„Zeghea” lui Vasile Dragomir

Icu CRĂCIUN

De la Lucian din Samasota (în „Dialogurile morții”, regele Mansolor, vestit prin mormântul său pe pământ, ajuns în Infern trebuie să se mulțu­mească să stea chircit pentru a fi pe măsura locului ce i s-a dat de Eac), Rabelais („Gargantua și Pantagruel”, în care Epistemon, educatorul lui Pan­tagruel, decapitat în lupta cu Dipsozii, povestește – după ce este readus la viață – ce a văzut în Infern, unde, printre alți mari regi, Alexandru cel Mare cârpește nădragi pentru a-și putea întreține traiul), J. Swift (în „Călătoriile lui Gulliver”, eroul său, ajungând în Țara Cailor, povestește despre europeni și află că oamenii nu suferă, sunt încântați că văd moartea), până la utopiile Renașterii ale lui Campanella („Cetatea soarelui”), Thomas Morus („Utopia”), Francis Bacon („Noua Atlantidă”), motivul întoarcerii lumii pe dos a continuat să incite fantezia altor autori precum Samuel Butler (în romanele sale utopice, oamenii sunt judecați, sanc­ționați pentru vina de a fi bolnavi și spitalizați pentru delicte penale), A. Huxley (în „Brave New World”), Lewis Carroll (în „Alice în țara minu­nilor”), Fr. Durrenmat (în piesa „Ro­mulus cel Mare”, marii împărați: Au­gust, Tiberius, Domițian, Marc Aureliu sau Odoacru sunt metamor­fozați în găini, iar Romulus îl întreabă pe lacheul său Pyram, dacă s-au ouat sau nu „găinile”), iar venind mai aproape de vremurile noastre, Edgar Allen Poe (în „Sistemul doctorului Catran și al profesorului Pană”).

Tema este exploatată și de Vasile Dragomir în recenta sa carte „Zeghea” (Charmides, 2017), a cărei acțiune se desfășoară în epoca Împușcatului, unde aflăm că în oraș se întâmplau chestiuni suspecte: hârtia dosarelor de la Arhive „se măcina și prin ferestrele deschise, prin hornuri, pe uși ieșeau norișori albi, fini, de pori de hârtie. Norișorii aceștia erau inhalați de oameni”. De fapt, hâr­tiile acelea conțineau „delațiuni, note informative, sentințe nedrepte, dări de seamă cu realizări din burtă, critici și autocritici, istorie trucată, cărți trecute la index etc. (…) Niște plumb, sulf, siliciu, arseniu, astea sunt parfumuri pe lângă otrăvurile pe care le înmaga­zi­nează marile arhive”. (p. 27). Cel care relatează aceste lucruri este însuși arhi­varul – ajuns, la rându-i în închisoare -, singurul rămas imun la virusul arhivelor, iar ca femeile să rămână însărcinate și să nască copii normali trebuie să aibă relații sexuale doar cu el. Absurdul atinge cote maxime când un ins povestește că poate prepara un medicament care cică ar vindeca toate bolile din lume, medicament care se face „din salivă de câine, coadă de șopârlă sau de gușter, plante, busuioc, rostopască, bărbănoc, porumbele, boa­be de sânger, frunze de flori și tencuială de pe clădirile vechi, merge și de pe pușcărie” (p. 62), însă el nu-și face efectul decât la pârnaie, deci cei de afară trebuie să devină pușcăriași ca să se poată trata; datorită acestei alifii miraculoase unora le-au crescut dege­tele tăiate, dinții căzuți, le-au dispărut ridurile, s-au vindecat de toate bolile. Din păcate, așa cum scriam mai la deal, leacul acesta nu este valabil decât în detenție. Afară, conform directivei prim-secretarului de partid, medicii vor avea obligația să prescrie tuturora ciocolax ca să vadă că într-o săptămână tot județul se cacă, deoarece „Societatea socialistă multilateral dezvoltată nu se poate face cu oameni constipați. Nu putem ajunge din urmă țările dezvoltate din Europa, dacă nu ne căcăm.” (p. 69). Un alt deținut propune împărțirea de zeghe întregii populații a orașului, iar pușcăriașii să umble în haine civile (în realitate, nu era mare diferență!); în altă parte, îngerii de pe răstigniri sunt îmbrăcați în port popular să se vadă că și ei sunt români (!), iar un căpitan propune să declare țara o pușcărie și să aplice regulamentul de ordine int­rioară. Majoritatea acțiunii se petrece în penitenciar în care se găsesc gardieni cu trupuri atletice și fețe de imbecili, proști ca noaptea, dar care știu bate ca la carte, puși să păzească delapidatori, tâlhari care nu se gândesc decât la bani, violatori atât în pușcărie, cât și-n afara ei, criminali demenți, recidiviști înrăiți, cu experiență, frontieriști, deținuți politici de toate profesiile cărora li s-a pus în cârcă fapte inventate, intelectuali (gen arhitectul, arhivarul sau pictorul), toți laolaltă în celule de câte 45 de paturi așezate pe trei nivele. Acești gardieni visează ca, la pensie, să-și amenajeze curtea casei asemenea celei de la locul de muncă să se simtă ca-n pușcărie. Poveștile chiriașilor de la pârnaie sunt de cele mai multe ori pline de umor, dar, în spatele lor, se află, de fapt, drame sau tragedii inimaginabile. Unii fac haz de necaz, vorba unui personaj: „Ludicul ține de foame”, se adaptează regimului penitenciar făcând glume stupide, care, vrând-nevrând, duc la îndobitocire. Alții fac pomeni să-i mulțumească lui Dumnezeu că au ajuns în pușcăria populată cu inși de toate ca­tegoriile, de la care au avut ce învăța. Un fapt cu totul inedit este acela că romancierul se ocupă și de tagma preoțimii; și în rândul acesteia există rivalități și inși cu defecte; și din rândul lor se recrutează hoți, curvari, șarlatani, preoți care fac afaceri oneroase. Romanului nu-i lipsește un alt ingredient și anume magia, de pildă episodul cu fata care vorbește cu luna, dispariția bizară a preotului greco-catolic, îngroparea săbiilor generalilor și coloneilor din armata regală, fata de țigan înzestrată cu puteri supranaturale care putea scoate monedele din buzunarele trecătorilor și din aparatele de la păcănele și din parcări sau oul de piatră care avea puterea de-a adormi peștii, de-a lecui reumatismul și de-a încălzi casa etc.; și, firește, un final cu tâlc, cum îi stă bine unui acest gen de roman. Toate acestea sunt prezentate într-o epică vie, alertă, aidoma cărților lui Jaroslav Hasek sau Sven Hassel, care te face să nu o lași din mână.
Dacă se vor găsi voci care să spună că umorul lui Dragomir (în care ironia şi satira ocupă un loc bine determinat) îndepărtează faptul tragic din atenţia cititorului, deoarece nu a existat în istoria umanităţii o perioadă mai cruntă şi mai dezumanizantă decât cea comu­nistă, le atrag atenţia că romancierul nici nu şi-a propus să scrie o carte gravă, ci una cu un limbaj savuros, deseori argotic, specific locatarilor care au trecut pe la pârnaie de mai multe ori.

