11 iulie: Bătălia de la Mărăști

La 11 iulie 1917, a început bătălia de la Mărăști, bătălie în care Armata Română condusă de generalul Alexandru Averescu va obține o strălucită victorie asupra trupelor germane și austro-ungare. Această zi de 11 iulie va
deschide seria celor trei mari bătălii de la Mărăşti, Mărăşeşti și Oituz, în urma cărora trupele române vor reuși să oprească ofensiva germano-austro-ungară, prin care se urmărea scoaterea României din război şi pătrunderea armatelor Puterilor Centrale în partea ucraineană a Rusiei.

Bătălia a început printr-un puternic bombardament al artileriei române asupra poziţiilor inamice, bombardament ce a facilitat ofensiva tru­pelor de infanterie care au rupt frontul, amenajat de inamic pe o lărgime de aproape 10 km. Apoi, generalul Averescu a decis desfășurarea unui atac general pe un aliniament cuprins între dealul Arșița Mocanului şi localitatea Răcoasa, având ca obiectiv cucerirea vârfului Momâia şi plasarea pe aliniamentul din apropierea satului Ireşti.
Lovitura principală a armatei române a fost stabilită în flancul stâng al dispozitivului ger­man, iar în urma luptelor crâncene care au avut loc în primele trei zile ale ofensivei, Armata Română a reușit să elibereze localitățile Vizantea Mănăstirească, Rosculeşti, Câmpuri și Răcoasa. În următoarele zile, generalul Averescu a ordonat două noi acțiuni ofensive, care au forțat inamicul să-şi continue retragerea pe toată lungimea frontului. Urmările victoriei de la Mărăşti au fost deosebit de importante pe plan strategic, deoarece Armata IX germană, comandată de mareşalul August von Mackensen va trebui să-și schimbe direcţia de ofensivă, plănuită iniţial între Siret şi Prut, cu o nouă zonă între Focşani și Mărăşeşti. Acest lucru a reprezentat un ajutor indirect pentru următoarele confruntări din zona Moldovei, în special în bătăliile de la Mărăşeşti şi Oituz, deoarece în urma acestei schimbări, mareșalul Mackensen nu a mai avut timp să-şi grupeze toate forţele armate pe o nouă direcţie de atac, cu care să poată pune în pericol pozițiile deținute de armata română.
 

Unitățile combatante erau următoarele:
Armata a 2-a română avea următoarea grupare a forțelor:

Eșalonul 1
- Corpul 4 armată - comandat de gen. Gh. Văleanu
- Divizia 8 infanterie
- Brigada 11 din divizia 6 infanterie
- În rezervă:
- Divizia 6 infanterie mai puțin Brigada 11
- Regimentul 10 vânători
- Batalionul 3 din Regimentul 24 infanterie
- Corpul 2 armată – comandat de gen. Arthur Văitoianu
- Divizia 6 infanterie, mai puțin Brigada 11 din rezerva corpului 4
    Divizia 3 infanterie

Eșalonul 2
- Divizia 1 infanterie mai puțin Regimentul 18
- 2 divizioane de artilerie de munte
- 1 divizion artilerie grea (152 mm)
- 7 baterii tunuri lungi și obuziere
Grupul Gerok avea în componență:
- Grupul Ruiz
- 1 divizie cavalerie
- 1 divizie infanterie
- Grupul 8 Armată
- 1 brigadă de munte – brigada 8 austro-ungară întărită cu 2 batalioane din divizia 71 infanterie austro-ungară
- 1 brigadă de cavalerie
- 2 divizii infanterie
- În rezervă:
- Divizia 7 cavalerie austro-ungară.
 

Raportul de forțe era următorul:

Interesant de știut este faptul că, în vara anului 1917, în România se afla una din cele mai mari concentrări de forțe din Primul Război Mondial: 9 armate, 80 de divizii de infanterie și 19 de cavalerie totalizând 974 de batalioane, 550 de escadroane, 923 de baterii de artilerie. Efectivele umane cifrau 800.000 de combatanți și 1.000.000 rezerve.
 

Pregătirea de luptă
Ordinul de luptă dispunea că ofensiva principală se va desfășura în trei faze:
- Străpungerea apărării inamice între Poiana Încărcătoarea și localitatea Mărăști, cu scopul de a cuceri dealul Teiuș. Lovitura trebuia executată de Divizia 3 infanterie și forțele din dreapta Diviziei 6 infanterie și trebuia să fixeze aliniamentul Poiana Încărcătoarea – Câmpurile – Vizantea Mănăstirească – Găurile, iar în caz de necesitate să se introducă și forțe din eșalonul doi.
- Intrarea în luptă a Corpului 4 armată care să declanșeze ofensiva pe flancul stâng pe direcția poiana Coada Văii Babei. La sud înaintarea trebuia să se desfășoare în cooperare cu flancul drept al Armatei a 4-a ruse și cu sprijinul Armatei a 2-a române, cu scopul de a ajunge pe aliniamentul poiana Coada Văii Babei – Rotilești – dealul Teiușului – Valea Teiu­șului.
- Atingerea aliniamentului vf. Sboina Neagră – dealurile de la nord de Lepsa – nord de râul Putna – Valea Sării.

