Un senator scuipă cea mai onorabilă pagină din istoria recentă a României

În perioada comunismului erau consideraţi „terorişti”, „trădători”, „spioni”. Astăzi, după aproape trei decenii de democraţie, un senator îi acuză pe foştii luptători anticomunişti că ar fi „subminat capacitatea de apărare a țării”. Săptămâna trecută, în Comisia juridică a Senatului a fost discutată pro­pu­nerea legislativă cu privire la decla­rarea zilei de 26 octombrie drept zi de comemorare a partizanilor anticomuniști.

Numai că, ceea ce ar fi trebuit să fie un prilej de cinstire a celei mai demne şi onorabile pagini din istoria recentă a României s-a transformat într-un veritabil rechizitoriu de tip stalinist. Propu­nerea a fost respinsă, iar senatorul PSD, Șerban Nicolae, a declarat că: „Rezisten­ţa anticomunistă începută în 1944, când România era încă în război - de partea Aliaţilor după 23 august -, este una care slăbea capacitatea de apă­rare a Româ­niei. Era mai degrabă în­drep­tată împotriva intereselor Româ­niei. Mai mult, dacă îmi spuneţi că era un lucru bun că CIA organiza operaţiuni de slăbire a capa­cităţii de apărare a României sub pretextul că o fac împotriva regimului comunist este mai degrabă ticăloşie ce făceau. Era punerea în slujba unei puteri străine, valabilă oricând. După 1958 trupele sovietice au părăsit România. Mi-e foar­te greu să disting - v-am spus, am în fa­milie şi foşti legionari, şi foşti luptători în Bucegi, unii şi cu funcţii -, am încercat să înţeleg toate aceste lu­cruri şi sunt destul de echilibrat, nu sunt un fanatic al vreunei opţiuni. Dar mi se pare că ne arogăm merite care nu există”, a declarat Șerban Nicolae.
Social-democratul a declarat că partizanii anticomunişti erau „mai degrabă împotriva intereselor României” şi că aceştia ar fi fost ajutaţi de CIA (n.r.- Agenţia Centrală de Informaţii), adică de americani. În plus, Şerban Nicolae, care deţine un doctorat în Relaţii Interna­ţio­nale şi Studii Europene, a ajuns, în urma analizei sale, la concluzia că nu doar Stalin, ci şi premierul britanic Winston Churchill ar fi fost criminal.

Evident, inepţiile senatorului au generat numeroase reacţii. Dennis Deletant, specializat în istoria comunismului românesc, personalitate care i-a adresat o scrisoare publică lui Şerban Nicolae.
„Ca unul care a studiat tema «Rezis­tenţa din munţi» în perioada 1944-’60 în Ro­mânia, bazându-mă pe documente aflate în custodia CNSAS, această rezistenţă a început chiar în toamna 1944, şi a fost îndreptată împotriva armatei sovietice. Partizanii din munţi s-au opus impunerii puterii comuniste în România de către Stalin. Una dintre uneltele folosite de puterea comunistă a fost Securitatea, condusă în anii 1948-1964 de agenţi formaţi în NKVD (n.r.- serviciul de securitate al Uniunii Sovie­tice)”, a afirmat Deletant, întrebându-l pe Şerban Nicolae cum a ajuns Chur­chill să fie considerat criminal, la fel ca Stalin.
Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a arătat că: „Pe lângă inexactitatea masivă a unor asemenea afirmaţii, ele jignesc profund memoria unor oameni care, în con­diţiile instaurării prin forţă şi minciună a regi­mului comunist, au sperat ca România să fie cruţată totuşi de experimentul dictaturii proletariatului”, se arată într-un comunicat IICCMER.

Mai mult, institutul completează: „Fără să fi fost judecaţi, fie şi de o justiţie strâmbă, şi sfârşind sub gloanţele regi­mului «popular», luptătorii antico­mu­nişti – alături de deţinuţii politici, deportaţii, disidenţii şi exilaţii – ar trebui să reprezinte un simbol al demnităţii în momente de cumpănă ale României din a doua jumătate a secolului XX”.

