1 Decembrie – sărbătoarea comuniunii în credință a neamului românesc

Epistola I a Sfântului Ioan Evanghelistul face identitatea între iubire și lumină. Dacă vrem să-l înțelegem pe celălalt, trebuie să-l iubim; și dacă-l iubim, ni se luminează adâncurile lui. Nu există lumină în afara iubirii! Nu ajunge să privim numai lucrurile lumii, ca să ne luminăm. Putem spune că de-am avea lumea toată, dacă nu este o persoană care mă iubește, nu am nicio mulțumire. Mulțumirea e lumina - lumina iubirii. Iubirea e lumină și amândouă sunt viața. Dacă vrem să avem viață, și nu o viață trecătoare, ci viață veșnică și o lumină nesfârșită, mereu mai bogată, apoi trebuie să iubim. Dar nu pu­tem iubi pe om dacă nu-L iubim pe Dumnezeu.
Gânditorul francez Gabriel Marcel spune: „Când spui unui om te iubesc nu se poate să nu gândești că el va fi veșnic”. De ce l-aș iubi pe om dacă n-ar fi veșnic? De ce m-aș simți atât de dator față de el să-l iubesc dacă n-ar fi veșnic? Fiecare om e făcut pentru veșnicie. Eu aspir la desăvârșire. Încă nu am ajuns la desăvârșire, dar aspirația aceasta nu se termină. Dacă sunt în legătură de iubire cu cineva (dacă se poate cu toți), aceasta nu se poate să nu fie de la Dumnezeu.
Să iubim pe oameni și să iubim pe Dumnezeu. Asta să ne fie deviza noastră, de creștini adevărați și asta ne-ar vindeca și pe noi de boala dezbinărilor în care ne aflăm acum. Poporul nostru a fost un popor unit, unit prin credință și iubire, pentru că politic am fost împărțiți în trei părți, dar limba era aceeași, cărțile sfinte erau aceleași. Unitatea noastră era perfectă, pentru că aveam credința în Dumnezeu și pentru că ne iubeam ca neam. Să ne iubim unii pe alții ca neam, dar să ne iubim prin identitatea credinței. Pentru că numai prin ea ne putem iubi, ca să refacem și unitatea noastră care este astăzi atât de suferindă.
La noi, limba liturgică e cea vorbită de popor. De aceea, limba vorbită de popor capătă un cuprins de taină și de sfințenie. Noi avem cuvinte minunate. Poate toate cuvintele noastre au un cuprins de taină pe care nu-l au cuvintele altor popoare. Cine poate traduce cuvântul „cuviință” în altă limbă? Dar la câtă îndatorire nu ne obligă acest cuvânt? Să avem cuviință unii față de alții. La noi nu se folosesc pentru exprimări alți termeni decât cuvânt, adică legătura între unul și altul, de la conventus. Noi am făcut din conventus, cuvânt, cuvântul ne leagă... Cuvântul nostru să ne lege cu adevărat - de Hristos și unii de alții - și în viitor! Noi suntem un popor al comuniunii în credință. Să rămânem un popor al comuniunii prin credință, dându-ne seama că nu trebuie să părăsim acești termeni ai noștri minunați, chiar și atunci când trăim în țări străine.
Să rămânem credincioși predaniei noastre. Să nu socotim că natura e numai pentru forțe de­clan­șate unele contra altora, care pot fi folosite într-o tehnică dezvoltată. Să mai socotim că natura e și sfântă. Pentru noi apa se sfințește, cu apa sfințim toate. Să nu mergem prea departe cu această tehnică care, în curând, poate să ne ducă și la distrugere prin poluarea ei și prin punerea nădejdii numai în ea, părăsind toate criteriile morale de viață, căci adesea ceea ce e nou e o decădere din sfințenie, din taină, din spiritualitate. Să rămânem fideli poporului nostru, tradiției noastre.
Noi, românii, suntem un popor iubitor de Dumnezeu și foarte cuceritor, plin de armonie și plin de lărgime, pentru că suntem pe de o parte un popor latin, iar pe de altă parte, un popor ortodox. Avem în noi și luciditatea latină, claritatea latină, comunicativitatea latină, dar avem și simțul tainei. Și atunci nu suntem su­per­ficiali în comunicativitate, nu-l luăm pe celălalt foarte puțin în serios, ci-l luăm în serios în comunicarea cu el, pentru că vedem în el făptura lui Dumnezeu plin de taină.
Dumnezeu să ne ajute tuturor românilor!