Ziua Minerului, o dată în calendar şi-atât!

În fiecare an, la începutul lunii august, se sărbătorea Ziua Minerului. O sărbătoare cu mare impact în nordul ţării, având în vedere că aici se aflau peste 30.000 de mineri. Această zi deosebită era sărbătorită cu mare fast deoarece mineritul a fost activitatea economică cea mai importantă în această parte de ţară. A fost!

Chiar dacă mineritul neferos a fost închis în urmă cu mai bine de 10 ani, Compania Remin mai are încă vreo 200 de ortaci ce muncesc la obiectivele aflate în conservare. Pe de altă parte, mulţi dintre foştii mineri, majoritatea un pluton compact de pensionari, nu uită de faptul că la începutul lunii august se sărbătoreşte Ziua Minerului.
Din anul 1930 şi până în 2006, cei ce lucrau la fostele mine din judeţele Maramureş, Satu Mare, Someş şi Năsăud, împreună cu familiile lor, an de an, în prima parte a lunii august, sărbătoreau Ziua Minerului. Sărbătoarea în sine avea loc în natură, în locuri mai aparte. Bor­şenii, de regulă, pe platforma de la Valea Colbu sau la arena sportivă Baia Borşa; băiuţenii la cabana şi valea Tocila; căvnicarii la stadion; băisprienii şi şuiorenii la acumularea Mogoşa sau Lacul Albastru; herjenii pe Groape; săsărenii la Apa Sărată sau pe Valea Borcutului; nistrenii la cabana şi lacul Nistru; ilbenii la „Doi Porumbei”. După încetarea activităţii miniere, foştii ortaci continuă tradiţia, mai ales cei de la Borşa, Băiuţ, Baia-Sprie şi Cavnic, ne arată Aurel Pantea în cartea sa „Mineritul din Maramureş”. Tot inginerul minier băimărean a scris şi despre Baia Borşa - Borşa, o zonă importantă în mineritul maramu­reşean.

La Baia Borşa - Borşa s-a păstrat tradiţia minerească. În zilele de 5-6 august 2017, foşti ortaci, localnici sau veniţi din alte părţi, împreună cu familiile, la poalele masivului Toro­ioaga au sărbătorit „Ziua Minerului”. Mina Baia Borşa - Borşa, până la încetarea activităţii miniere, prin volumul de producţie, numărul de salariaţi, de subunităţi şi activităţi, prin complexitatea tehnologiilor de lucru, a situării minelor la altitudine, a fost cea mai mare şi mai complexă unitate de profil din nord-vestul ţării, arată Aurel Pantea. Festivitatea din 2017 a fost cam ultima, din câte ştim noi.

Cei care au curiozitatea de a cunoaşte mineritul şi topitoarele care au existat în hotarele Borşei, din documentele de arhivă ale Serviciului Judeţean Maramureş, Comi­sariatul minier Borşa, vor constata că în anul 1852 existau 4 concesiuni de exploatare, 12 în 1853, 19 în 1856, 21 în 1857 etc. În 1853 au fost 6 preschimbări de minereuri la topitoare, iar în 1857 sunt consemnate 53. Haldele de zgură de la topitoare s-au păstrat până în anii 1960 pe platformele din centrul Băii Borşa, Arinieş şi confluenţa pâraielor Bârloaia cu Bălăsina, după care au fost utilizate ca material antiderapant pe timp de iarnă. În anul 1916 se exploata pirită cupriferă la Burloaia şi Gura Băii. După Marea Unire din 1 decembrie 1918, minele din zonă au fost concesionate din anul 1923 Societăţii Anonime Române de Mine „Pyrit”, care din 1929 s-a denumit Societatea „Minopirit”.
Dacă în 1923 s-au extras 200 tone pirită cupriferă, în anul 1930 producţia era de 11.842 tone şi de 12.506 tone în 1931. Este de precizat că în anul 1915 s-a finalizat cons­truc­ţia peste pasul Prislop, la altitudinea de 1.416 metri, a căii ferate îngustă Borşa - Cârlibaba - Iacobeni. În aceeaşi perioadă, pe creasta mun­ţilor Maramureşului s-a construit, de către militari şi prizonierii de război, un drum de legătură între Bucovina şi Maramureş (Valea râului Tisa). De la Pasul Prislop prin Tarniţa Bălăsânii (cota 1.450 m), se făcea legătura pe drum pietruit între Valea Ţibăului şi Valea Cislei, adică se lega Cârlibaba de Handalul Borşei (Băile Borşa).
Lângă gara Borşa, s-a construit în anul 1918 o instalaţie de preparare rudimentară, unde lucrau 48 de persoane. Aici, pe lângă minereul de la Handalul Borşei, se prelucra şi cel de la mina Anieş-Rodna Veche, trans­portat cu funicular lung de 18,2 km, peste munţii Rodnei. De la mina Gura Băii la Baia Borşa, în perioada 1919-1924, transportul minereului se făcea tot cu funicular.

