protestant, „spre a da botezului un caracter ecumenic”.

Evreu prin naștere, intelectual agnostic, Steinhardt îl găsește pe Dumnezeu în închisoare și tot acolo primește botezul creștin. Este începutul unei libertăți și a unei fericiri paradoxale, de neînțeles pentru multă lume.
La 7 martie 1960, i se „face vânt” într-o celulă sordidă, „o bombă de proporții uriașe”, din care îl izbește un miros insuportabil. De ambele părți, patru rânduri de paturi de fier, o masă îngustă, două bănci, tinetă și o fereastră bătută în cuie. E celula 18, închisoarea Jilava. Începe brusc o hărmălaie de nedescris și apoi cineva i se recomandă binevoitor: un călugăr ortodox. Mai târziu, îi mărtu­ri­sește că e evreu și ar vrea să se boteze. Părintele Mina, călugărul, îi impune niște lecții de catehizare pe care le fac pe marginea patului de fier, cu spatele la ușă, unul lângă altul, vorbind în șoaptă.
În „Jurnalul fericirii”, Steinhardt povestește episodul botezului pe larg: „Lecțiile de catehizare merg foarte repede, părintele Mina e îngăduitor și nepretențios și eu, e drept, mă dovedesc a cunoaște destul de multe. Cei trei preoți se sfătuiesc între ei, apoi vin să mă întrebe ce vreau să fiu: catolic sau ortodox? Le răspund, fără îndoială, că ortodox. Foarte bine. Mă va boteza călugărul. Dar cei doi greco-catolici vor asista la botez și, ca un omagiu pentru credința lor și ca o dovadă că înțelegem cu toții a da viață ecumenismului într-o vreme în care Ioan al XXIII-lea e pe tronul pontifical, voi rosti crezul în fața preoților catolici. Toți trei îmi cer să mă consider botezat în numele ecumenismului și să făgăduiesc a lupta – dacă-mi va fi dat să ies din închisoare – pentru cauza ecumenismului, mereu. Ceea ce făgăduiesc din toată inima.
Nu se poate ști când vom fi scoși din celula 18 și răspândiți pe unde s-o nimeri. Este, așadar, bine să nu mai amânăm Botezul. Botezul va avea loc la cincisprezece ale lunii. Nu vor fi trecut prin urmare nici zece zile între sosirea mea în celulă și efectuarea botezului”.
Și momentul potrivit se dovedește chiar data de 15: „15 martie 1960. Catehizarea a luat sfârșit. Botezul, hotărât pentru ziua de cincisprezece, are loc așa cum stabilisem. Părintele Mina alege momentul pe care-l socotește cel mai potrivit: la întoarcerea «de la aer», când caraliii sunt mai ocupați, când agitația e maximă. Trebuie să lucrăm repede și să acționăm clandestin în văzul tuturor. Conspirația în plină zi a lui Wells. Ceva în genul manevrelor invizibile ale lui Antonov-Ovseienko. Eu unul nu voi ieși la plimbare. (Lucru ușor, deoarece m-a ros bocancul și am o umflătură purulentă pe laba piciorului drept. La infirmerie n-am izbutit să fiu dus, cu toate că mă prezint în fiecare dimineață la raport. Doctorii
Răileanu și Al-G. mă tratează aplicându-mi pe «bubă» un șter­gar muiat în apa viermănoasă din ciubăr. Cu o zi înainte, un plutonier mi-a spus că «nici mort» nu mă duce la medicul oficial. Căile Domnului, ocolite.)
Rămân, deci, singur vreun sfert de oră cât durează «aerul» – adică aproape singur, căci mai sunt câțiva scutiți de plimbare pentru felurite pricini. Pustiită de zarvă și forfotă, camera ia un aspect și mai ciudat, ca o scenă goală în care grămezile de recuzite își găsesc sălașul la nimereală. Dar mai ales deosebirea sonoră față de camera plină este atât de izbitoare, încât am impresia unei tăceri absolute – tăcerea devine, vorba lui Cervantes, un spectacol – și mă pot liniști, reculege nițel.
Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând în rând de câte doi balia, ciubărul, tineta și un «rezervor» cu apă, părintele Mina, fără a-și scoate man­taua, dă buzna la singura că­niță din cameră – e o căniță roșie, cu smalțul sărit, năclăită și respingătoare – și o umple cu apă
viermănoasă proaspăt adusă în «re­zer­vorul» purtat de el și de un alt deținut (...) Doi dintre deținuți, complici, trec în dreptul vizetei,
s-o astupe. S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum când celulele, pe rând, sunt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puțin probabil. La repezeală – dar cu acea iscusință preo­țească unde iuțeala nu stânjenește dicția deslușită – părintele Mina rostește cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap și pe umeri tot conținutul ibricului (cănița e un fel de ibric bont) și mă botează în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. De spovedit,
m-am spovedit sumar: botezul șterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă și din duh rapid.
Trecem apoi, oarecum liniștiți, oarecum ușurați – hoțul care nu-i prins în fapt e om cinstit – la patul unuia din preoții greco-catolici: e lângă tinetă și balie (am coborât cu toții de la cucurigu), și acolo recit crezul (ortodox), după cum fusese stabilit. Reînnoiesc făgă­duința de a nu uita că am fost botezat sub pecetea ecumenismului. Gata”.

