Vacanţele din ţinuturile lui Ionel - Ionelule

MUZA DIN HAMBARUL - STUDIO
George SBÂRCEA

În 1937, după ce ajunsesem la teatrul „Alhambra” din Bucureşti unul din ajutoarele lui Ion Vasilescu, mi-am petrecut vacan­ţa într-un sat pierdut printre livezile şi pădurile de stejar de lângă Baia-Mare. Era Copalnic - Mănăştur, satul natal al artistei dramatice Marietta Anca de la Na­­ţionalul bucureştean. Fratele ei, Leon­­tin Anca, mai târziu dirijor al Ope­rei Române din Cluj, cu care organizam adevărate concursuri de înot într-un iaz umbrit de sălcii din marginea satului, mă persifla mereu din pricina alianţei mele - pe care nici el, nici eu n-o bănuiam atât de efemeră - cu muzica uşoară.
- Cel puţin scrie şi tu o melodie pe care s-o fluiere şi copiii pe stradă!, mi-a spus într-o după-amiază cu zăduf. Nu fleacuri care vin şi se duc fără urmă.
- Bineeee!, i-am răspuns, după ce izbuti să-şi scoată capul de sub apă, unde i-l vârâsem cu toată forţa. Voi scrie chiar azi o melodie, pe care o vor fluiera până şi copiii de pe stradă, cum doreşti. Şi, să ştii, o vor fluiera
nu numai la oraşe, ci chiar aici, în satul tău afurisit!
Leontin Anca aranjase într-un fel de hambar dărăpănat, lipit de zidul casei părinteşti, un aşa zis studio muzical - cum îl botezaserăm în glumă. Este adevărat însă că stampele, cărţile, partiturile, colecţiile de reviste şi
ziare, statuetele şi o pianină hodorogită dădeau oarecum iluzia că prea-capricioasa zână a muzicii se simte
acasă într-însul. Lăsându-l pe colegul meu mai mare să zburde singur în apa verzuie a iazului, am luat-o înspre hambarul-studio. M-am instalat pe-o ladă goală la pianină şi am improvizat, fără nici o premeditare, melodia despre care pretindeam - cu fronda tinereţii, fireşte, dar fără nici o convingere - că va fi un „cântec al tuturor”.
Seara i-am cântat noua mea invenţie lui Anca:
- Fleacuri!, a fost şi de astă dată singurul lui răspuns.
Însă, în toamna aceluiaşi an, în timp ce la Teatrul „Alhambra” se pregătea noua premieră, Nicuşor Constantinescu mi-a cerut în ajunul vizionării să-i născo­cesc, într-o singură după-amiază, un cântec vesel, cu ritmul bine punctat - „ceva care să prindă”, cum spunea. M-a încuiat în acest scop într-o cabină cu pian, de după-amiaza până în târziul serii.
Nu eram în stare, se-nţelege, de nici o idee, de nici o fărâmă de melodie: secase parcă din mine orice urmă de muzică. Tocmai când credeam că totul e pierdut, mi-am adus aminte deodată de „fleacul” compus în hambarul ami­cu­lui meu de lângă Baia-Mare. Auzin­du-l, Nicuşor Constan­ti­nescu a exclamat însufleţit:
- Ăsta e! Ăsta e şlagărul revistei!
Într-adevăr, nu s-a înşelat: Ionel - Ionelule s-a răspândit cu iuţeala pârjolului, s-a cântat peste tot, în mai multe variante, s-au confecţionat zeci de mii de discuri de către toate casele de patefon din ţară cu melodia mea, şi a fost înregistrată, în interpretarea Miei Braia şi a lui Dorel Liveanu, cu un alt text, pe care-l urzisem împreună cu Ilarion Albul:
„Ţi-am cules aseară floricele / Şi sub geam te-am aşteptat cu ele. / L-am adus cu mine pe Ilie, / Scripca lui să-ţi cânte numai ţie, / Că mă arde-un dor, bătu-l-ar focul, / Iac-aşa de nu-mi găsesc nici locul. / Şi mă-neacă
chinul şi oftatul, / De-am ajuns de pomină-n tot satul…”
Ani în şir, Ionel - Ionelule a fost cântecul de pahar al tuturor. În câteva cărţi ale timpului, scriitorii noştri îl menţionează, integrându-l atmosferei epocii; între ei şi Ionel Teodoreanu, în Crăciunul la Silvestri. Un
ziarist englez, care ne vizitase ţara, şi-a publicat reportajele, după întoarcerea sa la Londra, sub titlu generic: „În ţara lui Ionel - Ionelule…”.
Transformată în fel şi chip, melodia a figurat şi mai figurează în repertoriul multor cântăreţi şi orchestre. Înainte de a fi publicată la Paris, la München, la Buenos Aires de către editura Eddie Barclay, înainte
de a deveni o melodie utilizată în emisiunile de publicitate ale posturilor de radio şi televiziune americane, Ionel - Ionelule a fost cântat - cu darul său de a asimila şi înfrumuseţa tot ce-i place - de popor. Îl mai cântă şi azi, uitând de obicei pe autorul lui. Uitarea aceasta e cel mai frumos dar pe care ascultătorii îl pot face unui (fost) compozitor de muzică uşoară!

