11 februarie 1929 – semnarea Acordurilor de la Laterano Fondarea statului Vatican

Acordurile semnate intre Papa Pius al IX-lea si statul fascist italian au pus capat conflictului dintre statul laic italian si papalitate, care data din perioada in care teritoriile guvernate de papa au fost integrate in Italia unificata (1860 - 1870). Acordurile consfinteau reinstaurarea unui stat papal minuscul, cu o suprafata de 0,44 km patrati, Cetatea Vatican. La finele anilor ’20 ai secolului trecut, Italia fascista era pe punctul de a incheia transformarea sa in stat totalitar, conducand si controland toate domeniile de activitate si gandirea fiecarui italian. Acest proces a continuat in deceniul urmator printr-o influenta crescanda asupra spiritului, culturii, formarii si incadrarii tinerei generatii, organizarii economice si raporturilor sociale. Influenta atotprezenta a partidului unic, intreaga putere conferita Statului, integrarea maselor si militarizarea progresiva a corpului social au definit un nou tip de regim autoritar, distinct de dictaturile militare clasice, ce a vizat stabilirea consensului in jurul fascismului si sefului sau. Benito Mussolini a lasat sa subziste vechile cadre institutionale, dar le-a lipsit treptat de autoritate. Monarhia a fost mentinuta, insa slabul rege Victor Emanuel, cel care a acceptat regimul atata timp cat coroana nu i-a fost amenintata, a ramas cantonat intr-un rol pur decorativ. Senatul a ramas deasemenea neatins din considerente de prestigiu si de referire la Roma antica, dar, incarcati de onoruri de catre regim, senatorii nu au de fapt nici o putere. In 1929, fascistii au decis sa atraga de partea lor Biserica, la fel cum procedasera cu oamenii de afaceri. Aceasta actiune avea sa se dovedeasca benefica pentru cauza lor. Pentru a-si largi baza de sprijin si a obtine ralierea catolicilor, Benito Mussolini s-a hotarat sa incheie pace cu Biserica, convins ca acest fapt ii putea conferi o formidabila arma in slujba consolidarii regimului. Primele concesii facute de guvernul Mussolini papei Pius al XI-lea, urcat pe scaunul pontifical in 1922, au fost lichidarea Partidului Popular Italian, Reforma Gentile, salvgardarea Banco di Roma si recunoasterea in 1924 a Universitatii Catolice din Milano. Mussolini le-a intins o mana catolicilor, recunoscand importanta religiei crestine in istoria si viata italiana. Rezolvarea „problemei romane” Partidul Fascist a incheiat Tratatul de la Laterano, care punea capat lipsei de recunoastere reciproca dintre papi si guvern, ce se perpetua de la incheierea unificarii Italiei. La 11 februarie 1929, Acordurile au fost semnate de Mussolini si cardinalul Pietro Gaspari, consfintind rezolvarea „problemei romane” si disparitia statului laic. Acest acord ii atribuia papei dreptul de conducator al propriului teritoriu, Cetatea Vaticanului din Roma. In plus, papa primea o renta si un capital de stat. La randul sau, papa renunta la pretentiile Bisericii asupra altor teritorii din centrul Italiei si la opozitia fata de statul italian. Din acel moment, statul fascist a putut actiona fara riscul de a intra in conflict cu papalitatea. Un acord aditional consfintea religia catolica drept religie oficiala de stat, iar potrivit unui alt acord financiar, Italia a acceptat sa plateasca papei 1,75 miliarde de lire ca o compensatie pentru pierderea teritoriului papal in urma reunificarii Italiei. Sfantul Scaun s-a regasit pe el insusi; din punct de vedere teritorial, Cetatea Vaticanului, dar, in substanta, a reprezentat reconstructia unei teocratii extinse treptat in toata lumea, cu papa gata sa se foloseasca de orice oportunitate pentru a intra in legatura cu toate statele, indiferent de caracteristicile regimului lor politic si plasand din nou bastioanele catolice in scoli si partide care sa consolideze neo-temporalismul Sfantului Scaun in lume. O data cu telul pe deplin spiritual de a conduce din nou intreaga umanitate catre principiile crestine emanate dinspre tronul lui Petru, a fost realizata in mod inexorabil reafirmarea unei suveranitati pamantesti a paplitatii, prin concesii si privilegii care confera o siguranta economica institutiilor ecleziastice. Acordurile de la Laterano au ramas in vigoare dupa caderea fascismului. Acceptate fara modificari de Constitutia Republicii Italiene, au fost revizuite de guvernul lui Bettino Craxi prin Concordatul din 1984. Statul italian a realizat separarea Bisericii de stat, dar principalele prevederi au fost pastrate. Acordurile de la Laterano au fost rezultatul unor complexe tratative diplomatice dintre statul italian si Vatican, incepute cu aproape un deceniu in urma. Roma a devenit nu doar capitala regatului, ci si „Cetatea Eterna”, al carei „caracter sacru” ii conferea statutul deosebit de capitala „internationala”. Aceasta „impacare” a fost, fara indoiala, unul dintre actele guvernului fascist care a contribuit cel mai mult la consolidarea sa si care a avut cele mai mari consecinte asupra istoriei Italiei contemporane. Continutul Acordurilor de la Laterano 1. Tratatul politic si de delimitare prin care se reglementeaza definitiv problema anexarii Romei, in 1870, de catre Casa de Savoia, prin crearea statului Vatican care primea recunoasterea independentei si suveranitatii sale fata de autoritatile laice din Italia, bucurandu-se de prerogativele nascute din aceasta recunoastere. Intr-o serie de anexe la tratatul politic sunt stabilite limitele cetatii Vaticanului, o serie de privilegii si exteritorialitatea pentru imobilele cuprinse in perimetrul acestei cetati, reglementandu-se, totodata, relatiile financiare dintre statul Vatican si Italia. La randul sau, Sfantul Scaun declara inchisa „problema romana”. 