Volker Wollmann, îndrăgostit iremediabil de Maramureş!

Reporter: Ce faceţi în Baia Mare?

Volker Wollmann: Este o vorbă cu­noscută: „Mă întorc la locul crimei!”. Crima a fost realizată în anii în care am început să vin la Arhivele Statului. În 1975 a fost prima dată când am început să lucrez, am consultat documente privind istoria mineritului din Mara­mureş. Era clădirea veche a Arhivelor. Am fost pasionat de minerit, în general, dar în special am fost interesat de exploatarea sării din nordul Maramu­reşului, de la Coştiui. Această exploa­tare, vorbesc documentat, a fost cea mai importantă exploatare de sare din Imperiul Austro-Ungar, până la primul război mondial. Nu s-a ştiut acest lucru. Cei mai mulţi au crezut că cele mai importante mine de sare sunt în Polonia. Dar adevărul este că cea mai importantă producţie de sare în evul mediu s-a obţinut la Coştiui, cu cele şapte exploatări. Această cercetare m-a pasionat mult şi m-a determinat să vin în Maramureş cu mult drag.

Rep.: Cercetările dumneavoastră sunt impresionante. Dar, de unde pasiunea pentru cercetarea patrimoniului industrial?
V.W.: Nu am fost bun la matematică, la ştiinţe exacte. Dar am avut un profesor de istorie care mi-a insuflat interesul pentru acest subiect. A publicat o lu­crare despre cele 25 de tăbliţe care s-au găsit la Roşia Montană. Erau din perioada romană. Profesorul de istorie ne-a povestit ce s-a întâmplat, ce au reprezentat aceste tăbliţe, erau contracte de muncă, folosite la angajare. Toate acestea m-au fascinat. Am studiat la Cluj, l-am avut profesor pe Daico­viciu. Am făcut arheologie romană, dar am studiat şi epigrafia Daciei romane. Teza mea de doctorat a avut ca subiect activităţile miniere din Dacia romană. Am fost cercetător la Institutul de Istorie şi Arheologie din Cluj. M-am ocupat asupra epocii răscoalei lui Horea, surse documentare care mi-au oferit o bază solidă pentru cercetarea mineritului din Transilvania.
Am contribuit la editarea mai multor volume din seria Inscripţiile Daciei romane. Toate acestea m-au condus spre un domeniu spectaculos, dar neglijat, arheologia industrială!
După ce am plecat în Germania, în 1988, am lucrat în primul an la salvarea monumentelor arheologice, dar am lucrat şi la muzeul Transilvănean din Gundelsheim. După 1989 veneam des în România pentru a salva patrimoniul mobil săsesc din comunele unde au plecat saşii în Germania. Însă nefiind de pregătire etnograf nu am fost prea încântat. În paralel însă am început să documentez monumente tehnice din mediul rural şi urban cum am putut. Tocmai de aceea m-am apucat să scriu eu, pentru că e un domeniu ignorat, încă nu s-a scris istoria tehnicii din România pe toate rangurile industriale. Nu avem un cadru juridic care să asigure protecţia acestor monumente,ce avem este foarte şubred, motiv pentru care în fiecare an dispar noi şi noi monumente.
Acest demers s-a întins pe mulţi ani. Am făcut câte 4-5 drumuri anual în România. Am parcurs câte 8000 de kilometri în fiecare an. În urma cercetărilor au rezultat multe informaţii pe care le-am cuprins în cele şase vo­lume apărute din „Patrimoniul preindustrial şi industrial al României”. Mai este în pregătire şi volumul şapte.
Se poate vorbi ore în şir de lucrurile pe care le-am găsit aici. Inventivitatea şi îndemânarea ţăranilor români în prelucrarea lemnului este admirată peste tot. Am găsit lucruri deosebite, fascinante, mai ales din perioada preindustrială.

Rep.: Pare ciudat că dumneavoastră veniţi din Germania şi cercetaţi patrimoniul industrial din România!
V.W.: Din păcate, în România nu există niciun institut, niciun centru de cer­cetare pentru patrimoniu. Pentru arheologie preindustrială şi industrială. În toate ţările din jurul României, să nu mai vorbim de ţările mari, dezvoltate, există astfel de instituţii.

Rep.: Cum folosesc aceste ţări, patrimoniul relevat în studii, cercetări?
V.W.: De exemplu, austriecii au trecut patrimoniul industrial, anul trecut, în reţeaua de turism. Au făcut un traseu: turismul pe traseul morilor de vânt. Sunt funcţionale, se pot vizita, între anumite ore pot fi activate, se poate ve­dea cum s-a lucrat în anumite perioade. Şi vin turişti, vizitează, văd, se mi­nunează!
Aceasta este o soluţie de folosire a pa­tri­moniului.
În Germania, în bazinul carbonifer din nord, au fost predate unităţile miniere ca săli de concerte, expoziţii. Sunt întreţinute, sunt revitalizate pe această cale culturală!
Şi sunt multe astfel de exemple!

Rep.: Domnule Wollmann, care moda­litate de valorificare a patrimoniului este mai importantă? Cea culturală, după cum aţi dat exemple, sau alte mo­dalităţi?
V.W.: Fundamentală nu este cea turistică, ci cea ştiinţifică. Cea mai im­portantă este cea patrimonială deoarece reprezintă etape din dezvoltarea socie­tăţii. Acestea, dacă nu le prezervăm, se pierd!

Rep.: Cum reuşiţi să intraţi în astfel de locuri   pentru a vă documenta? Presa de aici întâmpină greutăţi, în acest sens.
V.W.: Greu, foarte greu. Dacă cetăţenii români întâmpină greutăţi, vă daţi seama cum este pentru mine, venit din Germania! Primul lucru pe care îl fac, când ajung la un astfel de obiectiv, este să las maşina mai departe, să nu vadă de unde sunt, să nu vadă „duşmanul de clasă”! Este greu, dar am colaboratori care mă ajută.

Rep.: Care este cel mai impresionant monument de patrimoniu industrial văzut în România?
V.W.: Moara lui Assan din Bucureşti!

Rep.: Dar de aici, din Maramureş?
V.W.: Monetăria! În curtea Muzeului de Istorie şi Arheologie!

„Am fost pasionat de minerit, în general, dar în special am fost interesat de exploatarea sării din nordul Maramu­reşului, de la Coştiui. Această exploa­tare, vorbesc documentat, a fost cea mai importantă exploatare de sare din Imperiul Austro-Ungar, până la primul război mondial. Nu s-a ştiut acest lucru. Cei mai mulţi au crezut că cele mai importante mine de sare sunt în Polonia. Dar adevărul este că cea mai importantă producţie de sare în evul mediu s-a obţinut la Coştiui, cu cele şapte exploatări. Această cercetare m-a pasionat mult şi m-a determinat să vin în Maramureş cu mult drag”.

Volker Wollmann