Visul lui Nelu Botiş a devenit realitate: „O istorie antropologică a morţii”, o carte de excepţie

Într-o zi de marţi, fără ceasuri rele, în foaierul Teatrului Municipal Baia Mare, a avut loc lansarea primului volum dintr-o lucrare de excepţie a scriitorului, muzeografului, a ziaristului Ioan Botiş, intitulată „O istorie antropologică a morţii”. Un volum aşteptat de multă lume, de la prieteni la specialişti. Un volum, o lucrare ce aduce ceva nou, inedit în zona antropologiei morţii, subiect ce poate fi considerat macabru şi care provoacă fiori atunci când este abordat.

Contrar acestor consideraţii, lucrarea lui Ioan Botiş se citeşte uşor şi rămâi cu părere de rău că s-a terminat. Desigur, aici intervine priceperea în de-ale scrisului a autorului de a te face să aştepţi viitorul volum, al doilea, al treilea până la al cincilea, cât va avea lucrarea lui Ioan Botiş. Este o lucrare eveniment, este o carte de excepţie şi a avut parte de o lansare pe măsură, în foaierul Teatrului băimărean.

Puţin după mijlocul zilei, cei invitaţi la eveniment au venit şi au ocupat locurile din holul spaţios al Teatrului. Doamnele au avut ţinute sobre, elegante, adecvate momentului, iar domnii au afişat costume de culoare închisă sau ţinute casual. Pe o măsuţă aflată la intrarea în hol s-a găsit volumul la a cărui lansare au venit invitaţii.

Coperta, în care predomină culoarea negru, străluceşte în lumina palidă venită de mai sus. Prieteni şi cunoştinţe, colegi de-ai autorului s-au revăzut, la evenimentul monden al zilei, cu bucurie şi preţuire faţă de fiecare în parte şi faţă de autorul cărţii.

Amfitrion al manifestării a fost profesorul de istorie Ioan Miclăuş, de la Colegiul „Vasile Lucaciu”, cel care i-a fost profesor de istorie în liceu, autorului cărţii.

„Cartea spune despre moarte, noi vorbim despre moarte şi moartea este un fenomen, este o trimitere spre o altă lume”, a spus Miclăuş.

După cuvintele de deschidere a fost invitat la microfon directorul teatrului, Radu Macrinici. Acesta a vorbit despre relaţia dintre moarte şi teatru, despre autor şi despre o carte eveniment.

A urmat profesorul dr. Toader Nicoară, directorul Şcolii Doctorale „Istorie. Civilizaţie. Cultură”, din cadrul UBB Cluj.  

„Discuţiile despre moarte pot fi un bun pretext să celebrăm, până la urmă, viaţa şi valorile ei.

Moartea este foarte prezentă de-a lungul istoriei, dacă vedem atât marea sau mica istorie o să constatăm că moartea este singurul personaj care nu lipseşte. Lipsesc diverse alte personaje, în diverse circumstanţe, însă ea este una prezentă şi probabil că, dacă ar fi să cităm din specialiştii în antropologia morţii, ar trebui să constatăm o dată cu ei că, de fapt, ea este singura constantă în istoria umanităţii. Umanitatea a vrut să lase o urmă a trecerii fiecărui individ prin această existenţă şi unii dintre reprezentanţii speciei umane au lăsat un document care a fost multă vreme neglijat, de toată lumea, şi anume testamentul. Un act de ultimă voinţă care începe cam aşa: «Nimic nu este mai sigur decât moartea şi mai puţin sigur decât clipa venirii sale».

Cartea despre care vorbim se cheamă O istorie antropologică a morţii şi îl are ca autor pe Nelu Botiş, pe care l-am întâlnit graţie domnului profesor Miclăuş, aici de faţă, la o inspecţie de grad unu pe care am făcut-o. Din această întâlnire a ieşit o colaborare care sper să fie doar în prima fază a ei, noi am pornit la drum să facem un doctorat care încă mai aşteaptă, dar va veni cu siguranţă. Însă, din preocupările legate de teza de doctorat, care are aceeaşi tematică ca şi preocupare, a ieşit acest prim volum: «O istorie antropologică a morţii».

