101 ani de la nașterea ÎPS Justinian

 Există oameni speciali, oameni absoluți, deplini, pe care, atunci când îi vezi și îi descoperi, îți vine să te închini și să aduci Slavă lui Dumnezeu. Pentru că simpla lor prezență este o dovadă a existenței și măreției lui Dumnezeu. ÎPS Justinian, Arhiepiscopul Maramureșul și Sătmarului, a fost unul dintre ei: fiu smerit de țăran, călugăr, duhovnic, ierarh, cărturar, ctitor, scriitor, învățător. Dar mai ales un părinte bun care ne veghează din cer şi ne petrece din poarta Mănăstirii Rohia, cu gândul şi rugăciunile, peste tot în lume.

Preasfinţitul Justinian Chira s-a născut la 28 mai 1921, în satul Plopiş, dintr-o familie de țărani evlavioși, la botez, primind numele de Ioan. A venit pe lume în zi de sărbătoare și în dangătul clopotelor, pe care întreaga viață le-a considerat cea mai frumoasă melodie. „Mama îmi spunea mereu că m-am născut în Duminica Mare, Duminica Tuturor Sfinților, care este prima duminică după Pogorârea Duhului Sfânt. În această duminică îmi spunea mama că m-am născut pe la ora zece din zi, când în tot văzduhul se auzea cum cântau clopotele din sat și din satele din jurul localității Plopiș, pentru că era ora când preoții de la toate bisericile începeau Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie. Moașa satului, care a asistat la nașterea mea - o chema Veronica - m-a luat de un picioruș și m-a dus în fața mamei, spunându-i: nepoată, ai născut un fecior, acesta va ajunge un om mare. Acest lucru mi-l amintea mama mereu, iar eu mă rușinam să aud acest cuvânt. Dar sătenii nu l-au uitat. Și în 11 septembrie 1973, a doua zi după ce am fost hirotonit episcop la Cluj, Mitropolitul Teoctist și Arhiepiscopul Teofil au venit la Rohia și au vizitat și Parohia Plopiș. Au fost întâmpinați de toți credincioșii din sat, iar după obicei, Mitropolitul a ieșit din biserica de lemn și a început să vorbească poporului: iată, vă bucurați că un fecior din satul vostru a ajuns vlădică! Din popor a ieșit un bătrân în fața Mitropolitului, zicând în graiul lui ardelenesc: «apoi, domnule preot, ne bucurăm, dar nu ne mirăm, că noi am știut, de când s-a născut acest prunc, că va ajunge om mare, că așa a spus moașa care l-a primit în brațe când a ieșit din pântecele mamei lui, că s-a născut când văzduhul răsuna de cântecele clopotelor de la toate bisericile. Iar când acest tânăr era acasă la părinții lui, când toți oamenii din sat dormeau, numai la Ion copilul lui Ilie ardea lampa, și noi știam că citește. Așa că am știut că acest tânăr va ajunge om mare, iar acum nu ne mirăm, ci ne bucurăm»”- Reflecții, vol. 5, pag. 63.
La 20 de ani, în zorii zilei de miercuri, 12 martie 1941, tânărul Ioan Chira a plecat din casa părintească de la Plopiș spre Mănăstirea Rohia. A ajuns la Mănăstirea Rohia, după un drum lung și greu, parcurs mai mult pe jos, când se bătea deja toaca și începea rugăciunea de seară „Lumină Lină”: „Nu știam nici măcar în ce parte se află această mănăstire și nu cunoșteam niciun monah. După un drum deosebit de greu și rău, am ajuns în curtea mănăstirii, unde starețul Nifon Matei, după o stăruitoare rugăminte, m-a primit în obștea formată din trei nevoitori: starețul ieromonah Nifon Matei, ierodiaconul Ilie - Iulian Bolchiș și fratele Vasile Gurz. Mănăstirea mi s-a părut, la primul impact, tristă și pustie. Fratele Vasile Gurz, care trăise la o mănăstire opt ani, a început să bată toaca în clopotniță cu mare măiestrie, iar acel sunet deosebit a risipit pe loc pustiul din curtea mănăstirii, iar pădurea parcă a început să cânte și să danseze, în timp ce deasupra mea cerul parcă s-a deschis și s-a luminat. I-am urmat pe cei trei tineri sihaștri în biserică, unde a început slujba de seară, citindu-se un psalm și cântându-se «Lumină lină». Iar lina lumină m-a pătruns în toată făptura și pot spune că n-a încetat nici acum. Ci vuietul luminii mi-a răsunat mereu în creier, în inimă și în oase și, ca o simfonie cerească, mi-a mângâiat toată viața. Blânda melodie a începutului, «Lumină lină», mi-a luminat toată viața, mi-a sfințit toată viața, mai ales că aceasta preamărește slava Preasfintei și Celei de o ființă Treimi. Mai mult, toate oștile cerești preamăresc și slavoslovesc această lină lumină. În armonia care m-a cuprins pentru toată viața am uitat de cei douăzeci de