Apoi este supus rigorilor detenției din închisorilor comuniste de la Jilava, Gherla, Aiud etc. până în august 1964, când este eliberat, în urma grațierii generale a deți­nuților politici. Îndată după eliberarea din detenție, la schitul bucureștean Darvari, își desă­vâr­șește taina Botezului prin mirungere și primirea Sfintei Îm­păr­tășanii. După 1964, la insistențele prietenilor săi C. Noica și Al. Paleologu, reintră în viața literară prin traduceri, medalioane, eseuri, cronici publicate în Secolul 20, Viața Românească, Steaua, Familia, Vatra, Orizont, Echinox, Opinia studen­țească etc. În urma acestor cola­bo­rări, vor rezulta mai multe vo­lu­me de eseuri și critică literară: „Între viață și cărți” (1976), „Incertitudini literare” (1980, care primește Marele Premiu al Criticii literare).
După moartea tatălui său (1967), începe să-și caute o mănăstire. În 1975, vine la mănăstirea unde se afla ieromonahul Mina Dobzeu, însă episcopul Partenie refuză
să-i permită șederea, așa încât părintele Mina îl trimite la arhie­pis­copul Teofil Herineanu de la Cluj-Napoca și la episcopul Iustinian Chira de la Maramureș. Întâmplarea a făcut însă ca, în 1976, Constantin Noica să îl întâlnească, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru și al scriitorilor în general. Invitat de acesta, Noica ajunge în scurt timp la Mănăstirea Rohia unde zăbovește trei zile. Cadrul natural și biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să îi povestească lui Steinhardt despre cele văzute la Rohia, mai ales că îi știa gândul de a se retrage într-o mănăstire.

În 1978, Steinhardt stă vara la Rohia pentru ca, în anul următor, să se stabilească definitiv acolo ca bibliotecar, cu aprobarea episcopului Iustinian. La 16 august 1980, este tuns în monahism la Mănăstirea Rohia de către episcopul Iustinian Chira și arhiepiscopul Teofil Herineanu, care îl iau sub aripa lor ocrotitoare. Arhimandritul Serafim Man, starețul Mănăstirii Rohia, îl integrează în obștea mănăstirii. La mănăstire pune în ordine cele peste 23.000 de volume ale Mănăstirii, se integrează în viața Mănăstirii (participă la slujbe, povățuiește pele­rinii, predică), iar în paralel își intensifică activitatea literară. Volume publicate în această perioadă: Geo Bogza – un poet al Efectelor, Exal­tării, Grandiosului, Solem­nității, Exuberanței și Patetismului (1982), Critică la persoana întâi (1983), Escale în timp și spațiu (1987) și Prin alții spre sine (1988). Aceste volume îl impun ca un eseist de marcă al literaturii române.