(fragment preluat din revista „Mişcarea Literară”, Anul XVII, nr. 1 (65), pag. 92-93, Bistriţa, 2018)

„Dacă Vasile Dragomir ar fi debutat la momentul potrivit, azi l-am găsi înscris de criticii literari între prozatorii de primă linie ai generaţiei ’80. Dar, din motive rămase pentru mine obscure, cartea sa, «Schimbând alcătuirea de fum», pe care împreună cu Radu Săplăcan i-am depus-o în 1983 la editura Dacia, nu numai că nu a apărut, dar după 1990, a fost de negăsit, oricât am răscolit dulapurile editurii. Pur şi simplu, dispăruse. Astfel că Vasile Dragomir a lipsit de la apelul de dimineaţă al generaţiei sale. Acum se prezintă la apelul de seară al generaţiei cu acest roman excepţional, «Zeghea». Romanul e construit oarecum pe modelul «matrioşca»: există o ţară mică, în care există un oraş mic, în care există o închisoare mică. Realitatea brutală şi imundă a închisorii este atât de masiv invadată de imaginar încât, ca şi în romanele realismului magic sud-american, nu mai pot fi deosebite, realitatea însăţi devine halucinantă. Altfel spus, închisoarea din «Zeghea» stă pe un fabulos «butoi cu imaginaţie». Şi, se ştie asta, nu există ziduri care să reziste forţei corozive a imaginaţiei. Personajele excentrice şi poveştile lor insolite, infuzia permanentă de umor şi ironie, scriitura sigură şi expresivă fac din «Zeghea» o carte savuroasă.
Oricum, e de salutat faptul că, după ce decenii bune s-a cantonat în profesia de jurnalist, Vasile Dragomir şi-a ajuns din urmă vocaţia, aceea de scriitor.”
Ion Mureşan
 

Pe mănăştureanul nostru, Vasile Dragomir, îl cunoşteam mulţi drept înzestrat scriitor, înveterat ziarist şi talentat pamfletar… Un nou Vasile Dragomir, romancier - de data aceasta - s-a ivit odată cu apariţia volumului „Zeghea” la Editura Charmides, în anul 2017. Dar Vasile Dragomir trebuia musai să arate că e nu numai un simplu romancier, ci unul fabulos. Pentru primul său roman, „Zeghea”, a fost premiat de către Uniunea Scriitorilor din România, filiala Cluj, acordându-i-se Premiul „Marian Papahagi” - Cartea anului - Debut.
Suntem mândri. O dată că îl cunoaştem pe „noul” Vasile Dragomir, fabulos romancier. Apoi, că e maramureşean „de-al nostru”, din Copalnic Mănăştur. Şi mai la urmă pentru premiul obţinut. Felicitări, Vasile Dragomir! (M.M.)