(din volumul Muza veselă)

AMINTIRI DIN VERILE MĂNĂŞTURULUI DE ALTĂDATĂ

Lucian ANCA

Despre verile şi lumea de altădată a Mănăşturului, un condei iscusit ar putea depăna multe amintiri minunate, ce astăzi, din păcate, au dispărut din memoria celor ce trăiesc în aceste locuri sau despre care puţini îşi
mai aduc aminte.
Întâlnirile vara în acest mirific loc făceau să se reunească în vacanţe sau concedii rude, prieteni, cunos­cuţi, pe diferite paliere de vârstă, veniţi
din diferite colţuri ale ţării la obârşii sau pentru a revedea nişte locuri, care odată cunoscute, nu mai puteau fi date uşor uitării. Am avut mulţi invitaţi aici pe par-
cursul timpului, în cei 70 de ani de când vin vară
de vară, prieteni sau cunoscuţi; n-a fost unul care să nu fi vrut să se mai în­toarcă, impresionat de priveliştile încân­tătoare ale locului şi de oamenii întâlniţi aici. Nu erau timpurile televizoarelor sau internetului, care îl fac azi pe om să se izoleze tot mai mult, nebă­gând în seamă ce se întâmplă chiar în imediata sa apropiere, era vremea când oamenii se bucurau să se întâln­ească, să schimbe gânduri şi opinii sau să se refuleze spunându-şi oful în nişte vremuri de restrişte şi oprelişti.

De neuitat rămân serile focalizate în jurul unei „guruci de horincă”, cum spunea părintele Dragomir, sau mi­nunatele excursii făcute prin împreju­rimi, unde se întâlneau actori consacraţi sau aspiranţi la acest titlu precum Marietta Anca, Ştefan Radof, Emil Hossu, scriitorul şi viitorul politician Adrian Dohotaru, dirijorul Leontin Anca cu soţia sa soprana Lia Mărcuş Anca, tenorul Alexandru Racolţa, tânărul viitor academician Augustin Buzura, medicii Puiu China şi Puşa Micle, iar ceva mai târziu tenorii Ludovic Spiess şi Cornel Stavru sau doctorul Liciniu Cândea, ca să nu-i pomenesc decât pe câţiva dintre cei ce au făcut ca Mănăşturul să fie pătruns de o aură de spiritualitate.

Momentul aşteptat de toată lumea în fiecare după-amiază era cel în care ne întâlneam la scaldă. Mersul la râu a devenit un ritual pe care nu-l ocolea nimeni, de la cei mai mici la cei mai în vârstă (le vedeam cu consecvenţă la plajă pe „tanti Elviruca”, bunica profesoarei Rodica Sofonie, sau pe mătuşa mea, Marietta Anca şi la peste 70 de ani). Mergeam la apa Cavnicului la două după prânz şi stăteam până seara spre apusul soarelui. Se continuau dialogurile „filozofice” sau flirturile inocente în valurile calde ale râului sau la plajă pe nisipul fin ce exista atunci pe malul apei.
Veri frumoase au fost însă aici şi în anii interbelici, când Mănăşturul a fost vizitat de personalităţi ca Ion Marin Sadoveanu, care venea cu soţia sa, Marietta Anca, să-şi petreacă zile de vacanţă în casa socrului său, doctorul Anca; sau Ilie Lazăr, tribunul ţărănist al Ardealului, un om cu un farmec personal de neuitat, ce reuşea prin volubi­litatea temperamentului său năvalnic să insufle viaţă şi bună dispoziţie celor ce-i erau în preajmă, dar care, din pă­cate, după anii grei de puşcărie îndu­raţi, nu a mai putut să-şi împlinească dorinţa de a revedea Mănăşturul, fiind silit să rămână cu domiciliu forţat la Cluj. Să-l amintim apoi pe apreciatul dirijor clujean Anton Ronai, colegul de breaslă al tatălui meu, Leontin Anca, invitat şi el într-una din veri la Mănăştur, pe care n-a uitat, în decursul timpului, să şi-l reamintească mereu cu nostalgie.

