11 iunie: Naționalizarea mijloacelor de producție din România

La 11 iunie 1948, în Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist din România, a fost adoptată Legea cu privire la naționalizarea principalelor întreprinderi industriale din țară. Începând din 1945 şi până în 1948, în România se parcurseseră toate etapele premergătoare marilor reforme comuniste, iar după abdicarea forţată a Regelui și proclamarea Republicii Populare Române și după înfăptuirea reformelor agrară şi cea monetară, la jumătatea anului 1948 a venit rândul naţionalizării principalelor mijloace de producție. Astfel, a fost creată o comisie ministerială ce avea ca obiectiv controlul asupra materiilor prime, producției și desfacerii produselor și care a trecut la inventarierea întreprinderilor particulare, industriale, comerciale și de transport.

După preluarea puterii po­litice de către comunişti în Europa Centrală şi de Est, conducătorii sovietici şi subordonaţii lor locali nu au precupeţit nici un efort pentru a stabili sisteme monopoliste, monopartinice, bazate pe dogmele ideologice izvorâte din interpretarea
pe care Stalin a dat-o bolşevismului. Comuniştii şi-au moderat pretenţia ideologică de a înfiinţa „democraţii populare” şi au insistat asupra imperativului de a construi „dictaturi ale proletariatului” de tip sovietic. Planul stalinist pentru Europa de Est s-a bazat pe o strategie unică de transformare a culturilor politice naţionale în copii la indigo ale celei din URSS.
Liderii partidelor comuniste locale şi aparatele administrative şi poli­ţieneşti din ce în ce mai
dezvoltate au pus în aplicare acest plan, transplantând şi chiar accentuând caracteristicile sistemului totalitar de tip sovietic.
În sfera economică, era vorba despre transformarea unei economii bazate pe piaţă, aflate în proprietate privată, într-o economie planificată de la centru, aflată în proprietatea statului. Înainte de toate, aceasta însemna naţionalizarea principalelor mijloace de producţie din ţară, acesta fiind un punct important al programului comunist de dinainte de război. Deşi, din prudenţă, punctul acesta fusese eliminat din platforma PCR din 1946, pregătirile pentru această măsură au început din decembrie 1945, atunci când comuniştii au preluat controlul asupra Ministerului Industriei.

Un pas intermediar a fost naţio­nalizarea Băncii Naţionale a Ro­mâniei pe 28 decembrie 1946. Mişcarea decisivă a constituit-o o legea din 11 iunie 1948, care pre­vedea naţionalizarea întreprinderilor industriale, a băncilor, a societăţilor de asigurare, a minelor şi a socie­tăţilor de transport şi care, în vi­ziunea Comitetului Central al PMR, urma să rezolve contradicţia rezul­tată din faptul că, deşi îşi asumase puterea politică, clasa muncitoare nu putea să controleze economia.

Naţionalizarea, numită în documen­tele noii puteri politice „un act fundamental”, cu „rol hotărâtor în trans­formarea revoluţionară a socie­tăţii româneşti”, a reprezentat un proces amplu, sistematic şi pregătit minuţios.
La sfârşitul anului 1947, toate pâr­ghiile puterii de stat erau profund transformate şi subordonate partidului unic. Administraţia publică, ma­gis­tratura, armata, presa şi radioul fuseseră epurate de elementele „duş­mănoase” faţă de puterea politică exercitată de comunişti.

Victoria comuniştilor în alegerile din 1946 a permis folosirea apa­renţei de transformări economico-sociale pe cale parlamentară, dar în spatele acestei aparenţe funcţiona un amplu mecanism de represiune.
Recensământul întreprinderilor economice efectuat la 15 octombrie 1947 a dat statului o imagine precisă asupra numărului, dimensiunilor şi situaţiei acestora, permiţându-i să selecteze întreprinderile ce urmau a fi naţionalizate. S-a constatat cu acest prilej că, din totalul de 36729 de întreprinderi existente în ţară, statul dispunea de 1186 de întreprinderi industriale. Ponderea acestora, calculată după numărul sa­la­riaţilor, era în industria extrac­tivă de circa 15%, iar în cea pre­lucrătoare de 21%. Statul era pro­prietarul tuturor întreprinderilor de produs tutun, sare, chibrituri, alcool, care erau monopoluri de stat, iar în domeniul transporturilor deţinea 94% din forţa motrice şi 92% din totalul personalului utilizat (din 5711 întreprinderi de transport, 5046 aparţineau statului). Proprietatea de stat era reprezentată, de asemenea, în domeniul agriculturii, în comerţ, în sectorul financiar bancar.
Cucerirea puterii politice a permis pregătirea  naţionalizării din punct de vedere juridic.

