Transilvania de Nord, la răscruce de drumuri (1940-1945) (III)

Academician prof. univ. dr. ing. Emil Burzo,
președintele Academiei Române, filiala Cluj
 

Articolul de faţa prezintă situaţia tensionată menţinută în permanenţă de organizaţiile maghiare şi de conducătorii acestora, în încercarea de a acredita ideea că Transilvania trebuie să devină o confederaţie autonomă sau să aparţină, în viitor, statului maghiar. În pofida adevărului istoric, a numeroaselor documente statistice privitoare la componenţa etnică din regiune (prezente în articol) în perioada 1940-1954, noile forţe politice maghiare, reorganizate în pas cu desfăşurarea evenimentelor de pe front, duc o intensă activitate de mistificarea a adevărului şi de influenţarea a factorilor decizionali (în speţă, condu­cerea politică a URSS) în sensul celor de mai sus. Arhivele secrete maghiare, româneşti şi sovietice sunt mărturii elocvente ale acestor campanii maghiare dirijate pe mai multe planuri, care nu vor înceta nici după 12 iunie 1945, când în mod oficial are loc reinstaurarea administraţiei româneşti în regiune.

Înfiinţarea unui Comitet Central pentru Ardealul de Nord, „fie făţiş, fie deghizat, urmărea instituirea unei autonomii regionale în teritoriile eliberate”. Declaraţiile echivoce ale P.C. privind viitorul statut al Ardealului de Nord, precum şi propunerile de a deveni parte componentă a Uniunii Sovietice erau strâns legate de formarea unei unităţi administrative pentru întregul Ardeal de Nord. În istoriografia maghiară, în ultimii ani se acreditează ideea că a funcţionat „un guvern provizoriu de coaliţie” la Cluj, începând cu decembrie 1944 (17,18), şi deci un prim pas spre regionalizare, cu participarea tuturor forţelor politice. Aceste afirmaţii sunt întru totul neadevărate.

Pentru a ilustra problemele apărute între UDR şi FND, redăm unele pasaje din documentele UDR aflate în fosta arhivă a securităţii (16, 19). La data de 14 decembrie 1944, prof. Aurel Coza, preşedinte al UDR, declara „interese străine ascunse vor să se camufleze în organizaţii ce tind a se crea pentru a ajunge la o organizaţie autonomă provincial”.
La aceeaşi dată, Teodor Burzo, Petre Rebreanu şi Liviu Lazăr arată că „delegaţii FND dau dovadă de o ati–tudine mereu separatistă şi şovină”.

Din discuţiile dintre delegaţii FND şi UDR din 30 decembrie 1944, se desprinde faptul că reprezentanţii Uniunii Populare Maghiare din FND susţin teze străine de Con–venţia de Armistiţiu şi au interese vizibile contra românilor. Edificator pentru atitudinea FND îl constituie pasajul cu privire la cooperarea cu UDR, din raportul lui Miklos Golberger, prim secretar al P.C. din regiune, întocmit la data de 30 decembrie 1944. Acesta spunea: „Colaborarea cu UDR a fost valabilă 3 săptămâni, după care a început să ceară ca FND să declare deja azi Transilvania de Nord drept pământ românesc” şi continua: „noi nu do­rim să facem o declaraţie care ar fi în contradicţie cu platforma externă a Uniunii Sovietice şi a Comisiei de Armistiţiu”.

UDR a înfiinţat comisii consultative cu atribuţii pentru oraşul Cluj. Acestea erau organizate pe o structură asemănătoare cu cele ale FND, în speranţa că vor putea colabora cu acesta în administrarea oraşului Cluj. Pe de altă parte, ar fi avut de jucat un rol politic important dacă Transilvania de Nord ar fi fost declarată independentă: Preşedinţie: dr. Vasile Hossu, Iacob Tis; Admi­nistraţie şi sănătate: dr. Liviu Pop şi dr. Gh. Ropan; Justiţie şi Siguranţă: dr. Liviu Lazăr şi dr. Alex Lucian; Cultură: prof. Aurel Coza; Finanţe: Ghircoiaş Valer; Economie: Ioan Buzea şi dr. Petre Rebreanu; Muncă şi Transporturi: ing. Teodor Burzo, Virgil Bălosu.
Comisiile menţionate au întocmit rapoarte şi propuneri concrete pentru rezolvarea situaţiilor dificile în care se afla oraşul Cluj, consecinţă a războiului. Acestea au fost înaintate primăriei şi comandantului sovietic al oraşului. Această structură a protestat pentru nedreptăţile făcute comunităţii româneşti, ca de exemplu interzicerea apariţiei ziarului Tribuna Ardealului din data de 30.01.1945, la propunerea FND. Acest ziar a luptat timp de 4 ani pentru cauza românilor în timpul ocu­paţiei horthyste, fără a fi sistat. În schimb, ziarul Vilagosz a fost lăsat să lanseze în continuare atacuri şi aluzii răuvoitoare la adresa ro­mânilor.