Autorul ne promite că vor veni şi alte volume şi nu putem decât să îl credem, avem aici dovada palpabilă!

Este o lucrare interesantă şi dacă ne uităm puţin în urmă vom constata că acum treizeci de ani, patruzeci de ani nu am fi găsit o lucrare în istoriografia românească care să trateze subiectul moartea şi destul de puţine în istoriografiile occidentale.

Cum a ajuns ca moartea să devină un domeniu de preocupare al istoricilor? De regulă, istoricii tradiţionali şi mai puţin tradiţionali se ocupă de viaţă. Dar lucrurile sunt interesante şi istoria are rolul de a explica trecutul, pentru a vedea cum am ajuns în situaţia în care am ajuns. Trecutul explică prezentul!

Moartea nu este un subiect care să ne înveselească şi se spunea că este treaba medicilor şi a altor specialişti să se ocupe de moarte, dar în ultima jumătate de secol, din aproape în aproape, trecând peste barierele dintre discipline, tot mai multe ştiinţe au constatat că dacă folosesc instrumente, problematici şi perspective metodologice pot să lumineze concentric o chestiune care nu poate să nu ne ridice probleme existenţiale. S-a născut ceea ce se cheamă, astăzi, tanatologia, după personajul din antichitatea greacă, Thanatos, care personifica fenomenul de care vorbim, adică moartea.

Ca atare, cam în ultimii 50 de ani, venind dinspre mediile occidentale, se dezvoltă o problematică care astăzi ţine capul de afiş al istoriografiei cele mai avansate, în sensul că avem astăzi biblioteci întregi de cărţi care tratează diverse maniere în care moartea s-a manifestat în istorie.

După 1989 au început să se dezvolte preocupări care au adus şi această problematică, a morţii, în câmpul istoriografiei de la noi.

Am început să avem publicaţii, din 1990 până în 2000 avem doar câteva articole care încearcă să prospecteze teritoriul. Dar au început să apară documente. Lumea publică testamente, lumea publică discursuri despre... şi uşor, uşor se conturează o posibilitate care ne-ar permite să facem o asemenea istorie. Eu am inventariat, din 2000 până în 2014, vreo 20 de cărţi scrise în istoriografia noastră care au ca subiect problematica morţii. Şi iată că lansăm şi în Baia Mare o asemenea carte!

Nelu Botiş a venit cu foarte mare entuziasm spre o asemenea problematică, cocheta cu ea de mai multă vreme. Cartea de faţă este un preambul a acestor preocupări pe care Nelu Botiş le are şi pe care, cu siguranţă, le va concretiza, atât printr-un titlu de doctor, dar şi în multe alte publicaţii. El ne propune o viziune asupra morţii în lumea culturilor primitive. Folosind un instrumentar adecvat, Nelu Botiş este un meseriaş, este istoric ca formaţie, nu este un amator care vine din afară, dimpotrivă, are o metodă bine pusă la punct şi perfecţionată şi ne prezintă, într-o manieră clară, limpede, convingătoare exact acest univers.

Cartea este o reuşită pentru că, de fapt, sintetizează nu numai concluzii şi încheieri la care au ajuns alte cercetări, dar pune laolaltă cu metodă şi judecată foarte strânsă, fără să lase fantezia să lucreze. Este o reuşită istoriografică pe care o recomand cu căldură. Nu îl va face pe cititor pesimist, dimpotrivă, va răspunde la foarte multe din întrebările existenţiale pe care fiecare le are. Cartea oferă multe răspunsuri. Sper ca autorul să continue!”, a spus profesorul Toader Nicoară.

După cuvântul profesorului a urmat autorul. Nelu Botiş, emoţionat, deşi nu a lăsat să se vadă, cu un chip impenetrabil, a mulţumit celor care, într-un fel sau altul, l-au ajutat să reuşească în întreprinderea de a scoate o carte ce va fi monumentală prin scriitură, volum şi apariţie.

După lansare, după felicitări, am vorbit cu câţiva dintre prietenii autorului, felicitat de toţi şi pentru faptul că a împlinit vârsta de 50 de ani. Cadoul lui Botiş pentru Ioan Botiş a fost o minunată carte.