Comandamentul inamic fusese informat despre operațiunea armatelor aliate, însă considera că avea capacitatea să respingă ofensiva acestora și chiar să lanseze un contraatac. Lucrările defensive ale unităților germane și austro-ungare erau structurate pe două poziții:
- centre de rezistență conectate printr-o rețea de șanțuri și tranșee protejate de diverse obstacole și acoperite de tirul de artilerie și de focul mitralierelor. Aceste centre de rezistență aveau în punctele esențiale cupole de oțel, labirinturi de șanțuri de comunicații și de tragere, platforme pentru artilerie, cuiburi de mitraliere, adăposturi pentru personal și muniție. Legătura între aces­te centre de rezistență se făcea printr-un dispozitiv de tranșee bine pus la punct care permitea ducerea luptei și în situație de încercuire.

- sectoare discontinui de tranșee sumar amenajate situate la o distanță de 1500 - 2000 m de prima linie. Așa cum reiese și din descrierea de mai sus, dezvoltarea liniilor defensive în adâncime era deficitară și, mai mult decât atât, prima linie de apărare se desfă­șura pe teren descoperit și nu avea avanposturi puternice - fapt care a favorizat identificarea cu ușurință a acestor poziții atât de patrule terestre ale armatei române, cât și cu sprijinul aviației. Un alt dezavantaj al acestor linii de apărare exploatat cu succes de armata română era dat de constituția terenului din fața liniilor defensive și anume un teren accidentat care permitea mascarea unor grupuri numeroase de ostași români și executarea cu succes a unor atacuri la baionetă sau a unor asalturi decisive.
Premergător asaltului trupelor terestre, artileria română a avut un rol decisiv în succesul operațiunii. Astfel, artileria divizionară a avut rolul de a ataca, a distruge și a dezorganiza lucrările genistice din prima linie de apărare și să execute breșe în rețelele de sârmă ghimpată, iar artileria corpurilor de armată a avut misiunea de a executa lovituri de contrabaterie (distrugerea pieselor de artilerie inamice). Pregătirea de artilerie a durat din 22 iulie ora 12.00, până a doua zi la ora 20.00. Eficiența acestei pregătiri a fost bine apreciată de ofițerii români, fiind continuu verificată de trupele din prima linie, astfel încât Comandamentul armatei a 2-a decis, prin ordinul nr. 1908, declanșarea asaltului terestru în 24 iulie, ora 04.00.
 

Desfășurarea bătăliei
 

Ofensiva de la Mărăști a început în dimineața zilei de 11/24 iulie 1917, la ora 03.50. Ostașii români, cu baioneta la armă, au luat cu asalt pozițiile inamice, au trecut prin breșele create de artilerie și s-au angajat în lupte corp la corp. În scurt timp, divizia a 3-a infanterie, prima care a pornit la atac, a rupt apărarea inamică (elemente ale diviziei 218 infanterie germană) între cota 536 și localitatea Mărăști. O sarcină deosebit de dificilă i-a revenit regimentului 22 infanterie care a avut sarcina să nimicească apărarea inamică din localitatea Mărăști. După lupte grele, locotenent-colonelul A. Gheorhoiu, comandantul regimentului, a reușit cu oamenii săi să ajungă pe înălțimea ce domina localitatea Mărăști. Acest lucru a fost posibil deoarece două companii s-au desprins din corpul regimentului cu sarcina de a fixa inamicul în localitate creând astfel premisele ca forțele germane să fie încercuite. Sesizând situația, inamicul a părăsit în grabă pozi­țiile deținute în sat. Succesul acțiunii regimentului 22 infanterie a favorizat ocuparea dealului Mănăstioara de către regimentul 30 infanterie, în al cărui sector, din cauza luptelor grele, se progresa mai lent. Ajungând pe acest aliniament, divizia 3 infanterie și-a îndeplinit obiectivul fixat pentru prima zi a ofensivei. Concomitent cu acțiunile diviziei 3 infanterie, brigada 12 din divizia 6 infanterie a cucerit o parte din pozițiile ina­mice de pe dealul Puturoasa. Pentru a umple golul dintre divizia 3 și brigada 12, Înaltul Comandament a introdus în luptă regimentul 17 infanterie din divizia 1 din rezerva Armatei a 2-a. Corpul 8 armată rus a atins în mare măsură obiectivele zilei, reușind să cucerească vârful Momâia (625 m). Rezultatele primei zile de ofensivă au fost următoarele: o pătrundere de aproximativ 3 km în dispozitivul inamic și o spărtură a frontului pe o lungime de 10 km, 2000 de prizonieri, importante capturi de armament și muniție. Ofensiva viguroasă a armatelor române și ruse i-a alarmat pe generalii germani, aceștia cerând întăriri pentru a fortifica liniile de apărare pe care le crezuseră până atunci de necucerit. Urmărind exploatarea succesului obținut, armata română a ordonat regruparea trupelor în noaptea 11/24 iulie. În dimineața zilei de 12/25 iulie, diviziile 3 și 1 infanterie au atins aliniamentul Dealul Mare – Vizantea – Livezi iar divizia 8 și brigada 11 infanterie, componente ale Corpului 4 armată, au cucerit și ocupat dealul Mărioarei. Concomitent, profitând de replierea parțială a diviziilor 217 și 218 germane, Corpul 8 armată rus a atins aliniamentul Livezi-Vidra, consolidând astfel flancul stâng al armatei a 2-a române. Înaintarea medie în această zi a fost de 2 km.