În martie 1989, angina pectorală de care suferea se agravează și N. Steinhardt se decide să plece la București pentru a vedea un me­dic specialist. Face drumul spre Baia Mare împreună cu Părintele Mina Dobzeu, căruia îi măr­tu­risește: „Tare mă supără niște gânduri, că nu m-a iertat Dumnezeu din păcatele tinereții mele”. Iar Părintele Mina îi răspunde: „Satana care vede că nu mai te poate duce la păcat, te tulbură cu trecutul. Deci, matale care ai trecut la creștinism și te-ai botezat
ți-a iertat păcatele personale și păcatul originar. Te-ai spovedit,
te-ai mărturisit, ai intrat în monahism, care este iarăși un botez prin care ți-a iertat toate păcatele. Fii liniștit că aceasta este o provocare de la cel rău, care îți aduce tulburare ca să n-ai liniște nici acum”.

Boala se agravează și este obligat să-și întrerupă călătoria și să se interneze la spitalul din Baia Mare, unde moare câteva zile mai târziu, joi, 30 martie 1989.
În ajunul morții sale, Ioan Pintea și Virgil Ciomoș au trecut pe la mănăstire și au recuperat din chilia călugărului-scriitor o bună parte a textelor sale. Acestea și alte texte recuperate de prin edituri sau de la prieteni au fost publicate postum.
La înmormântarea sa, riguros supravegheată de Securitate, s-au strâns cei mai buni prieteni, alături de care a suferit nedreptățile regimului comunist.

Autor: George Ardeleanu

Pentru că anul acesta se împlinesc 50 de ani de când
N. Steinhardt a ajuns pentru prima oară la Mănăstirea „Sfânta Ana” Rohia (unde avea să fie tuns în monahism în 16 august 1980), reiau aici concluziile unui mai vechi text al meu despre rolul Mănăstirii Rohia în destinul său: A acceptat să-l primească pe N. Steinhardt în obștea sa, ignorând cu seninătate statutul de fost deținut politic al acestuia, în condițiile în care alte mănăstiri au refuzat să facă acest lucru;
A acceptat să-l primească pe
N. Steinhardt în obștea sa, neținând seama de originea evreiască a acestuia. Altfel spus, n-a fost marcată de prejudecata antisemită, conform căreia „un evreu convertit este un evreu în minus, dar nu este un creștin în plus”;
A rezistat cu multă demnitate, înțelepciune și curaj în fața presiunilor exercitate de Securitate de a-l elimina din cinul monahal;
A acceptat ca N. Steinhardt să-și continue activitățile culturale, laice și după intrarea în mănăstire. Altfel spus, nu l-a condamnat la „izolare” monastică, ceea ce a fost spre folosul ambelor părți și a noastră a tuturor;
A acceptat să-i ofere amvonul mănăstirii, de unde a ținut minunatele sale predici cuprinse în volumul „Dăruind vei dobândi. Cuvinte de credință”, deși
N. Steinhardt nu era hirotonit preot. Și-a asumat și din acest punct de vedere un risc, dat fiind că predicile părintelui Nicolae erau mai degrabă atipice, aveau o înaltă amplitudine culturală și un ridicat potențial subversiv.
După moartea lui N. Steinhardt, Mănăstirea „Sfânta Ana” Rohia
s-a dovedit un moștenitor vrednic, care nu-și risipește valoroasa moștenire culturală și spirituală: amenajarea chiliei memoriale
„N. Steinhardt”, vizitată de foarte mulți turiști; acțiunile Fundației „N. Steinhardt”; construirea Centrului Cultural „N. Steinhardt”;
editarea științifică, în colaborare «cu Editura Polirom, a Integralei operei lui N. Steinhardt, un proiect incluzând 22 de volume, încheiat în 2021, unul dintre cele mai complexe proiecte editoriale din România de după 1990.
Un mod subtil și inteligent de a pune Duhul deasupra Legii...