Zilele Memorialului Gherla

A treia ediție a Zilelor Memorialului Gherla, eveniment amplu de comemorare a suferinței deținuților politici din timpul comunismului, s-a desfășurat în perioada 8-12 martie la Gherla, Nicula și Cluj.

Mircea CRIȘAN
Ioana LUCĂCEL

Zilele Memorialului Gher­la, eveniment marcat în fiecare an de 9 martie, Ziua deţinuţilor politici anticomuniști din perioada 1944-1989, dar și a pomenirii Sfinților 40 de Mucenici, sărbătoare a Ortodoxiei românești și hram al mănăstirii memoriale, a cuprins în acest an un program complex adresat atât localnicilor, iubitorilor de istorie, valori și eroi, cât și unei audiențe digitale aflate dincolo de granițele fizice ale manifestărilor comemorative.
Pe lângă pomenirile bisericești de la Gherla din zilele de 8 și 9 martie, Zilele Memorialului au cu­prins și un concert cu Corul Bărbă­tesc din Finteușu Mare, familia Purja (Teodora, Lenuța și Sergiu), Corul de copii al Memorialului Gherla și actorul Ioan Isaiu. Un alt eveniment, adresat slujitorilor Bisericii, a fost pro­iecția filmului regizorului Toma Enache despre tragedia reeducării din temnițele comuniste, „Între chin și amin”, la Mănăstirea Ni­cula, joi, 12 martie. Iar în mediul digital a fost lansată ediția pilot a unei serii de dialoguri cu martori ai represiunii comuniste, într-o emisiune realizată la Cluj-Napoca și care o va avea ca invitată pe Galina Răduleanu.
Memorialul Gherla găzduieşte, pe lângă Muzeul memorial și cimitirul deținuților politici ai regimului comunist, și Biblioteca Me­­­­mo­rialului Gherla, împreună cu o arhivă de istorie orală a feno­menului concentraționar românesc, și este deschis cercetătorilor și publicului vizitator în toate zilele săptămânii, între orele 10-16, la Gherla, Str. Cărămizii nr. 2A.
Zilele Memorialului Gherla au debutat cu sărbătoarea Hramului Mănăstirii, situată pe Dealul Cără­midăriei, lângă cimitirul anonim, cu gropi comune, al deți­nuților politici din perioada comunistă.
Cu acest prilej, Preasfințitul Părinte Benedict Bistrițeanul a săvârșit, începând cu ora 10.00, Sfânta Liturghie arhierească, în sobor de preoți și diaconi. Din sobor au făcut parte: protopopul de Gherla, preotul Paul Iulian Isip, starețul Mănăstirii Memorialul Gherla, protosinghelul Gri­gorie Benea, precum și alți preoți invitați.
La slujbă au fost prezenți nume­roși credincioși, oficialități locale și foști deținuți politici, printre care Grigore Pepene, în vârstă de 95 de ani.
După citirea pericopei evanghelice, Părintele Episcop-vicar Be­nedict a rostit un cuvânt de învățătură. De asemenea, preotul Paul Iulian Isip, protopopul de Gherla, a citit Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la Duminica Ortodoxiei din anul Domnului 2020. Răspun­surile liturgice au fost date de un grup de studenți de la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Univer­sității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, iar la chinonic, Corul de copii al Mănăstirii Memorial, coordonat de înv. Roxana Gădălean, a susținut un microrecital de pricesne și cântece religioase.
La final, a fost săvârșită o slujbă de parastas pentru toți cei care, în timpul regimului comunist, și-au sacrificat viața în numele libertății și al credinței strămoșești.
Protosinghelul Grigorie Benea, starețul mănăstirii, a mulțumit ierarhului și tuturor celor prezenți la hramul Mănăstirii „Sfinții 40 de Mucenici”. Totodată, a punctat câteva aspecte din viața și activitatea așezământului monahal.
Apel pentru sprijinirea lucrărilor la Memorialul de la Gherla
