„Turului rezistenţei anticomuniste” din Maramureş ediţia a V-a

În acest an se împlinesc 24 de ani de la căderea comunismului, de la momentul care ar fi trebuit să însemne pentru România întoarcerea la valorile sale reale şi naţionale: dragostea de Dumnezeu, de ţară, de libertate şi onoare. Însă deşi am trecut de jumătatea acestui an plin de semnificaţii, se vorbeşte doar despre istoria comunismului, despre ultimele zile ale lui Ceauşescu, procesul său, Revoluţie etc.

Se vorbeşte şi se scrie prea puţin sau deloc despre OAMENII care ne-au dat legitimitatea să condamnăm azi comunismul: eroii rezistenţei anticomuniste, mii de oameni care au murit în închisori, au luptat cu arma-n mână şi şi-au sacrificat libertatea, viaţa, tinereţea şi familia pentru a salva demnitatea ţării.

Ei n-au reuşit să întoarcă mersul istoriei, nici să oprească instaurarea comunismului, dar astăzi, datorită lor, putem spune că nu suntem o ţară de laşi care s-a predat «ciumei roşii» fără să lupte.

Iar rezistenţa anticomunistă din România n-ar fi fost la fel de puternică, de onorantă, fără Maramureş. Zeci de maramureşeni au luptat cu arma-n mâna aproape un deceniu contra terorii comuniste. În Munţii Ţibleş, Oaş, Rodnei, Maramureşului, Gutâi şi-n Codru au acţionat mai multe grupări de rezistenţă anticomunistă. Pentru curajul de a lupta pentru libertate şi onoare, cei mai mulţi au fost ucişi, alţii au fost condamnaţi la ani grei de închisoare şi umilinţe. Niciunul însă n-a fost învins. Povestea «Maramureşului liber» este însă în mare parte nescrisă şi prea puţin cunoscută.

Puţinii deţinuţi politici care mai trăiesc astăzi sunt uitaţi de autorităţi, presă şi opinia publică. La fel şi maramureşenii care ar mai putea spune povestea acestor eroi.

Din 2009, GAZETA de Maramureş realizează o serie de acţiuni care au ca scop cunoaşterea istoriei recente şi luptei anticomuniste din Maramureş, intitulate generic „Eroii rezistenţei anticomuniste”. Pe lângă realizarea publicaţiei „Eroii rezistenţei anticomuniste”, în 5 octombrie 2013, GAZETA de Maramureş, în parteneriat cu AF.D.P.R. Maramureş, subfiliala Sighet, Asociaţiei Nemus şi UACE organizează a patra ediţie a Turului Rezistenţei Anticomuniste din Maramureş.

Programul evenimentului „Turul rezistenţei anticomuniste” cuprinde vizite în localităţile şi zonele în care s-au organizat cele mai importante nuclee de rezistenţă anticomunistă sau în care au fost amplasate locuri de detenţie şi lagăre de muncă. În fiecare punct, participanţii vor fi întâmpinaţi de foştii deţinuţi politici care au luptat sau au fost închişi în astfel de locuri sau de familiile lor.

Alături de reprezentanţii mass-media, la eveniment participă un grup de 50 de elevi pasionaţi de istorie, din Baia Mare, Fărcaşa şi Dumbrăviţa.

Scurt istoric al închisorii din Sighet

Închisoarea din Sighet a fost construită în 1897, de autorităţile austro-ungare, cu ocazia aniversării “primului mileniu maghiar”. După 1918 a funcţionat ca închisoare de drept comun. După 1945, prin Sighet se făcea repatrierea foştilor prizonieri şi foştilor deportaţi din U.R.S.S. În august 1948 a devenit loc de detenţie pentru un grup de studenţi, elevi şi ţărani maramureşeni, dintre care o parte trăiesc şi azi la Sighet. În zilele de 5-6 mai 1950 au fost aduşi la penitenciarul Sighet peste o sută de demnitari din întreaga ţară (foşti miniştri, academicieni, economişti, militari, istorici, ziarişti, politicieni), unii dintre ei condamnaţi la pedepse grele, alţii nici măcar judecaţi. Majoritatea aveau peste 60 de ani.