Culmea, în loc să-şi ceară scuze şi să-şi dea demisia, senatorul a continuat seria elucubraţiilor şi jignirilor la adresa luptătorilor anticomunişti printr-o nouă postare pe facebook în care arată că: „Nu mi-a dovedit nimeni cui folosea «rezistența armată din munți» în 1944 și nici cu cine se luptau acești «partizani» (...). Motivațiile celor care luptau cu arma în mână în munți după 1948, erau cât se poate de diverse și nu toți pot fi considerați eroi ai luptei pentru libertate. Printre ei erau unii care glorificau și justificau asasinarea lui Nicolae Iorga, a lui Virgil Madgearu și a altora (...). Nu am niciun respect pentru adepții asasinatului politic și nici pentru cei care au tras în români, indiferent de care parte s-au aflat sau ce justificări au avut. Am dreptul la propria opinie și n-am să renunț la acesta doar pentru că o mână de neterminați, isterici, agresivi și îmbâcsiți de ură mi-l neagă”.

Ce nu înţelege senatorul e că dreptul lui la opinie şi libertatea de care se bucură astăzi a fost plătită în avans, cu sânge, de partizanii anticomunişti, foştii deţi­nuţi politici şi tinerii ucişi la Revoluţie. România a avut cea mai sângeroasă şi mai îndelungată rezis­tenţă anticomu­nistă din fostul bloc sovietic, iar a jigni şi insulta oamenii care au avut onoarea să spele demnitatea acestui Neam în epoca laşităţii, trădării şi delatoriei, „sub­mi­nează capacitatea morală de apărare a țării”.

Evident, o lecţie de istorie recentă ar fi inutilă. Dacă un om ales în „organul reprezentativ suprem al poporului ro­mân” nu înţelege importanţa rezisten­ţei anticomuniste şi pune la îndoială idealurile şi motivele celor care au luptat cu arma-n mână contra regimului roşu, nu are ce să caute într-o funcţie publică.
Şi-apoi, despre sacrificiul şi tragediile acestor oameni, care sunt greu de citit darămite de trăit, se poate vorbi doar cu respect şi în şoaptă. Eroii rezistenţei anticomuniste şi-au câştigat titlul de eroi, plătindu-l cu sânge şi cu preţul vieţii, iar elucubraţiile unui senator nu pot ştirbi demnitatea lor. Dar o ştirbesc pe a lui şi pe a noastră, a românilor.

„Rezistenţa armată anticomunistă a apărut în 1944, odată cu intrarea trupelor sovietice în nord-estul României. Din pricina abuzurilor săvârşite de soldaţii sovietici, dar şi a practicii generalizate a efectuării de rechiziţii de către Armata Roşie, precum şi a evacuării populaţiei autohtone din zona frontului în spatele acestuia, numeroşi locuitori de la poalele Obcinelor Bucovinei
s-au refugiat în păduri, între liniile frontului. Pentru a se putea apăra împotriva atacurilor unor patrule ruseşti şi cu ajutorul forţelor militare regulate din Bucovina, localnicii au constituit mai multe grupuri de partizani sub conducerea lui Vladimir Macoveiciuc, Ion Vatamaniuc, Vladimir Tironeac şi Constantin Cenuşă, reunind câte 15-20 de membri – ţărani, premilitari, dispensaţi sau militari aflaţi în concediu –, bine înarmaţi şi instruiţi de către instructori germani şi români.
Lovitura de stat desfăşurată în Bucureşti la 23 august 1944 a determinat încetarea activităţii grupurilor de partizani bucovineni.
Cea de-a doua fază a rezistenţei anticomuniste, care a început în 1948 şi a durat mai bine de un deceniu, a stat sub semnul durităţii confruntărilor armate şi a amplorii represiunii, dar şi al izolării grupurilor de partizani. Rezistenţa din această perioadă s-a manifestat îndeosebi în regiunile montane şi împădurite ale României. Rezistenţa armată anticomunistă a fost o luptă pentru libertate, dar şi o luptă pentru supravieţuire, într-o vreme în care libertatea şi demnitatea indivizilor, dar şi a naţiunii române erau călcate în picioare de sovietici şi de executanţii lor fideli din interior, comuniştii.
Partizanii anticomunişti au încercat să prezerve sau să recâştige măcar o parte din demnitatea României”.

- fragment din raportul Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România