„Pe harta Gulagului românesc, Gherla a fost unul din locurile în care s-a suferit cel mai mult și cel mai intens. Mii de oameni, unii dintre ei personalități marcante ale elitei interbelice românești, au umplut celulele și beciurile teribilei închisori, fapt ce a lăsat până azi o rană deschisă în inima orașului. Din păcate, tot acest tezaur inestimabil de suferință este practic nevalorificat și lăsat pradă uitării. Pentru a umple acest gol, Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop și Mitropolit Andrei a avut inițiativa construirii unui memorial în cinstea celor ce au suferit la Gherla în perioada de detenție politică. În acest sens a fost constituită Asociația Memorialul Gherla și s-a înființat totodată Mănăstirea «Sfinții 40 de Mucenici», care să cuprindă Ansamblul Memorial. Construită pe Dealul Cărămidăriei din Gherla – cimitir anonim cu gropi comune, unde au fost aruncați cei ce au murit în penitenciar –, Mănăstirea Memorial va cuprinde o capelă pentru comemorarea liturgică a victimelor comunismului, un spațiu expozițional dedicat celor ce au suferit în penitenciar, cât și o bibliotecă tematică și o sală de conferințe. Pentru a duce la bun sfârșit acest proiect de recuperare a memoriei trecutului nostru recent și de cinstire a victimelor regimului ateu totalitar, avem nevoie de sprijinul tău! Fii ctitor al memoriei celor ce s-au jertfit pentru credința în Hristos și pentru demnitatea neamului românesc! Fii ctitor al Memorialului Gherla!”, se arată pe site-ul oficial al Mănăstirii.
Reeducările comuniste de la Gherla
Cumplita reeducare de la Piteşti, sub conducerea lui Ţurcanu, a durat până la transferarea acestuia la penitenciarul Gherla, în septembrie 1951. Între timp, primele metastaze ale fenomenului Piteşti aveau să apară la Canal, odată cu trimiterea la munca silnică a unui grup de studenţi trecuţi prin „reeducare”, în iunie 1950. Apoi la Gherla, tot în anul 1950, unde, până la venirea lui Ţurcanu, „operaţiile” de reeducare erau conduse de adjunctul acestuia – Alexandru Popa. La Gherla, ree­ducarea a luat forme demenţiale. Pe lângă bătăi sălbatice aplicate în timpul demascărilor, extinse şi la deţinuţii netrecuţi prin Piteşti,
s-au organizat veritabile ritualuri satanice pentru distrugerea morală a victimelor. În această perioadă, mulţi tineri s-au prăbuşit moralmente şi au trecut în tabăra torţionarilor.
Centrul reeducării de la Gherla era camera 99 de la ultimul etaj al închisorii, botezată sugestiv „Camera morţii”. Cei care au trecut pe aici spun că cei mai mulţi dintre deţinuţi erau studenţi: „În camera 99, propriu-zis intrai printr-o cameră mai mică de 3/3 m unde era şi w.c.-ul, care de fapt servea drept camera de tortură. Camera 99 nu avea paturi sau priciuri, în partea unde erau geamurile erau numai rogojini întinse pe jos şi pături. Când
ne-am văzut aici în cameră, nu ne mai gândeam la confort, ci că vom fi duşi la muncă. Majoritatea din cei pe care i-am întâlnit în camera 99 erau studenţi: Costache Oprişan, Stuparu Mihai, Ghiţă Calciu, Măgi­rescu Eugen, Păvăloaia, Bordeianu Virgil, Lică Condurache, de numele altora nu-mi mai amintesc.
În lotul celor aduşi acum în camera 99, cam 16, voi încerca să-i nu­măr: Anghel Avram, Henţiu, Soare Ioan, subsemnatul, căpitanul Măgirescu Nicolae, Petrică Du­duţă, Munteanu Florin, Paul Cara­via, Popescu Traian (zis Maca), Maxim Virgil, Mândru, Radu Ciuceanu, Gioga Parizianul, Va­sile Zota, Constantin Teja, Atilla. De fapt noi, cei menţionaţi mai sus, am fost ultimul lot din camera 99. Cred că pe noi şi-a experimentat Ţurcanu tot arsenalul de metode de exterminare fizică şi morală. (…) Se apropie de mine Costache Oprişan şi îmi spune că din auzite mă cunoaşte, că-i prieten cu Paragina şi este bucuros că m-a cunoscut personal. La un moment dat, Costache Oprişan mă cheamă de-o parte şi îmi spune: «Să ştii că o să fiu pus să te bat». M-am uitat la el mirat, nu ştiam ce vrea să-mi spună. Şi-l întreb foarte intrigat: «Dar de ce să mă baţi tu?». Mă măsoară şi-mi spune: «O să înţelegi mai târziu». Din acel moment, nu trec nici două minute şi intră în cameră Ţurcanu. Nu-l văzusem niciodată până atunci şi nici nu auzisem de el în închisoare până la acea oră. Avea o înfăţişare atletică, era îmbrăcat şi el ca şi noi, în zeghe numai că a lui era nouă, iar noi ceilalţi eram îmbrăcaţi în zeghe vechi, rupte şi murdare. Pe lângă înfăţişarea lui atletică, pe figura lui se citeau mult cinism, cruzime, şi o atitudine de siguranţă şi stăpânire de sine.