Ilustrativ pentru atitudinea comu­niştilor privind situaţia Ardealului de Nord îl constituie raportul lui Miklos Golberger, prim secretar al Comitetului Regional din Cluj al P.C. Referindu-se la Transilvania, afirma „posibilitatea ca aceasta să treacă la România sau să treacă, sub conducerea unui guvern democratic, în Ungaria”. În continuare spunea: „Există şi o a treia tendinţă, cu destul de multe motive pentru aceasta din partea ambelor popoare, în special din partea muncitorilor… atât de o parte, cât şi de cealaltă, ei vor o Transilvanie independentă, care având o graniţă comună cu Uniunea Sovietică să fie integrată în Uniunea Sovietică”. Şi continua, „este interesantă discuţia pe care am avut-o cu ţăranii din judeţul Sighet - Maramureş, unde se regăsesc cele mai puternice reacţii şovine româ–neşti, care au răspuns la întrebarea: ce fac fără jandarmi”. Răspuns: „au plecat românaşii noştri, totuşi mai bine fără de ei, pentru că au venit cu traistele goale, dar au plecat cu şase căruţe, luând cu ei şi căruţele şi caii”. (13)
Referindu-se la alegerea delegaţiilor din Târgu-Mureş, la congresul sindicatelor unite din România, M. Goldberger spunea: „s-a pus problema ca aceşti delegaţi să nu îşi dea acordul sub nici o formă la unirea Transilvaniei de Nord cu România, să pună problema independenţei Transilvaniei de Nord cu intenţia de integrare ulterioară în Uniunea So­vie­tică”. Până la urmă această decizie a fost anulată.

Pe aceeaşi linie se înscrie şi scri­soarea trimisă de locuitorii din plasa Salard, primită la 25.08.1945 de S.A. Lozovski, adjunctul Comisarului Poporului pentru Afaceri Externe al URSS. Scrisoarea, semnată de 200 persoane, membri ai P.C., PSD şi Frontul Plugarilor, se referă tot la independenţa Ardealului de Nord.
„În numele poporului din Transilvania, rugăm reprezentanţii Marilor Puteri Aliate la Conferinţa de Pace să ia în considerare destinul special al Transilvaniei”. Și continuă: „Singurul mod de a opri lupta dintre cele două țări vecine din cauza Transilvaniei, precum şi a asigura pacea şi armonia, a conlucrării popoarelor, este aderarea ca stat independent la Uniunea Sovietică”. (13)

O situaţie deosebită a apărut în Mara­mureş. Ne vom referi succint la problemele puse populaţiei româ­neşti din acest colţ de ţară, care se opu­nea vehement integrării la Ucrai­na. Oraşul Sighet a fost eliberat la data de 17 octombrie 1944 de către Armata Sovietică. Comandamentul acesteia a numit o administraţie locală românească, dominată de Consiliul Naţional Român (CNR), preşedintele acestuia Dr. Ioan Bilţiu, Drăguş fiind numit primar. CNR va intra curând în divergenţă cu Consi­liul Ruteno - Maghiar din Mara­mureş.

