10 februarie. Instaurarea dictaturii regale a lui Carol al II-lea

În 10 februarie 1938, Regele Carol al II-lea demite guvernul condus de Octavian Goga și instaurează în România un regim de dictatură regală, ce va dura până la abdicarea sa, din septembrie 1940.

După demiterea cabinetului Goga, peste numai o zi, la 11 fe­brua­rie 1938, are loc instalarea noului guvern condus de patriarhul Miron Cristea, ocazie cu care Constituția din 1923 va fi abrogată și înlocuită cu una nouă. Prin această nouă Constituție, monarhia își va asigura o poziție dominantă în sistemul politic al țării, toate puterile fiind concentrate în mâna regelui, parlamentul având acum doar rolul de instituție legislativă auxiliară, deputații și senatorii nemaiavând drept de inițiative legislative decât pentru legile de „interes general”, dar și acestea puteau fi respinse prin veto-ul regelui. De asemenea, Constituția de la 1938 va afecta și votul universal prin urcarea limitei de vârstă de la 21 la 30 de ani, fapt ce ducea la excluderea tineretului din viața politică activă. Cum toate instituțiile statului erau subordonate regelui Carol al II-lea, acesta va da o nouă lovitură formațiunilor politice pe 30 martie 1938, când este publicat decretul de dizolvare a grupărilor și a partidelor politice din România, ceea ce a făcut ca, în decembrie același an, să se constituie „Frontul Renașterii Națio­nale”, unica organizație politică în stat al cărei conducător era regele Carol al II-lea. Acest Front al Renașterii Naționale fiind partid unic, se subînțelege că orice acti­vitate politică a altor partide era considerată clandestină și deci scoasă în afara legii, fapt ce dădea o cruntă lovitură libertății politice din România.
În perioada următoare, regele Carol își va consolida și mai mult regimul personal autoritar, odată cu instituirea cenzurii asupra publicațiilor și cu punerea presei şi a radioului în slujba propriilor interese. Tot în 1938, regele a inițiat o reformă administrativă de inspi­rație fascistă, prin care a împărțit teritoriul României în zece ținuturi conduse de rezidenți regali, reorganizând rapid „Straja Țării”, organizație obligatorie a tineretului din România, instrumentată politic și propagandistic, în care comandantul suprem era desigur regele, denumit foarte sugestiv „marele străjer al țării”.

Regimul instaurat de Carol al II-lea s-a caracterizat printr-o mare instabilitate și incoerență politică, deoarece, în intervalul 10 februarie 1938 - 6 septembrie 1940, s-au perindat la conducerea țarii nu mai puțin de șase guverne, ceea ce a adâncit și mai mult criza politică din România, acest lucru ducând la pierderea de către România, în același fatidic an 1940, a Basarabiei, a Bucovinei de nord, a nord-vestului Transilvaniei, dar și a Cadrilaterului.