2. Concordatul dintre statul Vatican si Italia, prin care erau reglementate raporturile dintre Biserica catolica si statul italian, „liberul exercitiu al puterii spirituale” in ceea ce priveste jurisdictia, precum si unele privilegii in domeniul casatoriei si al scolii. La baza Concordatului, a stat recunoastere civila a casatoriei religioase, iar doctrina catolica, proclamata „fundament si incununare a invatamantului public”, a devenit materie de invatamant obligatoriu in fiecare ciclu scolar, chiar daca fascismul era prea putin dispus sa cedeze in ceea ce priveste educarea fascista a tineretului. Preotii erau scutiti de serviciul militar, iar aceia dintre ei care ispaseau pedepse ecleziastice au fost indepartati din functiile statale care implicau contactul cu publicul. Actiunea Catolica, papa si Mussolini Desi i-a facut Bisericii multe concesii, regimul fascist s-a intarit pe plan intern si international, Mussolini dobandind recunostinta papei Pius al IX-lea, care l-a numit „omul Providentei si al catolicilor”. De mare importanta a fost recunoasterea „Actiunii Catolice”, singura asociatie legala nonfascista a regimului care a reusit sa-si castige un loc tot mai mare in societatea civila. Acest lucru a provocat, la doar doi ani dupa semnarea Acordurilor, un conflict dur intre ierarhia catolica si organizatiile fasciste de tineret in privinta educatiei celor tineri. Papa, in enciclica „Nu avem nevoie” din 5 iulie 1931, a denuntat piedicile puse asociatiei, care nu putea sa desfasoare o activitate politica – in mai fusesera desfiintate asociatiile tineretului catolic si ale Federatiei Universitarilor Catolici – si mai ales impunerea juramantului de credinta fata de Duce. Aplanarea conflictului a insemnat o redimensionare a libertatii de actiune a „Actiunii Catolice”, dar nu si a Bisericii. Inceputurile „chestiunii romane” In vremea pontificatului papei Pius al IX-lea (1846 – 1878), in 1849, Roma a trait visul unei noi republici, decretand sfarsitul puterii temporale a papilor; situatia a durat doar cinci luni. Pius al IX-lea a fost sortit sa asiste neputincios la pierderea drepturilor ecleziastice, mai intai in regatul Sardiniei, apoi pe tot teritoriul italian. La 20 septembrie 1870, trupele italiene au intrat in Roma printr-o bresa facuta in apropierea portii construita in 1559 de Michelangelo, din ordinul lui Pius al VI-lea, numita Porta Pia. Aniversarea caderii Porta Pia (20 septembrie) a fost abandonata ca festivitate in 1930, fiind inlocuita de 11 februarie, ziua semnarii Acordurilor de la Laterano. Un pontificat ramas enigmatic Papa Pius al XI-lea (1922 – 1939) a fost consacrat pe 12 februarie 1922, in bazilica Sf.Petru. Ca om era afabil si cu simtul umorului. Folosea un ton confidential si familiar, in special in timpul intalnirii cu multimile. A fost primul papa care a avut in serviciul sau o femeie, Teodolinda Banfi, aceasta fiindu-i camerista inca de dinainte de a fi papa. In jocul sau de-a puterea cu regimurile dictatoriale ale vremii, a stiut cand sa scrasneasca din dinti, cand sa surada, cand sa taca. Marele politician care a fost papa Pius al XI-lea a iesit in evidenta in doua momente ale pontificatului sau. In prima etapa a realizat „alianta nedorite” cu regimurile dictatoriale ale lui Dolfuss, Horthy, Salazar, Hitler, Franco si, desigur, Mussolini. In cea de a doua etapa, puternic datorita prestigiului recastigat de Biserica, papa a aparut gata sa condamne sau, cel putin, sa-si exprime nemultumirile ca sef de stat, recunoscut ca atare de toata lumea. In anul semnarii Acordurilor de la Laterano, papa a implinit cincizeci de ani de preotie. A ramas in istoria papalitatii ca „un papa al misiunilor religioase”, gratie celor 128 de arhiepiscopii si 113 centre misionare infiintate si organizate intr-o retea raspandita pe toate cele cinci continente. A murit in 1939, in urma unui atac de cord. Exista si varianta ca ar fi fost asasinat din ordinul lui Mussolini, care se temea sa nu fie excomunicat. Autor al crimei ar fi fost profesorul Francesco Petacci, tatal amantei lui Mussolini, Clara Petacci, printr-o injectie cu otrava. Secretarul particular al papei, cardinalul Confalonieri, a afirmat la vremea respectiva ca „totul este o nascocire”. Misterul mortii papei se mentine si astazi. Nu s-a scris inca o bigrafie convingatoare din punct de vedere istoric a acestui papa. Ioan BOTIS ibotis@gazetademaramures.ro