Lucrări de explorare sunt menţionate în anul 1936, între pârâul Cataramei şi Cisla la cota 1.350 m pentru minereuri de mangan şi zinc. Tot în perioada respectivă s-au executat lucrări de cercetare a filoanelor aurifere Emerik şi Domnişoara din masivul Toroioaga. În anul 1940, activitatea minieră la Borşa a fost sistată şi s-a reluat abia după 1948. Din anul 1954 s-a trecut la extracţia de minereu cuprifer la mina Socolescu şi de minereu complex la mina Burloaia, prelucrate în flotaţia din Baia Borşa.

Perioada de vârf a mineritului a fost între anii 1960 şi 1989, perioadă în care au intrat în exploatare noi zăcăminte de minereuri cuprifere şi complexe (polimetalice): Toroioaga (Cota 1.300, 6 martie şi mina 23 August), Burloaia Orizontul-55 (1960 -1962), Gura Băii(1970), Măgura (1976), Dealul Bucăţii Vest (1978), Măcârlău (1984), Dealul Bucăţii Est (1985), Cornu Nedeii şi Colbu Vest (1988), Colbu Est-Ivăşcoaia (2000).

Pe lângă cele amintite mai sus, prin lucrări de explorare efectuate de către I.P.E.G. Maramureş (S.C. Cuarţ S.A. Baia Mare), au fost identificate zăcăminte metalifere: Mă­câr­lău, Catarama-Ivăşcoaia, To­ro­ioa­ga-Ţi­ga­nu, Vulcănescu-Şe­suri, Puiu, Fântâna Stanchi etc. Dacă în 1960 s-au extras şi prelucrat 134.100 tone minereu, producţia crescând an de an, în 1988 ajunge la 1.129.500 tone şi 5.167 salariaţi.
În perioada 1985-1989, producţia programată de minereuri extrase şi pre­lucrate la Borşa a fost de 1.370.000 tone/an, iar prin H.G.nr.525/14 mai 1990, de 1.400.000 tone/an.
Ca urmare a reformelor economice, din anul 1991 producţia realizată începe să scadă, astfel că în 1993 s-au realizat doar 480.000 tone minereu extras şi prelucrat. În Baia Borşa lucrau la Miniera 5.004 salariaţi, dintre care 4.618 muncitori, 143 maiştri şi 243 personal TESA, la care se adăuga în medie 300 salariaţi ai Sectorului I.P.E.G., 150 ai T.C.M.M. Frasin-Suceava şi 100 T.C.L. Baia Mare şi 50 ai S.C.C.M. Baia Mare.