În 26 iunie 1940, URSS a cerut României, printr-un ultimatum, să cedeze Basarabia și nordul Bucovinei în 48 de ore. Carol, la București, convoacă urgent Consiliul de Coroană, poziția sa fiind că trebuie refuzat ultimatumul și opusă rezistență armată la graniță. Dar punctul său de vedere nu este susținut decât de 11 membri, din cei 27 ai Consiliului. O a doua întâlnire, în seara aceleiași zile, dă un rezultat și mai prost. Numai șase se pronunță pentru respingerea ultimatumului sovietic. Res­tul sunt convinși că armata nu poate să reziste atacului, mai ales că existau semnale din Bulgaria și Ungaria că România va fi atacată. Dacă armata se mobilizează în est, ar expune țara unei catastrofe. De altfel, România ar fi putut rezista unei ofensive a Armatei Roșii maximum două săptămâni. Carol se înclină.
Kremlinul dă doar patru zile pentru evacuarea teritoriilor cerute (este vorba despre o suprafață de 45.000 km², cu peste 3 milioane de locuitori în Basarabia și, în plus, 5.396 km² și jumătate de milion de locuitori din nordul Bucovinei, Carol va nota în jurnal: „Mi-e ru­șine de mine însumi”. Este o tragedie. Armata română se retrage fără a trage un foc de armă.
Bulgaria și Ungaria au formulat și ele cereri ultimative, susținute de Hitler. Germania și Italia au propus un arbitraj între România și Ungaria. Aici s-a semnat un act numit, apoi, de istorici Al Doilea Arbitraj (Dictatul) de la Viena din 30 august 1940, prin care România a fost nevoită să cedeze Ungariei nord-vestul și estul Transilvaniei, cuprinzând un teritoriu de circa 43.492 km, cu o populație de peste 2,6 milioane de locuitori.
La rândul ei, Bulgaria a cerut și a obținut, în urma tratativelor dictate de Hitler și finalizate prin Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, Cadrilaterul (județele Caliacra și Durostor, situate în sudul Dobrogei).
România a pierdut, în vara acelui an, peste 33% din teritoriu (o suprafață de 99.738 km²) și tot atât din populație (aproape 7 milioane de locuitori).
În urma acestor cedări, revolta și furia au cuprins întreaga țară, iar popularitatea lui Carol s-a pră­bușit, acesta fiind considerat vinovat pentru tot ce s-a întâmplat în acea vară tragică, devenind, astfel, țapul ispășitor al situației fără ieșire în care se afla România. Carol a rămas de unul singur în acest vârtej (armata l-a părăsit, liderii politici s-au dezis de el, iar opinia publică s-a întors împotriva lui). Este rezultatul firesc al celor 10 ani de domnie, în care a dus, programat, o politică de subminare și decredibilizare a autorității partidelor și a celorlalte instituții democratice ale României Mari.
Obligat de împrejurări, Carol îl cheamă pe generalul Ion Antonescu să formeze un guvern de uniune națională. Între ei erau relații reci încă din 1934, când demisionase din poziția de șef al Statului Major al Armatei, în semn de protest față de regimul corupt al lui Carol II. Antonescu era dorit de armată, dar și de liderii partidelor istorice. Legionarii doreau plecarea lui Carol și liderii lor erau, deja, înțeleși cu generalul, acesta având reputația de om capabil și greu de corupt. Astfel, a acceptat, în 4 septembrie 1940, oferta de a forma guvernul, însă cu condiția de a primi puteri depline. Regele, în următoarea zi, semnează un decret prin care îi dă generalului pu­teri excepționale.
La 5 septembrie 1940, în urma eșecului de a forma un guvern, din cauza faptului că partidele refuzau vehement altă soluție decât abdicarea, Antonescu îi cere regelui să abdice în 24 de ore. Carol se vede complet izolat, mulți din apropiați lui sunt, de asemenea, favorabili abdicării. La ora 6 dimineața, pe 6 septembrie 1940, semnează actul de trecere a coroanei către fiul său, Mihai. Nu este propriu-zis un act de abdicare. Carol plănuiește gândul secret că odată se va reîntoarce pe tron.

Mulțimea de oameni, neîncre­ză­toare în anunțul abdicării, rămâne în Piața Palatului, în așteptare. Generalul îi cere lui Carol al II-lea să părăsească țara și îi oferă pro­tecție. Carol, însoțit de Elena Lupescu, de Mareșalul Curții Ernest Urdăreanu și de câțiva apropiați, părăsesc Bucureștiul.  Carol a rămas în exil atât în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cât și în perioada postbelică.

Călătoria lui, de după 6 septembrie, arată așa: Au o mică oprire în Iugoslavia, de acolo vagoanele lor sunt atașate la trenul Orient Express și trec în Italia, apoi Franța și se opresc câteva luni în Spania, după aceea Portugalia. În două luni, pleacă spre Cuba, de unde do­rea apoi să se stabilească în SUA, dar a fost refuzat de autori­tățile americane și, astfel, ultima sa oprire este Mexic.
Carol a făcut anumite încercări de a-și recupera tronul, dar nu a avut niciun sprijin politic intern sau extern. În 1944, se mută din Mexic în Brazilia. Carol și Elena Lupescu s-au căsătorit la Rio de Janeiro, pe 3 iulie 1947.
Va încerca să revină în Europa, specific Franța, dar îi este refuzată viza și optează, în schimb, pentru Portugalia. Acolo își cumpără o casă numită Vila de Sol la Estoril. Își va petrece timpul participând la micile evenimente mondene locale, va călători și își va mări co­lecția de timbre. De acum este rar vizitat și, cu timpul, devine uitat.
Moare la 4 aprilie 1953, în urma unui atac de cord. La 15 octom­brie, ar fi împlinit 60 de ani. O lună mai devreme, la Paris, se stinsese din viață prima lui soție, Zizi Lambrino. Funeraliile au avut loc pe 7 aprilie, unde au participat mai multe foste capete încoronate ale Europei, prinți și mai mulți oameni importanți din toată Europa și America, chiar dacă Guvernul României, condus la vremea aceea de Gheorghe Gheorghiu-Dej, nu a trimis niciun reprezentant.
Regele Mihai nu a participat la funeralii, doar unchiul său, Prin­cipele Nicolae, din familia regală. Carol a fost depus lângă Panteonul regilor Portugaliei din Mănăstirea São Vicente din Lisabona. Mai târziu, lângă el, a fost depus și si­criul Elenei Lupescu.