Inspirat de frumuseţea acestor locuri, compozitorul George Sbârcea (care-şi semna compoziţiile cu pseudonimul Claude Romano) a reuşit, în vara anului 1937, să compună la Mănăştur, aşa cum s-a mai spus în paginile acestei reviste, o melodie ce a intrat, în cele din urmă, în folclorul românilor şi a cărei poveste a istorisit-o chiar el în una din scrierile sale.
Cu o mică corectură. Dorind să roman­ţeze puţin istorioara sa, spunea că, invitat fiind la prietenul său Leontin Anca, într-o după-amiază, când toată lumea era la râu, a rămas acasă şi într-o şură „dărăpănată”, unde amicul său îşi fă­cuse o sală de muzică, la un pian „hodorogit”, a avut inspiraţia de a compune o melodie ce a devenit apoi ce­lebră. Şura însă, aici trebuie să-l corec­tăm pe povestitor, nu era una dără­pănată. Era o construcţie solidă de piatră, ce corespundea „somptuo­zi­tăţii” casei de care apar­ţinea, care avea încorporate în aceeaşi clădire grajduri şi două hambare pentru depozitarea fânului. Pe cel de al doilea, din partea dinspre grădină, doctorul Anca l-a transformat pentru fiul său într-un „salon de muzică”, pe care l-au denumit „Studio”. Acesta, pe lângă pian şi o mobilă aleasă, era decorat cu statuete, covoare, tablouri, fotografii, fiind o adevărată oază de linişte şi inspiraţie
pentru un muzician. Dovada acestui fapt o constituie fotografiile păstrate în arhivele familiei, pe care le expunem în acest număr al revistei şi care ne dau o imagine a ceea ce ar fi fost acel „studio”. Înainte de înjghebarea acestuia, camera de muzică a tatălui meu era în aripa dinspre grădină a casei, cea în care s-au făcut fotografiile expuse acum. Mutarea sa într-un perimetru mai îndepărtat de casă a fost făcută datorită faptului că tatăl meu, cântând la pian aproape întreaga zi (atunci concediile de la Operă puteau ajunge şi la trei luni), vrând, nevrând deranja liniştea celor din casă. Mutarea s-a făcut deci, cu toate obiectele ce se văd în aceste fotografii, imaginile putând să ne transpună în atmosfera „studioului” de odinioară, unde mulţi dintre intelectualii Mănăşturului s-au în­tâlnit în acei ani, în ambianţa unor plăcute serate muzicale (erau piane pe atunci şi în casa Urdea sau în cea a avocatului Micle).

*

Din păcate, la asemenea seri de muzică nu mai putem aspira astăzi şi nu mai putem face nici acele plimbări de o nespusă frumuseţe, sub clarul de lună şi cerul de stele de peste dealurile unui Mănăştur idilic, unde cete de peripateticieni sondau cu entuziasmul tinereţii zonele adânci ale exis­tenţei noastre sau se opreau sub ferestrele unor domnişoare, pentru a le cânta o serenadă.
Idealurile tinerilor de azi sunt cu totul altele, iar relaţiile interumane şi de convieţuire sunt şi ele cu totul altele, bulversate de existenţa unei vieţi paralele petrecută în mediul virtual al calculatorului. Viaţa s-a schimbat deci, nu mai poate fi ca în urmă cu 50 de ani. Încercarea de a rememora însă imagini dintr-un tablou al unui Mănăştur patriarhal va rămâne întotdeauna încărcată de nostalgii şi duioase aduceri aminte.

(sursa foto: arhiva Lucian Anca)
Articol apărut în Vatra Chioreană nr. 11, august 2017

Înainte de înjghebarea acestuia (studioului, n. red), camera de muzică a tatălui meu era în aripa dinspre grădină a casei, cea în care s-au făcut fotografiile expuse acum. Mutarea sa într-un perimetru mai îndepărtat de casă a fost făcută datorită faptului că tatăl meu, cântând la pian aproape întreaga zi (atunci concediile de la Operă puteau ajunge şi la trei luni), vrând, nevrând deranja liniştea
celor din casă. Mutarea s-a făcut deci, cu toate obiectele ce se văd în aceste fotografii, imaginile
putând să ne transpună în atmosfera „studioului” de odinioară, unde mulţi dintre intelectualii Mănăşturului s-au întâlnit în
acei ani, în ambianţa unor plăcute serate muzicale.