VERDICT: un sistem cu handicap

Ne îmbolnăvim în masă: fie de umilinţă, fie de fraudă. Sistemul de încadrare în grad de handicap îşi împarte „beneficiarii” în două cete: victime sau profitori. Pe de o parte, există comune în care numărul persoanelor cu handicap e de două ori mai mare decât media judeţeană, localităţi în care oamenii „orbesc” în masă sau devin invalizi, pe de altă parte, bolnavii adevăraţi sunt umiliţi, fiind purtaţi pe drumuri de comisii, deşi sunt netransportabili.

Unii au certificate de nevăzători, dar conduc maşini sau acte de invaliditate, deşi ar putea participa la maraton, iar alţii, deşi nu pot fi transportaţi, decât în pătură, sunt puşi pe drumuri, cu regularitate, de către comisiile judeţene sau naţionale de încadrare în grad de handicap. Acelaşi sistem, unităţi de măsură diferite. Diferenţa, spun oamenii care plâng la cozi, o fac banii. Mai exact, “şpaga”.

Unii ar da bani să se vindece, alţii dau bani să se îmbolnăvească. Cel puţin în scripte. Iar în ultimii ani, maramureşenii s-au îmbolnăvit in corpore. Circa 18000 de persoane sunt încadrate în prezent într-un grad de handicap. Câţi fac parte din categoria victimelor şi câţi din a profitorilor, e greu de spus. Evidenţe şi semne de îndrebare există. Ba mai mult, există şi o certitudine: aceea că sistemul care ar trebui să-i vindece e bolnav. Grav, cronic, irecuperabil.

De fapt nu unii. Cei mai mulţi. Cei mulţi. Cei bolnavi, săraci şi fără pile. Miile de maramureşeni orbi sau invalizi purtaţi pe drumuri ca şi cum le-ar putea creşte din nou piciorul sau şi-ar putea recupera vederea. Din cauza numărului mare de persoane cu handicap, mulţi încadraţi fictiv, funcţionarii au primit, mai mult neoficial, ordin să reducă numărul de dosare. Şi, “corect”, îi taie pe cei care au handicap, dar n-au pile. Ceea ce e cel mai grav handicap.

Mihaela Ghita povesteşte unde te poate duce o astfel de situaţie: „Anul trecut am avut mari probleme când a trebuit să-l reevalueze comisia pe tatăl meu. A trebuit să-i dea un nou certificat de încadrare într-o grupă de handicap. În fiecare an se revizuieşte dosarul. Era în gradul I cu însoţitor. Şi cu toate că este la pat, ni s-a spus că s-au modificat normele de încadrare şi diagnosticul pus de medicii neurologi şi de tomograf nu mai corespundeau să-l poată încadra în gradul I.

I-au dat negaţie, ca şi cum nu ar mai fi putut fi încadrat în grupă cu handicap deloc. Iar el este la pat. Şi aşa e de atunci. Boala lui nu se îmbunătăţeşte, doar se ameliorează. Este paralizat, trebuie să facem exerciţii de vorbire zilnic. Cu mâna stângă se mai ajută, în sensul că poate să mănânce, dar nu stă în picioare. De trei ani nu a mai făcut un pas. Îl cheamă Cornel Şilimon şi are 65 de ani. A făcut trei accidente vasculare şi a făcut demenţă multi-infarct, adică infarct cerebral.

Eu am trimis hârtie la Comisia de Evaluare a Persoanelor Adulte cu Handicap şi i-am rugat să stabilească ei o zi în care să vină ei   să-l vadă, că nu poate fi transportat. După vreo trei luni mi s-a spus că nu au maşină, că nu se pot deplasa în teren. Le-am spus că le plătim noi benzina sau trimitem maşină după ei. Că trebuia luat în pătură şi dus ca pe un corp inert. A patra oară l-am dus la spital şi am dat bani, am dat 4 milioane şi a primit hârtia cu care să poată fi încadrat în grad de handicap. Acum este încadrat în grad cu handicap, dar va trebui să trecem din nou prin aceleaşi probleme că în vară se împlineşte anul. Acum iar trebuie dus la spital în pătură, să-l reevalueze, să-i pună diagnosticul. Deşi după diagnosticul de anul trecut putea fi încadrat definitiv, să nu îl mai ducem la reevaluare, la comisie. Pentru că boala lui nu se poate îmbunătăţi.

Este ceva cumplit, un sistem groaznic. Mai sunt două cazuri în vecini identice. Am auzit şi eu zvonuri că au primit directivă de la Bucureşti să reducă numărul persoanelor cu handicap, să nu se mai dea atâţia bani, şi îi taie pe jumătate. Idioţenia este că îi taie pe cei care chiar au nevoie şi care nu au bani să dea şpagă”.

Şi toată această umilinţă pentru o indemnizaţie de 290 lei pe lună şi 520 de lei pentru însoţitor. Bani din care 400 de lei merg numai pe scutece. Restul, restul nu ajunge pentru tratament.