Prietenii, colegii lui ne-au vorbit despre omul Botiş, autorul Botiş şi despre minunatele lui cărţi scrise cu mult har, aşa cum face de altfel în fiecare număr al minunatului nostru săptămânal!

Nelule, ai ajuns la o jumătate de secol…

„Abia atunci când am vrut  să-i transmit lui Nelu Botiş, prin cuvinte simple, respectul cu ocazia aniversării zilei sale de naştere mi-am dat seama că nu este suficient să-i zic doar  banalul „La mulţi ani!”. Încercam să fug de maliţiozităţi sau de banalităţi pentru că activitatea lui ca profesor, ziarist, pamfletar, intelectual rafinat se înscrie în rarităţile perioadei actuale unde holismul are limite extinse la „clipă” şi la „mamon”. Nelu Botiş nu este omul zilelor noastre, sau poate este.

Această contradicţie să se fi născut numai în capul meu? Cred că nu. Ca exemplu aniversarea zilei sale de naştere. De obicei, la o invitaţie, cei chemaţi duc daruri, el şi de data aceasta ne-a surprins când noi am plecat acasă cu daruri sufleteşti şi o carte care încă avea căldura tiparniţei. Este maniera în care Nelu Botiş tratează fiece întâlnire, dar nu numai a noastră. Nelu Botiş nu este omul cu „părerea mea”,  atunci când afirmă o idee rar argumentează prin citate, ele exprimă propriile convingeri greu de contrazis fiindcă reprezintă sinteze a miilor de cărţi pe care le-a „ingerat” şi fişat din biblioteca personală şi a miilor de dialoguri pe care le poartă cu prietenii şi cunoscuţii. Nu este omul care iroseşte timpul. Reuşim să ajungem la concluzii care nu întotdeauna sunt concordante, dar care de fiecare dată, la un anumit moment, sunt reluate fără vanităţi.

Sunt convins că abia de acum v-a izbucni din vulcanul Botiş tot ce are de spus şi scris, dar spusele şi scrierile sale trebuie să depăşească auditoriul urbei natale. Locul lui nu este aici ci în mediul academic sau al unui institut de cercetare.

Să fii sănătos şi să-ţi stabileşti nişte ştachete care atunci când te uiţi la ele să ţi se pară că ameţeşti!”

Conf. universitar dr. Ştefan Gonczi

Un demers intelectual de excepţie, marca Ioan Botiş

„Licenţiat în istorie al Universităţii „Ovidius” din Constanţa (1995), băimăreanul Ioan Botiş, născut în urmă cu exact 50 de ani (La Mulţi Ani!), a început să profeseze în învăţământ, la diverse licee din Baia Mare, dar a fost atras şi de presă, regăsindu-se între cei care au început, în anul 2002, demersul jurnalistic extraordinar numit „Gazeta de Maramureş”, echipă în care se află şi astăzi.

Destinul său profesional a inclus, din anul 2007, şi statutul de muzeograf, mai întâi la Muzeul Judeţean de Artă „Centrul Artistic Baia Mare” (până în anul 2008), iar apoi la Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş (din 2008 şi până în prezent).  Între timp, în anul 2013, a început cursurile Şcolii doctorale de Istorie la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, avându-l îndrumător pe reputatul profesor Toader Nicoară, un cercetător autentic în domeniul mentalităţilor colective şi al antropologiei.

Schiţarea acestor repere din traiectoria profesională a lui Nelu Botiş ne relevă faptul că el este unul dintre acei intelectuali autentici pentru care tradiţionalul „turn de fildeş” n-a reprezentat niciodată, cu adevărat, o tentaţie, drumul ales pornind de la ideea că istoricul trebuie să fie, în primul rând, un „om al cetăţii” în înţelesul profund al termenului.

În anul 2008 Nelu Botiş a publicat lucrarea „O istorie antropologică a culorilor”, o carte admirabilă, cu caracter de noutate în istoriografia noastră, care propunea cititorului o incursiune antropologică în lumea culorilor. Demersul intelectual era unul modern, ancorat profund atât în valorile istoriografiei occidentale vehiculate de „Şcoala de la Annales”, cât şi în cele ale discursului antropologic.