ani pe care i-am trăit pe prispa casei părintești, am uitat de nopțile frumoase de vară și de zilele minunate de toamnă sau iarnă pe care le-am trăit în vatra satului autentic românesc, am uitat de cântecul duios al clopotelor bisericii din satul în care m-am născut, am uitat și de bunul și blândul meu tată Ilie, al cărui trup curat și sfânt odihnește în umbra cimitirului de lângă bătrâna, frumoasa și luminoasa biserică a satului – construită din cei mai groși stejari din împrejurimi, am uitat și de mama, că a rămas singură și bolnavă, plângând îndurerată că i-a plecat fiul de acasă. Abia mai târziu am aflat de la locuitorii din Plopiș că au văzut-o pe mama plângând și strigându-mă pe toate cărările și drumurile satului. «Ion! Ion! Ion» o auzeau oamenii pe mama, strigându-și băiatul care a dat Dumnezeu să se nască în casa ei la bătrânețe, după cele trei fete harnice, luate de trei feciori din familii bune din sat, care le-au dus din casa bătrânului Ilie și a Mariei. De toate acestea eu am uitat, pentru că eram întors cu fața către lumea pe care o visam și o doream de când eram prunc, de când oamenii din sat mă priveau mirați văzându-mă străin de cei de o seamă cu mine, pentru că zăboveam mai mult în mijlocul cărților. Găseam cărți pe la vecini, la învățătorii din sat și uneori și pe la puținii bătrâni care erau acolo, într-un sat fără cărturari și fără oameni îndrăgostiți de cărți. Cu toate acestea, «Ionul lui Ilie» era foarte încântat când găsea câte o carte, iar aceasta așa îl atrăgea, că nu-l lăsa să doarmă, ci stătea la lampa cu petrol toată noaptea.
În timp ce mă mângâiam cu lumina lină a mănăstirii, am început să găsesc lina lumină și în cărțile pe care am început să le adun în chilia mea modestă și săracă din Mănăstirea «Sfânta Ana» Rohia. Iar în felul acesta am uitat de toate, am uitat și de mama. Dar mama
n-a uitat de copilul ei. N-a uitat de Ion și, știind că fiul ei a plecat din casa părintească îmbrăcat în haine de lucru, în haine vechi și simple, după scurt timp, din punga ei de văduvă bătrână a trimis starețului Mănăstirii bani să-i cumpere fiului ei un costum nou. Iar în felul acesta, de Paști, în 1941, am avut haine noi. Dar fratele Ion Chira nu le-a păstrat pentru mult timp. Pentru că fratele Ionel Bârdaș, care nu avea părinți, i-a cerut fratelui Chira să-i dea lui haina de la costum, plângându-se că el are numai cămașă. Iar fratele Ion Chira i-a dat haina și nu a vrut să o ia înapoi. După aceea, fratele Ionel Bârdaș s-a întâlnit cu un prieten, cu un călugăr bătrân – Vasile Săpânțanu – care nu avea vestă sub haină, și
i-a propus lui Ion Chira să-i dea vesta lui, iar acesta nu l-a refuzat. Așa că am rămas fără hainele primite din banii mamei. Nu după mult timp, mama, amintindu-și că iubesc foarte mult cărțile, i-a trimis starețului bani, din puținul pe care-l avea, să-mi cumpere cărți. Starețul Nifon Matei a încredințat banii trimiși de mama prietenului său Teodor Ciceu, care era preot la Catedrala din Cluj. Preotul Ciceu a căutat în librăria Episcopiei din Cluj și a adus la Mănăstirea Rohia trei saci de cărți, pe care le-a prezentat starețului, care la rândul său mi le-a prezentat mie. Cu mare bucurie le-am dus în chilie, desfătându-mă cu ele în toate nopțile sau când aveam un moment liber. Cu aceste cărți aduse de la Cluj, cu aceste cărți cumpărate cu banii trimiși de mama am pus început bibliotecii pe care am format-o pe parcursul întregii vieți la Mănăstirea «Sfânta Ana» Rohia și care este cea mai scumpă comoară pe care o las urmașilor noștri” - Reflecții 5, pag. 211.
În 2 martie 1942, tânărul Ioan Chira este tuns în monahism sub numele de Justinian.  În același an, în 15 august, a fost hirotonit diacon, iar la 17 aprilie 1943, preot la Mănăstirea Rohia de către P.S. Nicolae Colan Episcopul Vadului, Feleacului şi Clujului.
După ce starețul Nifon Matei a trecut la cele veșnice, în locul lui este numit, la 25 iunie 1944, tânărul ieromonah Justinian Chira, care, la vârsta de 23 de ani, a preluat această funcție într-o perioadă foarte grea pentru mănăstiri. În anul 1948, este ridicat la rangul de protosinghel, iar în anul 1967, la propunerea Episcopului Teofil Herineanu al Vadului, Feleacului și Clujului, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române îl ridică la rangul de arhimandrit.