Odată cu Ţurcanu, sau imediat după el, intră şi echipa adevărată de torţionari: Livinschi, Popa Tanu, Mărtinuş, Puşcaşu Vasile, Morărescu, Fux, Steiner Rek, Jurebeanu şi alţii, ale căror nume nu le mai reţin. În această atmosferă de relaxare şi veselie, mai ales în rândul acelora care nu ştiau ce îi aşteaptă, nici eu, care am fost pus în gardă de Costache Oprişan, nu realizasem ceea ce urmează să fie. Ţurcanu intră în cameră urmat de călăii lui şi, stăpân pe sine, ni se adresează nouă cu autoritate: «Ce faceţi aici, bandiţilor? Faceţi şedinţă legio­nară?».
În acel moment toate privirile se îndreptau spre el, cu stupoare şi revoltă, iar eu mă ridic în picioare, păşesc în faţa lui şi-l înfrunt: «Cine eşti tu? Şi cum îndrăzneşti să ne insulţi şi să ne faci bandiţi?». La fel se ridică şi Petrică Duduţă şi-l înfruntă şi el. O să ne coste scump această înfruntare. Ţurcanu ridică mâna sus, cu autoritate şi comandă: «Pe ei, pe bandiţi». În acel moment, toţi cei din cameră, în afara celor 14-16 victime, scot de sub rogojine şi pături, ciomege şi cozi de mătură şi se năpustesc asupra noastră şi încep să ne lovească, cu beţele, cu picioarele şi mâinile, unde apucau, în cap, pe faţă, pe corp.
La un moment dat îl văd pe Costache Oprişan că se apropie de mine şi începe şi el să mă lovească, dar loviturile lui le simt că sunt
deosebite de ale altora. Ochii lui Oprişan erau scăldaţi în lacrimi, cu fiecare lovitură trimisă cu durere pe trupul meu, cădea şi o picătură de lacrimă din ochii lui Costache. Şi atunci am înţeles că el, Costache Oprişan, trebuia să dea ultimul exa­men în faţa lui Ţurcanu. Ca să nu mai fie bătut şi torturat trebuia să-l bată pe Mihai Timaru”. După bătaie a urmat o percheziţie amă­nunţită. Timaru a fost obligat să mănânce poza soţiei şi a fiului său şi o icoană pe care o ţinea în manşeta hainei.
După ce s-a terminat şi cu acest capitol, Ţurcanu a ordonat să fie aşezaţi unul lângă altul, la distanţă de 1 m pe cimentul gol în şezut, cu mâinile întinse înainte şi cu pri­virea în jos, fără să aibă voie să-şi mişte nici măcar privirea. Aşa au stat până dimi­neaţă, la ora 5, când au fost duşi la wc să-şi spele urmele de sânge. După vizita de dimineaţă, deţinuţii au fost obligaţi să stea din nou în poziţia preferată de Ţurcanu. Seara au fost duşi pe rând în camera de tortură şi obligaţi să-şi facă demarcarea în faţa lui Ţurcanu care şuiera printre dinţi: „Banditule, să te gândeşti şi să-ţi faci demascarea: şi ţâţa care ai supt-o dela mă-ta o să ne-o spui, altfel o luăm dela capăt. Ce-a fost aseară e numai un acont”.
La Gherla până şi mâncarea era un mijloc de tortură: „Ne forţau să o mâncăm fierbinte. În loc să ne bucurăm când venea mâncarea, blestemam acel moment. Dacă refuzam să mâncăm, atunci ne turnau mâncarea fierbinte pe gură. După masă am fost primul dus la Ţurcanu să-mi fac demascarea”.
În ciuda terorii, mulţi dintre deţi­nuţi au avut puterea să reziste, iar unii, asemeni muncitorului Ioan Pangrate chiar să protesteze făcând greva foamei şi ameni­nţând cu sinuciderea.
Pangrate muncea în fabrica închisorii şi a reuşit să-şi facă o praştie din sfoară şi a scris pe o bucată de hârtie de ambalaj: „Cetăţeni. Anunţaţi autorităţile şi la ONU că aici, în închisoarea Gherla se omoară oameni în torturi. Au fost omorâţi până în prezent 40 de oameni, unul şi-a tăiat gâtul dar trăieşte”.
Biletul a fost aruncat de trei ori la rând în cimitirul Roja Şandor. După câteva săptămâni, întâm­plător, a început o anchetă prin care comuniştii au încercat să se spele pe mâini de mârlănia de la Gherla.