În octombrie-noiembrie 1950 au fost transportaţi la Sighet şi 45-50 de episcopi şi preoţi greco-catolici şi romano-catolici. Penitenciarul era considerat “unitate de muncă specială”, cunoscută sub numele de “colonia Dunărea “, dar era, în realitate, un loc de exterminare pentru elitele ţării şi în acelaşi timp un loc sigur, de unde nu se putea fugi, frontiera Uniunii Sovietice fiind situată la mai puţin de doi kilometri.

Deţinuţii erau ţinuţi în condiţii insalubre, hrăniţi mizerabil, opriţi de a se întinde ziua pe paturile din celulele fără încălzire. Nu aveau voie să privească pe fereastră (cei ce nu se supuneau erau pedepsiţi să stea la “neagra” şi “sura”, celule de tip carceră, fără lumină). Într-un târziu, la geamuri au fost puse obloane, încât se putea vedea numai cerul. Umilinţa şi batjocura făceau parte din programul de exterminare.

În 1955, ca urmare a Convenţiei de la Geneva şi a admiterii României comuniste (RPR) în ONU, a avut loc o graţiere. Parte din deţinuţii politici din închisorile româneşti au fost eliberaţi, parte transferaţi în alte locuri, inclusiv în domiciliul obligatoriu. La Sighet, din cei circa 200 de deţinuţi, 52 muriseră. Închisoarea de la Sighet a redevenit de drept comun. Totuşi, deţinuţi politici mai apăreau şi în anii următori, mai ales “în trecere” spre spitalul psihiatric din localitate. În 1977 închisoarea a fost dezafectată, devenind fabrică de mături, depozit de sare şi, în cele din urmă, o ruină părăsită.

Fundaţia Academia Civică a preluat ruina fostei închisori în 1993, în vederea transformării ei în muzeu.

Pentru realizarea acestui proiect trebuia pe de o parte organizată strângerea de fonduri pentru reabilitarea clădirii, iar pe de altă parte realizarea unei bănci de date necesare creării muzeului. Centrul de studii înfiinţat şi condus de Romulus Rusan, încă din 1993, a demarat înregistrările de istorie orală şi colectarea de fotografii, acte, obiecte, scrisori, colecţii de ziare, cărţi, manuale, albume, înregistrări de istorie orală, precum şi - pe un alt plan - organizarea de ateliere, seminarii, simpozioane, întâlniri între victimele comunismului şi istoricii din România şi din străinătate, publicarea de cărţi cuprinzând mărturii, studii, statistici şi documente privind rezistenţa anticomunistă şi reprimarea ei. Până în prezent, centrul a realizat peste cinci mii de ore de înregistrări, 35000 de pagini de carte şi a tezaurizat zeci de mii de documente (file, fotografii, casete audio şi video).

În paralel, prin concurs, alcătuirea proiectului de reabilitare a clădirii fostei închisori transformate în muzeu a fost încredinţat firmei UMROL din Cluj, iar execuţia propriu-zisă firmei Stelid din Baia Mare. Lucrările au durat până în anul 2000. Pentru că edificiul, vechi de un secol, era ruinat şi plin de igrasie, a fost nevoie de refacerea fundaţiilor, izolaţiilor, acoperişului, iar pereţii interiori, care oricum fuseseră revopsiţi şi nu mai aminteau perioada anilor 50, au fost văruiţi în alb.

Rezultat al unor cercetări laborioase, fiecare celulă a devenit o sală de muzeu, în care, întâi într-o formă provizorie, mai apoi definitivă, urmând acum o ordine cronologică, sunt prezentate marile teme ale represiunii comuniste, ale distrugerii statului de drept şi înlocuirii lui printr-o construcţie de tip totalitar.