Volker Wollmann, un nou volum dedicat patrimoniului industrial şi preindustrial

Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare a organizat lansarea volumului VII al lucrării „Patrimoniu preindustrial şi industrial în România”, autor Volker Wollmann. Lucrarea a apărut la editura Honterus din Sibiu. Moderatorul întâlnirii cu apreciatul cercetător român cu domici­liul în Germania a fost directorul Bibliotecii Judeţene, Teodor Ardelean.

Sala de conferinţe a fost luată cu asalt de specialişti în mineritul maramu­re­şean, de oameni de cultură, profesori, colegi, prieteni, simpa­tizanţi ai autorului. Volker Wollmann (n.1942) este cel mai im­­­­portant cercetător al patrimoniului tehnic românesc. Prin contri­buţiile sale ştiinţifice, în principal prin cele şapte volume ale lucrării „Patrimoniu preindustrial și industrial în România”, Volker Wollmann suplineşte lipsa unui Institut de Cultură Materială, deşi România se înscrie printre ţările cu un bogat pa­trimoniu tehnic. Discuţiile au fost deschise de Teodor Ardelean.

„Suntem adunaţi aici de nişte idei. Ideile ne poartă, ideile ne mişcă, ideile ne adună, ideile ne dezbină, ne împrăştie. Domnul Wollmann este prietenul nostru de câţiva ani. A răspuns încă din toamna anului trecut de a lansa în premieră absolută volumul VII al lucrării, aici la Bi­blioteca Judeţeană din Baia Mare. Domnul Wollmann nu aparţine de nicio instituţie, se autofinanţează cu tot ceea ce face, cu toate drumurile sale, cu toată naveta pe care o face. Dacă veţi citi cele şapte volume ale domnului Wollmann, o să vedeţi adevărata istorie a popoarelor lumii, inclusiv a poporului nostru. Este istoria evoluţiei tehnicii. De aici vin paşii importanţi care se fac!”, a spus directorul Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu”.