Şi asta după 38 de ani de muncă şi tot atâţia de contribuţie la bugetul asigurărilor sociale. Dacă nu-i convine, familia poate renunţa la „mărinimia statului” şi să facă ce vrea cu bolnavul. De fapt, aşa i s-a şi spus Mihaelei Ghita: „Obrăznicia unei funcţionare a fost că i-a zis mamei mele că are obligaţia să-l întreţină ca şi soţie”. Deh...

Atât de şmecheri încât pot conduce maşini şi pot avea certificate de nevăzător. Mulţi. Sate întregi. Se ştie, cum ar spune maneliştii unui sistem bolnav. De exemplu, în mai multe sate din zona Târgu Lăpuş, oamenii au „orbit în masă”, ca în eseurile lui Jose Saramago. În Cupşeni, aproape un sfert dintre localnicii care nu sunt în străinătate au un grad de handicap. Aceeaşi situaţie s-a înregistrat şi în satele de pe Valea Izei, ca şi Dragomireşi sau în zona Poienile de sub Munte. Există comune în care din 1500 de locuitori, 400 au handicap. O fi de vină apa, aerul, solul? Nu, e numai banul de vină. Banii care îmbolnăvesc. Un sistem întreg putred.

În cazul copiilor, situaţia nu e atât de gravă. În timp ce numărul adulţilor cu handicap creşte, numărul copiilor cu handicap scade. Dar nu vă bucuraţi încă, principala cauză e scăderea natalităţii. Numai că, nici în lumea copiilor nu lipseşte frauda.

La nivelul judeţului Maramureş funcţionează două comisii: una pentru adulţi şi cealaltă pentru copii.

Dumitru Dumuţa, secretarul Consiliului Judeţean Maramureş e preşedintele comisiei pentru copii şi explică mecanismul acestora. Ciudat e că, după toată tevatura generată în jurul comisiilor care poartă oameni netransportabili pe drumuri, am aflat că, de fapt, legea nu obligă comisia să cheme bolnavul. Ceea ce în cazul copiilor se şi întâmplă. Dumuţa explică: „sunt două comisii, una la copii, unde sunt eu preşedinte. Sunt organisme de specialitate a Consiliului Judeţean, fără personalitate juridică. Există o activitate medicală şi acolo i se spune omului că are o anumită boală. Acel act însoţit de altele se depun la Direcţia de Asistenţă Socială pentru încadrare în grad de handicap. Odată ajunşi acolo, există o evaluare complexă pe adulţi şi alta pe copii. Se sortează. Acest serviciu de evaluare complexă este compus din funcţionari publici, psihologi, medici etc. care evaluază dosarul. La această evaluare de regulă este invitată şi persoana. Dacă nu este transportabilă, se merge la ea. Apoi dosarul merge spre comisie. Şi în acea comisie, eu niciodată nu am chemat copilul. Şi la adulţi se poate”.

În cazul copiilor, perioada maximă de încadrare este de 2 ani.

Acum, Guvernul doreşte să înlocuiască toate aceste etape cu una singură: Institutul Naţional de Expertizare a Capacităţii de Muncă. Dumuţa spune că: „Acest institut nu a luat fiinţă. Nici nu ştiu cum va arăta. Cert este un lucru. Acel institut ne înlocuieşte pe toţi. La acest moment, Maramureşul se apropie de 4 procente de persoane cu handicap, suntem undeva la 18.000 din câte ştiu eu. E în creştere pe adulţi. Pot să vă spun că în Maramureş este o localitate care are mai mult de 11 procente şi în general în acea localitate ponderea este vizuală. Cupşeni. După ei, cea mai mare pondere este sub 5”.

Dacă ar fi să ne luăm după certificate medicale, Maramureşul e lovit frecvent de epidemii. În urmă cu 6-7 ani au apărut foarte multe cazuri de malformaţii congenitale pe cord la copii. Peste 5 cazuri pe săptămână. Alarmat, Dumitru Dumuţa le-a cerut părinţilor să facă o expertiză la Cluj, la Institutul Inimii. Evident, bolile au dispărut ca prin minune. Acum sunt 1-2 cazuri pe lună.

Din păcate însă, există şi părinţi care profită de handicapul copiilor. Mamele pot să-şi prelungească concediul de creştere a copilului cu un an dacă copilul e bolnav. Aşa că “îl îmbolnăvesc” în scripte.

De asemenea, există reduceri la vârsta de pensionare.

Teoretic, dosarele cu probleme, fie în baza unor sesizări sunt trimise la expertiză, la Bucureşti. Numai că, de cele mai multe ori, expertizele sunt tot pentru fraieri. Deh, aşa e sistemul: “unii e umiliţi”, “unii e şmecheri” şi “unii e corupţi”.

„Există o evaluare complexă pe adulţi şi alta pe copii. Se sortează. Acest serviciu de evaluare complexă este compus din funcţionari publici, psihologi, medici etc. care evaluează dosarul. Apoi dosarul merge spre comisie”.

Dumitru Dumuţa