La 8 ani de la acel eveniment, urmând aceeaşi linie metodologică, autorul ne surprinde cu primul volum din O istorie antropologică a morţii, lucrare care va apărea în cinci volume şi care ‹‹reprezintă o primă încercare de sinteză a problematicii morţii›› în istoriografia noastră, aşa cum remarca profesorul Toader Nicoară, în prefaţă.

Chiar dacă subiectele sunt diferite, cele două volume se remarcă prin câteva constante care sunt caracteristice stilului de a scrie a lui Nelu Botiş. Ambele beneficiază de o structurare extrem de logică şi de sintetică, chiar dacă pun în valoare informaţii rezultate din surse diverse, precum istoria culturii, istoria socială, cea economică sau istoria politică a umanităţii.

Dintr-o altă perspectivă, aş adăuga faptul că istoria pe care ne-o propune autorul (a culorilor, respectiv a morţii) este una care nu se poate despărţi de semnul întrebării, ca şi de perpetua deschidere către o altă posibilă interpretare. ‹‹Există aproape tot atâtea istorii cât istorici›› ne aminteşte Pierre Chaunu, lecţia aceasta autorul cunoscând-o foarte bine.

Cele două cărţi de istorie antropologică scrise de Nelu Botiş confirmă, ca în reflecţiile lui Hermann Hesse, că istoria nu este un joc gratuit de abstracţii şi că istoricul are menirea de a introduce ordine şi sens în desfăşurarea aparent dezordonată a lucrurilor.

Faptul îl individualizează pe autor, demersurile sale intelectuale fiind unele de excepţie, care trebuie cunoscute şi apreciate”

Viorel Rusu, director al Muzeului de Istorie şi Arheologie Baia Mare

La vârsta maturităţii

„L-am cunoscut pe Ioan Botiş ca jurnalist al GAZETEI de Maramureş. Articolele semnate de domnia sa se remarcau printr-un stil aparte, la prima vedere uşor, dar tratând cu seriozitate orice subiect abordat. M-a impresionat în primul rând faptul că, pentru subiectele care tratau teme sensibile, mai ales legate de oameni, se dovedea întotdeauna imparţial. Oricum, lectura articolelor sale, indiferent de subiectul abordat, era facilă şi în acelaşi timp cititorul se declara de fiecare dată pe deplin satisfăcut.

Când l-am cunoscut şi personal am fost surprinsă să întâlnesc un tânăr jovial, după „pană” părea mult mai matur. Anii au trecut pe nesimţite, pentru unii fără a lăsa vreo urmă vizibilă a trecerii lor prin lume. Ioan Botiş însă ne-a obişnuit cu o intensă activitate pe mai multe planuri - jurnalism, muzeografie, cercetare - fiecare tratat cu seriozitate şi competenţă. Şi an de an munca serioasă, bazată pe cercetare, a însemnat o treaptă urcată pe scara afirmării.

Poate pentru că şi eu vin din lumea muzeului îmi place să cred că această lume a muzelor l-a inspirat. Lumea muzeelor, munca de muzeograf, care presupune o arie largă de cercetare, dublată de seriozitatea cercetătorului, au făcut ca azi, pe lângă articolele jurnalistului, studiile publicate în anuarele muzeelor, să ne putem bucura de câteva cărţi de referinţă între care se remarcă Istoria antropologică a culorilor şi ultima apariţie, O istorie antropologică a morţii, ce se plasează ca o cireaşă nu numai pe creaţia proprie ci devine, din start, punct de referinţă pentru orice cercetător care se apleacă asupra acestui sensibil subiect – moartea.

E important că lansarea volumului, care înţeleg că este primul dintr-o serie, a avut loc când mai tânărul meu, îndrăznesc să spun, prieten împlinea o vârstă importantă, a maturităţii: 50 de ani. Sunt sigură că proiectele de viitor ale lui Ioan Botiş sunt nu numai multe ci şi de amploare, aşa cum ne-a obişnuit până acum. Îi urez sănătate, putere de muncă şi, mai ales, putere să depăşească orice obstacol pentru a-şi împlini toate proiectele şi toate visele”