* * *

Mănăstirea a fost înfiinţată în data de 1 octombrie 2017, până în prezent fiind amenajată o sală ce cuprinde un paraclis, un muzeu, câteva camere și o trapeză. Pentru că anul 2017 a fost dedicat mărturisitorilor și apărătorilor Ortodoxiei din închisorile comuniste, Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului, prin Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop și Mitropolit Andrei, a inițiat la Gherla, unul din epicentrele suferinței din gulagul comunist românesc, construirea unui memorial pe Dealul Cărămidăriei (unde se află un cimitir anonim cu gropi comune în care au fost aruncați deținuții morți în penitenciarul din Gherla, în perioada comunistă), memorial în care jertfa și suferința lor să fie pusă în valoare.
 

* * *

Istoria unei închisori

Cele mai vechi clădiri din incinta penitenciarului Gherla aparţin cetăţii construite în 1540, de către George Martinuzzi, episcop de Oradea, cancelar şi vistier regal. Cetatea Gherla a fost una înconjurată de un şanţ de apă, iar intrarea şi ieşirea din cetate se făcea pe un pod mobil. Cetatea a intrat pe rând în posesia mai multor familii nobiliare, inclusiv a principilor Transilvaniei Sigismud Bathory (1580) şi Gheorghe Racozzi II (1648), devenind astfel reşedinţa princiară. La începutul secolului al XVII-lea cetatea Gherla nu mai prezenta importanţă strategică, de aceea în 1706 a fost ştearsă din rândul cetăţilor de război. În 20 octombrie 1785, împăratul Iosif al II-lea a transformat cetatea Gherla în închisoare centrală pentru Transilvania (Carcer Magni Principatus Transilvaniae).
Între anii 1857-1860 a fost construit pavilionul central ca loc special de deţinere. În anul 1913, închisoarea este transformată în institut de prevenţie pentru minori. În timpul comunismului, închisoarea Gherla a cunoscut două perioade distincte: 1945-1964 - închisoare politică, respectiv 1964-1989 - închisoare pentru deţinuţi de drept comun.

* * *

„«Au murit degeaba!», auzim uneori spunându-se despre oameni care au fost sacrificați de tirani ai trecutului. Într-adevăr, cu mintea poți să contempli cruzimea sterilă a prigoanei și execuțiilor politice. Înspăimântător – gândul că acestea au fost gesturi lipsite de rost și rod, doar capricii ale unor vremuri care au trecut peste oameni, strivindu-le viețile.
Pe de altă parte, știm că dacă persecuția însăși poate fi rodul unui astfel de «accident» al istoriei, felul în care unii oamenii au primit-o ca experiență i-a transformat cu adevărat, le-a dat și rost și rod, chiar dacă el abia poate fi cântărit cu mintea omului de azi. E ca și cum sacrificarea însăși a ajutat să se nască sacrificiul, jertfa.
Pentru martirii din închisorile comuniste, jertfa lor nu se ridică spre puternicii zilei, ci spre Dumnezeu. Iar dacă oamenii cetății de ieri și de azi pot crede ce vor despre asta, noi alegem să ne numărăm printre cei care socotesc că jertfa cea bună a fost primită de bunul Dumnezeu.
Îi chemăm acum pe cei într-un gând cu noi la împreună-pomenirea jertfei martirilor din închisorile comuniste, la Zilele Memorialului Gherla.
O întâlnire, a treia după numărul anilor, în care facem, după puterile noastre, comemorarea unei suferințe care, iată, rodește în noi și are rost pentru nădejdea noastră în viitorul acestui neam”.

Părintele protosinghel Grigorie Benea, starețul Mănăstirii „Sf. 40 de Mucenici” Memorialul Gherla