A urmat profesorul Ştefan Vişovan cu o micro-monografiere a persona­lităţii domnului Wollmann şi a mo­numentalei sale lucrări.
„Fără îndoială că azi participăm la lansarea unei lucrări deosebit de va­lo­roase, chiar unică în peisajul nostru cultural-publicistic, dedicate patrimoniului industrial și preindustrial românesc, al cărei autor, domnul Volker Wollmann, este unul dintre cei mai mari specialiști euro­peni în domeniu. Domnia Sa des­fășoară o remarcabilă activitate de cercetare științifică, așezată sub sem­nul istoriei pozitiviste, bazându-se în exclusivitate pe surse documentare certe și pe constatări pro­­prii. Bună­oară, cartea premiată în anul 2015 de Academia Română – „Localități miniere din Transilvania, Banat și Maramureș într-un atlas din secolul al XVIII-lea” – cuprinde 54 de hărți miniere din anul 1751, descoperite de Domnia Sa în Arhivele Naționale din Brno, Cehia.
Lucrările domnului Wollmann sunt cunoscute și apreciate în întreaga Europă, iar articolele și studiile Domniei Sale pot fi întâlnite în paginile unor prestigioase reviste din România, Ungaria, Austria, Germania, Croația, Anglia, Serbia, Slovacia, America, Slovenia, Canada, Danemarca etc. Este un cercetător meticulos, responsabil, iubește Româ­nia, unul dintre cei care i-au dedicat studii cu caracter biografic şi chiar afirmă că este iremediabil îndrăgostit de România, de patrimoniul preindustrial și industrial căruia i-a elaborat până acum șapte volu­me. De altfel, pentru elaborarea monumentalei lucrări, al cărei al șaptelea volum se lansează astăzi, domnul Wollman a făcut numeroase drumuri în România, parcurgând zeci de mii de kilometri de-a lungul și de-a latul ei.
Cartea evidențiază aportul culturii germane, în speță a sașilor din Transilvania, la constituirea și dezvol­tarea civilizației tehnice românești. Prețuind patrimoniul poporului său, autorul subliniază larga și deosebit de lucrătoarea cooperare între mino­ritatea săsească și majoritatea românească, admirând fără rezerve îndemânarea și inventivitatea româ­nilor demonstrate în varii domenii tehnice.
Întrucât, așa cum ați putut citi pe afiș, lansare celui de-al șaptelea vo­lum se face aici, la Baia Mare, din ra­țiuni de prietenie academică, mi-am propus să vă rețin atenția cu câteva date referitoare la prezența Mara­mureșului în paginile acestei lucrări. Peste 50 de localități.
BAIA MARE: Turnul Măcelarilor (Turnul de Muniții), Monetăria de Stat care a funcționat aproape fără întrerupere din sec. XV până în 1827, a fost ridicată între 1738 şi 1742 pe ruinele vechii monetării care a funcționat între 1411 şi 1742; ruinele topitoriei de fier, puțuri lucrate cu ciocanul și cu dalta, Întreprinderea minieră de Nisip, Cuarț și lut, Fabrica de Sticlă a lui Reny Arpad, orologiul de pe Turnul Ște­fan, Orologiul de la Muzeul Jude­țean de Istorie și Arheologie, oro­lo­giul de pe Biserica Reformată, Cadranul Solar de la Muzeu, Planetariul, Monumentul Minerului, În­fiin­țarea Inspectoratului Superior Minier pe la 1748, subordonat Ca­merei Aulice de la Viena, uzina de apă 1900, minele Usturoiu, Dealul Crucii, Valea Borcutului, utilaje miniere: vatra de spălat, furnalul cu cuvă, guri de galerii de diferite tipuri, colivii de transport, mașini de extracție, instalații de foraj, utilaje pentru galvanizarea argintului, ca­mera tezaur pentru lingourile de aur, Uzina de Preparare, Podul Viilor, Gimnaziul de Stat Superior (azi Școala «Petre Dulfu»), clădirea fostei Băi Orășenești, Cinematograful vechi, Turnul de Parașutism, Planetariul.

Ferneziul pe la 1840 era una dinte cele mai mari unități metalurgice din țară, în ceea ce privește producția de metale prețioase și plumb.
BAIA SPRIE: furnale, guri de galerii, armături, mașini de extracție, perforatorul mecanic, instalații de flotare, Uzina de Preparare, puțuri, Fierbătoria de Bere, fațadele caselor minierilor cu statuete ale patronilor protectori. Patrimoniul preindustrial dispărut! Cinematograful permanent introdus pe la 1900, Școala Minieră, troliu de extracție, mecanism de evacuare a apei, cadranul solar de pe clădirea Casei parohiale a Bisericii Romano-Catolice.
BĂIȚA, BĂIUȚ, NISTRU BORȘA, CAVNIC: pietre de marcaj a perimetrului minier.
HERJA: uzina de preparare.
ILBA: puț armat, gură de galerie.
LĂPUȘ: mină, furnale, topitorii, forjă (pe la sf. sec. XVIII), fa­brica de bere.
NISTRU: siloz pentru recoltat minereu.
INSTALAȚII DE INDUSTRIE ȚĂRĂNEASCĂ: pive, vâltori, mori, joagăre, cazane de fiert țuică (Berbești, Ferești, Ieud, Călinești, Bârsana, Seini, Șieu – moara familiei Dunca de prin 1570- 1571), mori plutitoare (Lucăcești), prese de ulei (Călinești) moară de mână (Bârsana).
Pe Valea Cosăului, prin 1970, funcționau aproape 30 de instalații hidraulice.
- Joagărul de la Botiza, sec. XIX.
SIGHET: Cinematograf, Fabrica de Bere, Fabrica de Pesmeți, podul de lemn peste Iza, Podul de fier cu trei deschideri peste Tisa. Părplastul e continuatoarea unei vechi fabrici de perii și bidinele care funcționa la începutul sec. XX (1926).
COȘTIUI, OCNA ȘUGATAG: salinele, minele cu denumirile lor vechi (Albert, Iuliana, Ana, Elisabeta), cadranul solar de pe turnul-clopotniță al Bisericii Romano Catolice.
BLIDARI: Microhidrocentralele de pe Firiza.
FERNEZIU: Barajul lacului de acumulare.
BORȘA: Telegraful Cârlibaba-Borșa.
DRAGOMIREȘTI, SĂCEL: ex­ploa­tări miniere, sonde de foraj. Olăritul: SĂCEL.
TĂUȚII DE SUS: Fabrica de Che­restea.
VIȘEU DE SUS: reluarea liniei către Comanu pe Vaser, recon­diționarea Locomotivei ORENSTEIN; apreciază inițiativele de prezervare a patrimoniului industrial;
- transportul urban, poduri rutiere, băi comunale, cântare publice, ceasuri.
SĂPÂNŢA: Cimitirul Vesel: victimele unor accidente colective de muncă.
BERBEȘTI: fântâni cu cumpănă și scripete.
ULMENI, FĂRCAȘA, PIATRA: fabrici de sticlă, hute (BUTEASA– 1744-1754).
CÂMPULUNG LA TISA: locomotiva cu abur model Zobel de pe la 1909. Sunt prezente multe alte localități sau obiective de interes industrial: BORCUT, GIULEȘTI, MOISEI, CICÂRLĂU, SATULUNG, TĂUȚII MĂGHERĂUȘ, ROARA, NOVĂȚ, OBCIOARA etc.