La data de 8 noiembrie 1944, Înaltul Comandament Sovietic a dat ordin ca trupele române şi jandarmeria să se retragă din judeţul Maramureş. În aceste condiţii, minorităţile maghia­ră, rutenă şi evreiască au adus în fruntea judeţului un ucrainean, Ion Odovichiuk. S-au format comitete populare locale, cele mai multe conduse de ucraineni şi unguri, şi un Comitet Judeţean al Poporului. Prefectul român este silit să demisioneze. La data de 20.01.1945 se organizează un miting la Sighet, susţinut doar de minorităţi, prilej cu care Maramureşul este declarat parte a URSS. Majoritatea funcţionarilor români au fost înlăturaţi şi au fost constituite organe administrative şi de ordine, formate numai din ucraineni, maghiari şi evrei.
Populaţia română s-a mobilizat, adunând 70.000 de semnături în vederea realipirii Maramureşului la România. Rămaşi fără răspuns, în jur de 30.000 români de pe văile Izei, Vişeului, Tisei şi Valea Mare au pornit spre Sighet pentru a instala o administraţie românească. Trupele sovietice au tras focuri de avertisment, în schimb miliţiile ucrainene au tras în oameni. Românii au ripos­tat şi au căzut morţi şi răniţi. Aceste evenimente au fost relatate şi de partea sovietică.

Din raportul contraamiralului V.L. Bogdenko şi a consilierului politic S.A. Dangulov reies următoarele: „La începutul lunii februarie 1945, în oraşul Sighet s-a deplasat delegatul Radei Poporului din Ucraina Subcarpatică pentru a participa la pregătirea Congresului reprezen­tanţilor poporului, care trebuiau să decidă cu privire la aderarea jude­ţului Maramureş la Ucraina Subcar­patică. Congresul, care a avut loc la data de 04.02.1945, a adoptat manifestul de aderare. Deplasarea reprezentanţilor Radei Poporului, ca şi organizarea congresului, au fost autorizate de CC al PC din Ucraina şi Departamentul Politic al Frontului al 4-lea Ucrainean. După aderarea judeţului Maramureş la Ucraina Subcarpatică şi crearea organelor administrative, conducerea Comitetului de delegaţi populari s-a făcut de la Ujgorod. Acţiunile au fost aprobate de N.Hruşciov”.
În raport se menţionează compo­nenţa etnică a judeţului (74% ro­mâni, 18% ucraineni, 7% maghiari, 1% alte naţionalităţi) şi a oraşului Sighet (55% români, 32% maghiari, 10% ucraineni, 3% alte naţionalităţi) (13).

Cauzele reale ale revoltei sunt ascunse însă de colonelul Fedorov, comandant sovietic al regiunii. Din raportul acestuia către organele superioare, pentru început se menţiona că revolta armată a avut loc contra guvernului Groza, deşi la acea dată nu era încă instalat. În raport se spunea: „La data de 5 martie 1945, cercurile române naţional-fasciste din oraşul Sighet au intenţionat să organizeze o revoltă armată în oraş şi în ţinut cu scopul de a răsturna Comitetele Populare şi de a instaura dictatura naţionalist-română”. Autorul raportului continua: „încercarea de insurecţie a fost îm­pie­dicată de măsurile luate de Brigada 27 de Căi Ferate, împreună cu autorităţile locale”. În raport se insinua totodată că ar fi contribuit la această revoltă un apropiat al lui Maniu (Ilie Lazăr).

Din raportul contra-amiralului Bogdenko rezultă că, la sfârşitul lui martie 1945, a sosit delegatul CC al PCR pentru Transilvania de Nord, Golberger, ce urmărea instaurarea administraţiei române. Acesta, neîn­drăznind să-şi asume responsabilitatea pentru introducerea ad­mi­nis­traţiei româneşti în Mara­mureş, preciza raportul, a apelat la Vasile Luca.
Negocierile dintre organele ad­­mi­nistrative impuse de Ucraina cu Va­sile Luca nu au avut succes. Raportul menţiona formarea unei structuri locale de către Consiliul FND (32 delegaţi) cu prilejul unei şedinţe la care a participat şi Vasile Luca. În satele cu populaţie ucrai­neană au continuat sa-şi exercite puterea Comitetele Populare alese anterior. Se pare că această acţiune de aderare a Maramureşului la Ucraina, dispusă de N. Hruşciov, nu a fost aprobată de Stalin, integrarea judeţului în România făcându-se abia la data de 9 aprilie 1945.
Ceremonia marcând începutul insta­lării administraţiei româneşti în Transilvania de Nord, a avut loc la Cluj, la data de 13 martie 1945. La demonstraţia la care au fost prezenţi peste 1.000.000 de oameni, au participat regele Mihai, dr. Petru Groza şi A.I. Vâşinschi. Reprezentantul NKVD la acest eveniment raporta către Beria: „regele a fost primit cu entuziasm de către autorităţile din Transilvania de Nord în sala primăriei”. (13)
Consiliul FND a fost desfiinţat după instalarea deplină a administraţiei româneşti în regiune, la data de 12 iunie 1945. Această structură a în­cercat să se suprapună şi după 06.03.1945 autorităţilor guvernamentale, continuând tendinţele autonomiste exprimate anterior, în contradicţie cu poziţiile liderilor comunişti de la Bucureşti. Cu această dată este demis, din funcţia de primar al Clujului, Tudor Bugnariu, iar lui Teofil Vescan i se retrag toate funcţiile de conducere din cadrul PCR.