Cam asta a fost Borşa. Iar de Ziua Minerului, acolo aveau loc festivităţi deosebite. Ne amintim de vremea în care sindicatele miniere erau puternice, când activitatea în subteran duduia, iar minerii erau o forţă. De sărbătoarea lor, minerii îi aşteptau pe invitaţi la chermezele organizate în diverse locuri. Era şi o festivitate oficială la care erau invitate autorităţile, erau invitaţi politicieni, şefi de instituţii, presa. Toţi veneau, pe de-o parte pentru că era obligatoriu să fi prezent, pe de altă parte, se mânca bine, se bea vârtos şi toată lumea era mulţumită.
Atunci, se dădeau comunicate, li­derii de sindicat explicau ce au făcut, ce mai trebuie făcut, conducătorii minelor, a mineritului maramu­re­şean nu prea ieşeau public, dar erau curtaţi de toţi politicienii. Şi e de înţeles, având în vedere că datorită mineritului s-au ridicate localităţile Maramureşului şi mai ales Baia Mare.

În urmă cu câţiva ani a avut loc o festivitate dedicată Zilei Minerului la Muzeul de Mineralogie. Acolo s-a vorbit de ce a fost şi de ce nu mai este. Prezent printre participanţi, fostul minis­tru Nicolae Dicu a vorbit despre faptul că mineritul în Maramureş nu mai are niciun viitor.

„Eu sunt un chirurg în minerit, nu doctor. Ştiu ce este aici, ce se poate şi ce nu se poate. Am străbătut întreaga lume şi ştiu ce înseamnă şi minerit şi metalurgie. Aud de multe ori pe unii sau alţii vorbind despre minerit sau metalur­gie aiurea. Ce pot spune, în Mara­mureş în viitorii 50 de ani nu mai poate fi vorba de minerit. Nu va mai deschide nimeni deoarece rezervele sunt dispersate, infrastructura este la pământ, unele zone sunt inundate. Ce este şi mai grav, a fost demolat tot ce era la suprafaţă.
Au fost distruse iazuri de decantare, conducte, uzinele de preparare, căile ferate. Astea nu se mai pot face deoarece acum sunt alte exigenţe de mediu. Păi, să faci acum un iaz de decantare este o adevărată aventură. Investitorii fug de astfel de cons­trucţii deoarece condiţiile de mediu sunt greu de îndeplinit. Uzina Romaltyn (Aurul la vremea respec­tivă) a avut meritul de a fi eliminat iazul de la Meda. Statul român a avut 45% din acţiuni la această firmă şi rezultatele au fost cum se ştie. Atunci au fost destule înlesniri şi din partea celor de la Remin şi din România pentru a duce afară profitul, aurul se rafina în Londra.
Dar acum, uzina Romaltyn ar fi utilă! Ar fi utilă pentru eliminarea iazului de la Flotaţia Centrală. Are iazul Aurul şi tehnologia bună, acum au şi circuit dublu cu recuperare şi diluare în interior, ceea ce nu era înainte. Din punct de vedere al cianurii nu prezintă niciun pericol! Este o uzină care e bine de ţinut acum! Pe de altă parte, exploatarea de la Roşia Montana va porni cu toate problemele ridicate, sunt rezerve prea mari pentru a lăsa lucrurile baltă. În această ecuaţie şi uzina din Baia Mare poate fi folositoare”, spunea atunci Nicolae Dicu. Din păcate, la mai bine de cinci ani de la aceste declaraţii, ele sunt mai actuale decât oricând.
Nu s-a redeschis mineritul, nici nu este vorba de aşa ceva, iar minerii devin tot mai rari. Mulţi pleacă în alte părţi pentru a lucra în această meserie frumoasă şi grea. De Ziua lor… ce să mai vorbim?!
De aceea, Ziua Minerului a devenit doar o dată în calendar. Cei care îşi aduc aminte de ea rămân câteva clipe pe gânduri, apoi cu un surâs amar revin la treburile curente. Am încercat să vorbim cu foşti lideri de sindicat, dar nu ştiau dacă se mai ţine ceva, pe undeva…probabil, nu!