La 27 octombrie 1959, Mănăstirea Rohia a primit un ordin prin care viețuitorii care nu împliniseră 25 de ani erau obligați să părăsească această vatră monahală. Astfel, toți viețuitorii au fost nevoiți să părăsească Mănăstirea Rohia. În 30 octombrie, starețul Justinian Chira a rămas singur. Până în 1964 nu s-a mai permis primirea în mănăstiri a noi tineri călugări, iar întreaga viață mănăstirească a fost supravegheată cu multă atenție de organele de securitate ale statului. Dar, în acele clipe grele, starețul Justinian a simțit, mai mult ca niciodată, ocrotirea Maicii Domnului.
La propunerea Episcopului Teofil Herineanu, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române îl ridică pe ÎPS Justinian la treapta de arhiereu, la data de 9 iunie 1973, fiind hirotonit ca episcop vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului și Clujului, la 9 septembrie 1973, și primind supranumele de „Maramureșeanul”.

După revoluția din 1989, s-a reîn­ființat Episcopia Ortodoxă a Mara­mureșului și Sătmarului. Cine putea să fie mai potrivit pentru a ocupa scaunul de titular al acestei noi eparhii? Evident, Preasfințitul Justinian, fiul acestor meleaguri.
Astfel că, la 22 septembrie 1990, Adunarea Națională Bisericească îl alege episcop în fruntea acestei eparhii, iar la 11 noiembrie 1990 este întronizat la Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Baia Mare (vechea Catedrală), de către Înaltpreasfințitul Părinte dr. Antonie Plămădeală – Mitropolitul Ardealului.  Ca episcop titular, a înființat secția de Teologie Ortodoxă din cadrul Facultății de Litere din Baia Mare, Seminarul Teologic Ortodox „Sfântul Iosif Mărturisitorul” din Baia Mare, revista eparhială „Graiul Bisericii Noastre” și a pus piatra de temelie la zeci de biserici de enorie și de mănăstiri. Dacă la întronizarea Înalt­preasfinției Sale erau 3 mănăstiri, după 26 de ani de activitate pastorală, în eparhia noastră sunt astăzi 30 de mănăstiri și 10 schituri.  La 13 decembrie 2009, a fost ridicat la rang de Arhiepiscop onorific de către Preafericitul Părinte dr. Daniel Ciobotea – Patriarhul României, în Catedrala „Sfânta Treime” din Baia Mare.

A venit pe lume în dangăt de clopote şi a plecat la fel. ÎPS Justinian știa mai bine decât oricine că şi viața, şi moartea sunt, deopotrivă, praznice cele mai mari din viaţa unui om şi de aceea s-a întâlnit cu ele aşa cum se cuvine. Ne-a învățat întreaga sa viață că moartea nu e sfârșit şi înfrângere, ci biruință. E întâlnirea cu Tatăl şi Domnul Iisus Hristos, iar Înaltpreasfinţia Sa s-a pregătit pentru această întâlnire vreme de 95 de ani. L-a avut ca model pe Domnul Iisus Hristos şi orice gând şi faptă o raporta la El. De aceea, de acolo, de Sus, zâmbindu-ne blajin cu ochii lui calzi şi cu zâmbetul de bunic, cu siguranță ne spune, asemeni Mântuitorului: „Nu vă voi lăsa orfani!”.
În 30 octombrie 2016, ÎPS Justinian a plecat să ne aștepte la Poarta Raiului. În aceeași zi a anului 1959, a rămas singur în fața Mănăstirii Rohia. În 30 octombrie 2016, am rămas noi singuri, rugându-ne la mormântul său din curtea mănăstirii.
PS Justin a fost „mâna dreaptă” a ÎPS Justinian, cel mai apropiat colaborator  şi cel care i-a completat şi continuat opera şi munca încă din timpul vieții. Fiind uniți de „duhul Rohiei” şi de vremurile grele, de început, ale Eparhiei noastre, ÎPS Justinian şi PS Justin au fost oamenii providențiali care au făcut din acest colț de țară un tărâm al spiritualității şi credinței. În toate scrierile şi cuvintele sale de învățătură, ÎPS Justinian l-a văzut, firesc, pe PS Justin ca urmașul său de drept la scaunul eparhial. Din fericire, dorința IPS Justinian s-a împlinit și PS Justin a devenit Episcop al Maramu­reșului și Sătmarului în 27 decembrie 2016.