Marea Adunare Naţională a adoptat la 13 aprilie 1948 prima Constituţie a RPR, care conţinea prevederi pregătitoare pentru naţionalizarea preconizată. În Constituţie se preciza că bogăţiile de orice natură ale subsolului, zăcămintele miniere, apele, pădurile, izvoarele de energie naturală, căile de comunicaţie fero­viare, rutiere, pe apă şi pe mare, poşta, telegraful, telefonul şi radioul aparţin statului, ca bunuri comune, dar se stipula expres că, atunci „când interesul general cere, mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare, care sunt proprietate par­ticulară a persoanelor fizice sau juridice, pot deveni proprietatea statului, adică bun al poporului, în condiţiile prevăzute de lege”. Trecerea la efectuarea naţionalizării avea deci cale liberă, din toate punctele de vedere.
Înfăptuirea propriu-zisă a naţiona­lizării s-a făcut după un plan general de acţiune. Partidul comunist a organizat comisii judeţene pentru naţionalizare şi colective pentru fiecare întreprindere ce urma să fie naţionalizată. Aceste colective, formate din persoane atent selectate de către cadrele de partid, aveau ca principal obiectiv al activităţii supravegherea patronilor.
S-a urmărit păstrarea secretului operaţiei până la adoptarea legii pentru a preveni eventualele acte de împotrivire. Operaţiunile de preluare a întreprinderilor naţionalizate au fost efectiv terminate în două zile, respectiv 10 şi 11 iunie 1948. Felul în care a fost efectuat actul în sine a conjugat acţiunea partidului comunist cu celelalte pârghii ale puterii de stat.
Prin votul Marii Adunări Naţionale de la 11 iunie 1948 era deschisă calea pentru impunerea modelului sovietic de dezvoltare economică. Prin legea adoptată la 11 iunie 1948 au fost naţionalizate 8894 întreprinderi industriale, din care 3560 de interes local.

Potrivit recensă­mântului industriei din 31 octombrie 1948, ponderea sectorului de stat, format din întreprinderi de subordonare centrală şi din cele de interes local, calculată după numărul de salariaţi, era în industrie de 76%, în transporturi şi comunicaţii de 98%, în comerţ şi credit de 42%. În industrie, ponderea sectorului de stat varia de la o ramură la alta: astfel, în industria energetică era de 89%, în cea extractivă de 70%, în metalurgie de 80%, în chimie de 77%, în industria lemnului de 80%, în cea alimentară de 85% etc. După forţa motrice, potrivit datelor aceluiaşi recensă­mânt, sectorul de stat deţinea 80% din industria energetică, 58% din cea extractivă şi 80% din cea prelucrătoare. Efectele legii respective au fost întregite ulterior printr-un şir de alte legi, care au operat trecerea sub controlul statului a unor linii de cale ferată particulară, a industriei cinematografice, a institu­ţiilor sanitare particulare, far­ma­ciilor, depozitelor de medicamente, a unei părţi a fondului de locuinţe ş.a.

În 1949, este instituit monopolul statului asupra comerţului exterior, prin Decretul din 28 iulie 1949 pentru reglementarea operaţiunilor de import, export şi tranzit. Iar pentru facilitarea şi coordonarea relaţiilor economice externe ale României, în decembrie 1949 este înfiinţată Ca­mera de Comerţ Exterior a Româ­niei. Din considerente de opor­tu­nitate politică, cu scopul de a antrena o mare adeziune a populaţiei pentru noua putere care se instala, naţio­nalizarea nu a cuprins pământul, întreprinderile mici, cele care aveau sub 10 lucrători şi sub 20 CP, şi comerţul mic.
Acestea din urmă au constituit însă domeniul unei politici sistematice de îngrădire – limitare – lichidare, desfăşurată în deceniul 1950-1960.