Ziua a 3-a a ofensivei a debutat cu lupte deosebit de violente, astfel regimentele 17 și 18 infanterie și regimentul 1 vânători au atacat pe direcția Vizantea – Dealul Lozea, regimentele 17 și 18 infanterie au ajuns până la periferia Sovejei, iar brigada 12 infanterie a reușit ca până seara să elibereze valea Șușiței și Răchitașul Mic. Până seara și Soveja a fost eliberată și a fost ocupată și culmea Răchi­tașul Mare (954 m). Divizia 8 infanterie din componența Corpului 4 armată a atins aliniamentul Culmea Țepei - vf. Tiharale, iar brigada 11 infanterie a înaintat pe flancul stâng al diviziei 8 până la valea Șușiței. Rezultatele zilei s-au concretizat într-o pătrundere de 7 km în dispozitivul inamic, eliberarea localității Soveja și ocuparea unor poziții avantajoase (culmea Răchitașul Mare, Culmea Țepei) în vederea dezvoltării ulterioare a ofensivei. La această dată, divizia 218 germană pierduse 2/3 din efectiv și 40 de tunuri, iar divizia 1-a cavalerie austro-ungară se găsea într-o situație critică așa cum constata și arhiducele Iosif.
Deși situația frontului impunea sistarea ofensivei, Marele Cartier General a decis ca frontul să fie împins pe aliniamentul prevăzut în planul inițial: Măgura Cașin – Sboina Neagră – valea Putnei – valea Sării – aliniament mai favorabil trupelor române. Mai mult decât atât, era necesară urmărirea resturilor diviziei 218 infanterie germană pentru a nu i se da posibilitatea să fixeze un nou aliniament. Această urmărire a fost executată în 27 iulie de către divizia 1 infanterie. Tot în această zi, regimentul 1 vânători a respins un contraatac inamic la nord de râul Putna, iar regimentul 18 infanterie a nimicit un detașament de legătură dușman amenințând astfel flancurile diviziei 1 cavalerie austro-ungare și diviziei 218 infanterie germană obligându-le să se retragă către localitatea Lepșa. Divizia 3 infanterie – cea care a dus greul luptelor de eliberare a localității Mărăști în prima zi și care în a doua zi a avut nenumărate angajamente de luptă corp la corp – în colaborare cu regimentele 22 infanterie și 2 vânători au hărțuit și atacat încontinuu inamicul atingând în cursul serii localitatea Valea Sării.
Datorită modului energic de acțiune a diviziei 3 infanterie, inamicul nu a mai avut posibilitatea să fixeze nicio localitate cu scopul de a o transforma în punct de apărare. Concomitent cu acțiunile armatei române, diviziile 14 și 15 ruse din flancul stâng al corpului 2 armată român au atins aliniamentul stabilit: pantele de sud ale râului Putna.

Pe 28 iulie, regimentul 7 vânători, după ce a respins un contraatac inamic a ocupat creasta dealului Sboina Neagră, iar divizia 7 infanterie, după lupte grele a ocupat muntele Tiua Neagră. Divizia 8 infanterie a luat cu asalt Cornul Măgurii și Măgura Cașin (1167 m), însă, în ciuda luptelor grele și a eroicului asalt al ostașilor români, forțele inamice de pe Măgura Cașin au rezistat. În 30 iulie, o grupare română a pus stăpânire pe vârful Războiului situat la sud de Măgura Cașinului despărțit de aceasta de valea râului Cașin. Tot în această zi, la ora 13.30, gen. Alexandru Averescu hotăra, prin ordinul 2050, încetarea operațiu­nilor ofensive, deoarece s-a considerat că obiectivul a fost în­de­plinit și anume: stabilirea liniei frontului pe aliniamentul Măgura Cașinului – muntele Seciului – Sboina Neagră – Tiua Neagră – Tiua Golașă – Tulnici – Bârsești - Valea Sării. Astfel, bătălia de la Mărăști se încheiase. O ultimă acțiune de amploare a diviziei 8 infanterie a mai avut loc în 19 iulie/01 august, cu scopul de a cuceri Măgura Cașinului, însă, din cauza puternicelor fortificații și a sprijinului slab venit din partea forțelor ruse, rezultatul a fost negativ. Luptele au mai continuat dar numai pentru fixarea unor amplasamente, mascare, îmbună­tă­țirea unor poziții, întărirea unor puncte de observație și direcțio­narea focului etc.


Surse> lectiadeistorie, wikipedia.