Descrieri, istoric, mod de func­ți­o­na­re, atestare, raportare la instalații similare din țară sau din străinătate etc.
Prin informația remarcabilă pe care o conține, acest volum - ca și celelal­te șase care l-au precedat - re­pre­zintă o contribuție substanțială, uni­că în literatura noastră de specialitate, prin care domnul Volker Wollmann se înscrie autoritar ca autor al unei istorii unicat a patrimoniului preindustrial și industrial românesc.
Indicator de localități: aproape 4.000
Titluri bibliografice: 1.200
Limbajul elevat, lexicul aplicat, des­crierile clare, concise etc. fac din lucrare o operă elaborată după toate rigorile academice, în care fiecare zonă a țării se regăsește cu contri­buții importante. Mai mult chiar, această lucrare poate servi drept bază valoroasă pentru istorii similare ale unor zone restrânse sau chiar localități separate”, a spus Ştefan Vişovan în faţa auditoriului.

Autorul excepţionalei lucrări a mul­ţumit pentru primirea frumoasă de la Bibliotecă şi a spus că intenţiona să se oprească la volumul şapte, dar cum mai are foarte mult material adunat, cu siguranţă va exista şi volumul opt.
Au urmat la cuvânt mai mulţi spe­cialişti în problematica patrimoniului, mai ales industrial, şi au adus mulţumiri domnului Wollmann şi au apreciat noul volum lansat în Baia Mare.