Pe plan extern au loc mai multe încercări ale Ungariei de a se apro­pia de URSS, în speranţa păstrării în componenţa sa a Ardealului de Nord sau a unei părţi a acestuia. De ase­menea, se apelează la influenţa migraţiei maghiare în ţările vest-europene şi Statele Unite. Ne vom re­feri, în continuare, doar la două acţiuni. Regentul Ungariei, Miklos Horthy, trimite o scrisoare lui I.V. Stalin în luna septembrie 1944 (13). Din acesta cităm: „Pentru corectitudine, aş dori să vă informez că niciodată nu am venit să ocupăm nici un centimetru din ceea ce nu ne aparţinea de drept. În schimb, românii au ocupat Basarabia de la aliatul lor rus. Numai când în 1940 am intenţionat să punem capăt atitudinii monstruoase faţă de populaţia maghiară din Transilvania, românii din nou au cerut ajutor de la Germania, cerându-i lui Hitler să îi ajute să obţină cel puţin o parte din acest te­ritoriu prin arbitrajul de la Viena”.
Menţionăm totodată şi discuţia lui I.V. Stalin cu delegaţia guver­namen­tală maghiară condusă de primul ministru Nagy, din data de 10 aprilie 1946. Cu acest prilej, ministrul afacerilor externe, Gyön­gyösi Ianos, prezenta lui I.V. Stalin o hartă pe care erau trecute noile hotare corespunzătoare propune­rilor maghiare la Conferinţa de Pace. Se prevede ca 80.000 km2 din teritoriul Transilvaniei să rămâ­nă la România şi 20.000 km2 să fie alipiţi Ungariei, incluzând oraşele Satu-Mare, Oradea şi Arad. Stalin îşi exprimă părerea că românii nu vor fi de acord să cedeze o parte din teri­toriul lor Ungariei şi guvernul român şi regele român ar fi obligaţi să demisioneze în această situaţie. Primul-ministru Nagy răspunde: „guvernul maghiar nu ar regreta dacă regele ar demisiona”. (13)

Falsitatea tezei celor „două jumătăţi ale Transilvaniei” este clar eviden­ţiată şi prin nereuşita Partidului Comunist din Transilvania de Nord şi a organizaţiilor satelite acestuia, de a forma o conducere autonomă la nivel regional. Tendinţei spre auto­nomie i s-a opus cu vehemenţă po­pu­laţia românească, prin organi­za­ţia sa reprezentativă, UDR. Deşi un asemenea organism politic, care să reflecte dorinţele populaţiei în între­gul său, nu s-a realizat, unii istorici maghiari scot în evidenţă şi în pre­zent înţelegeri regionale, cu conse­cin­ţe pe plan politic în acord cu teza lui Teleki a celor două părţi ale Tran­silvaniei, precum şi tendin­ţa spre autonomie a Ardealului de Nord, în perioada 1944-1945 (17, 18).

BIBLIOGRAFIE

16. V. Ţârău, Un oraş în tranziţie, Anuarul Institutului Gh. Barițiu, Tom XIV, p. 225, 2006.
17. I. Lipcsey, Romania and Transylvania in the 20th Century,
Budapest, 2004.
18. M.Z. Nagy, G. Vincze (editor) Autonomişti şi Centralişti, Enigmele unor decizii istorice. Transilvania de Nord din septembrie 1944 până în martie 1945, Centrul de resurse pentru diversitate multiculturală, 2003
19. V. Lechinţan, Enciclopedia Clujului (V), Oraşul 30, 20 (2014).