Legile amintite au creat suportul legal pentru instituirea monopolului statului în economie, trecerea la o economie condusă de la centru, prin instituţii înfiinţate în acest scop şi care trebuiau, prin atribuţiile lor, să răspundă comandamentelor puterii care se instala, dar într-o anumită măsură şi unor cerinţe obiective ale vieţii economice. Astfel, prin legea din 5 aprilie 1947, este înfiinţat Mi­nisterul Industriei şi Comerţului, prin reorganizarea şi contopirea Ministerului Economiei Naţionale, a Subsecretariatului Aprovizionării, a Comisariatului Preţurilor, a Comi­sa­riatului pentru Comerţ Exterior şi a Subsecretariatului industriei de stat.
Iar prin legea de la 1 iulie 1948 este înfiinţată Comisia de Stat a Pla­nificării şi sunt reorganizate ministerele economice pe ramuri de pro­ducţie. Ca urmare, în a doua ju­mătate a anului 1948, întreprinderile de stat, devenite majoritare, îşi des­făşoară activitatea pe bază de programe lunare de producţie.

Spre sfârşitul deceniului cinci se trece la planificarea centralizată, primele planuri fiind anuale, cel din 1949 şi cel din 1950, planuri care, potrivit comunicatelor oficiale, au fost depăşite cu 8% şi respectiv 3,4%. În literatura de specialitate se apreciază că la sfârşitul anului 1950 s-a încheiat refacerea economică, atunci când volumul producţiei industriale l-a depăşit pe cel din 1938 şi s-a atins nivelul antebelic la produsul social şi la venitul naţional din acelaşi an. După 1950, timp de patru decenii, viaţa economico-socială
s-a desfăşurat pe baza planurilor cincinale.

La 13 iunie 1948, cotidianul România Liberă titra: „În toate întreprinderile naționalizate oamenii muncii au primit cu un uriaș entuziasm istorica hotărâre a Marii Adunări Naționale”. Scânteia publica în aceeași zi: „Fabricile sunt ale noastre, să le păzim ca ochii din cap!”.
Câteva luni mai târziu, în noiembrie 1948, controlul sta­tului s-a extins asupra cinematografelor și unităților de sănătate, iar până în 1950, asupra farmaciilor, întreprinderilor chimice și restului de unități economice și social-culturale, precum și asupra locuințelor.
Tot în iunie 1948 a fost creat și Comitetul de Stat al Planificării, organism destinat planificării economiei naționale. De asemenea, în anii ’50 întreaga elită politică și culturală a României a fost practic eliminată din viața publică, membrii acesteia au fost arestați și mulți dintre ei au murit în închisoare sau au fost persecutați. Modelul sovietic a fost introdus în toate domeniile societății.
O naționalizare masivă a avut loc în toate statele fostului bloc estic, în perioadă comunistă, printre care România, Albania, Polonia, Republica Cehoslo­vacă, Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria Republica Democrată Germană și URSS (incluzând Rusia și alte provincii sovietice ca Estonia, Letonia, Lituania, Moldova sau Ucraina).
Sistemul introdus în 1948 nu a putut fi schimbat până în decembrie 1989.

Plenara CC al PMR, din 9 - 11 iunie 1948 a adoptat Raportul, prezentat de Gheorghe Gheorghiu Dej,
cu privire la naționalizarea
„întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi”.
În această zi de vineri, la ora 6 dimineața, comuniștii infiltrați au sigilat casele de bani, au ocupat birourile șefilor și au interzis ridicarea oricăror acte sau documente. Apoi, la ora 13, activiști pregătiți din timp au preluat efectiv conducerea companiilor. O oră mai târziu, la 14, în toată țara izbucneau mitinguri spontane ale oamenilor muncii pentru susținerea naționalizării.
În timp ce echipele de activiști comuniști preluau controlul fabricilor și uzinelor, legea naţio­nalizării nici măcar nu era adop­tată. Practic, totul s-a făcut în aceeași zi: proiectul de lege a fost prezentat dimineața în guvern și apoi transmis de urgență Marii Adunări Naționale care l-a votat în unanimitate câteva ore mai târziu.
Proiectul de lege, aprobat de guvern, a fost supus votului Marii Adunări Naționale. Gheorghiu Dej, prim-vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, argumenta astfel adoptarea legii:

„Situația creată în urma transformărilor petrecute impune o schimbare structurală în domeniul economiei naționale, pentru a pune toate forțele productive ale țării în slujba ridicării nivelului politic, economic și cultural al poporului nostru. Această schimbare structurală este trecerea în mâinile statului, ca bun comun al poporului, a celei mai importante părți din mijloacele de producție”.