Volker Wollmann

S-a născut la Sibiu, la 17 aprilie 1942. Și-a petrecut copilăria și adolescența la Sebeș, unde a urmat cursurile liceului german. A absolvit, în anul 1964, Facultatea de Istorie din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, după care a fost numit profesor la un liceu din Reșița, fiind transferat, la puțină vreme, la Muzeul Orășenesc din același oraș, instituție pe care a și condus-o o perioadă în calitate de director. A realizat primul Registru general de inventar al muzeului și s-a implicat în apariția revistei „Banatica”. De pe acum este atras de istoria civilizației romane, îndeosebi de tehnica mineritului.
În anul 1967 devine cercetător la Institutul de Istorie și Arheologie din Cluj-Napoca, unde obține titlul de doctor în științe istorice, susținând în mod strălucit teza „Mineritul metalifer, extragerea sării și cariere de piatră în Dacia Romană”. S-a remarcat ca un excelent cercetător și editor de documente referitoare, mai ales, la Evul Mediu târziu și la epoca modernă, fiind, totodată, un priceput arhivist, paleograf și epigrafist. A avut contribuții însemnate la realizarea mai multor volume din seria „Inscripțiile Daciei Romane”, preocupându-se, în același timp, de studierea culturii și civilizației sașilor din Transilvania și Banat. A fost cooptat în mai multe colective de cercetare, dintre care se impune cel care a editat „Izvoarele Răscoalei lui Horia”.
A fost corespondent al României pe lângă International Committee for of the Conservation of the Industrial Heritage.
În anul 1984, Academia Română îl distinge cu Premiul „Vasile Pârvan”, iar în anul 1986 devine membru de onoare al Institutului de Arheologie Industrială și Cultură Materială din Roma.
Emigrează, în anul 1988, în Germania, dar nu renunță la cercetările începute în România și întreține legături strânse cu mediul academic din țara natală, fiind un fervent animator și susținător al unei largi și consistente deschideri culturale și științifice dintre cele două țări, inițiind, printre altele, un substanțial proiect româno-german privind studierea istoriei mineritului și a tehnicii aferente acestui domeniu, proiect soldat cu publicarea a zece volume din seria „Silber und Salz in Siebenbürgen” („Argintul și sarea în Transilvania”), publicate între anii 1999 și 2010, și cu organizarea a numeroase expoziții pe această temă.
Ajuns în Germania, devine imediat director al Muzeului Ardelean din Gundelsheim, pe care l-a condus cu competență până în anul 2001, activând în paralel în cadrul Cercului de Istorie Transilvană și publi­când numeroase studii și articole în reviste de specialitate din România și Germania.
În anul 2004 devine consilier științific al Fundației Sașilor Ardeleni din München.
În anul 2012 i se conferă una dintre cele mai prestigioase distincții ale Germaniei – Crucea Federală de Merit.
A fost profesor asociat al Universității „1 Decembrie” din Alba Iulia, între anii 2000-2006, care în anul 2015 i-a conferit titlul de Doctor honoris causa. Este cetățean de onoare al orașelor Sebeș, Brad și Sibiu și membru de onoare al Asociației Ecologice „Petro Aqua” din Petroșani.
Are o activitate științifică impresionantă și pilduitoare, pu­blicând 18 cărți și aproape 200 de studii și articole, excelând în domenii fundamentale ale cercetării științifice: civilizație daco-romană, minerit, metalurgie, istoria tehnicii, istorie regională și locală. Deține o autoritate covârșitoare în ceea ce privește cercetarea patrimoniului preindustrial și industrial din România, domeniu în care a publicat, în perioada 2010-2019, o monumentală serie constând în șapte volume, care însumează peste 3.000 de pagini. Este o lucrare unică, nu doar în istoriografia românească, ci chiar în cea europeană, unul din marile ei merite fiind acela că dovedește, așa cum afirma prof. univ. dr. Rudolf Gräf, prorector al Universității „Babeș-Bolyai” și președinte al Societății Culturale Româno-Germane, „conectarea industriei transilvănene și bănățene și a celorlalte provincii ale României de astăzi la marile tendințe din economia europeană a secolelor XVIII-XIX”.

La propunerea mai multor entități științifice și instituții de cultură, printre care se numără și Biblio­teca Județeană „Petre Dulfu” Baia Mare, Academia Română i-a acordat, în anul 2015, Premiul „Ludovic Mrazec” pentru lucrarea „Localități miniere din Transilvania, Banat și Maramureș într-un atlas din secolul al XVIII-lea”.

Conf. univ. dr. Ştefan VIŞOVAN
Nicolae TEREMTUŞ