„Toată România e împărţită, e tulbure! Sunt şi elemente de bine, sunt şi elemente de rău”

Reporter: S-au împlinit 30 de ani de la Revoluţie. A fost o Revoluţie în 1989?
Ioan Aurel Pop: Întâmplarea a făcut să fiu pe stradă, atunci, nu la Cluj, nu la Bucureşti, la Braşov. Părinţii mei locuiau acolo, eu fiind până la vârsta studenţiei braşovean. Chiar dacă figurează că m-am născut la Sântioana, la o vârstă fragedă, sub un an, am plecat la Braşov, unde locuiau părinţii mei. Se mutaseră din Ardealul de Nord, de la Gherla, acolo. Prin urmare, Crăciunul îl petreceam cu părinţii, cu soţia şi cu fetiţa mea micuţă, la Braşov. Deci, am fost pe străzi! Entuziasmul acelor oameni îmi dă mie dreptul ca martor ocular să spun că în mintea lor era o Revoluţie. Oamenii veneau de pe toate platformele industriale ale Braşovului cu prapori în frunte, căci intraseră în Biserici şi ceruseră voie să ia... deci, era în minţile lor ideea de România şi de credinţă în Dumnezeu. I-am văzut cum au înconjurat clădirea Comitetului jude­ţean de partid, m-am uitat la ei, am vorbit cu ei, am intrat şi eu în rând cu ei şi mi s-a părut şi mie că se întâmplă o schimbare, prin voinţa poporului. Acesta a fost sentimentul pe care l-au trăit masele. Oamenii nu aveau de unde să ştie atunci, mai ales cum erau informaţiile, cum circulau, inclusiv Europa Liberă nu avea de unde să ştie dedesubturile acestor evenimente. Prin urmare, dacă e să definesc o revoluţie ca „ridicarea poporului la luptă pentru un regim mai bun”... pentru că puterea, reprezentanţii puterii nu au putere în sine, au putere de la popor, aşa ne spune Jean Jacques Rousseau în secolul al XVIII-lea.
Dacă e să plecăm de la acest sentiment, a fost o Revoluţie!
Oamenii aceia erau convinşi că ei schimbă lumea. S-a publicat ulterior, legat şi de orchestrarea anumitor mişcări din Europa Centrală şi de Sud-Est, de Răsărit chiar, că nu numai România a fost inclusă în aceste planuri de schimbare... dacă întâlnirea de la Malta, între liderii sovietici şi americani, a decis soarta lumii, dacă toate aceste schimbări au fost dirijate, asta pentru mine este o altă poveste. În toate revoluţiile, o spun ca istoric, există şi o latură ascunsă. Nici Marea Revoluţie fran­ceză din 1789 nu a fost lipsită de asemenea scenarii, nici revoluţiile de la 1848-’49, prin urmare, din punctul meu de vedere, ţinând seama de sa­crificii, de sângele vărsat, de credinţă, în momentul acela a fost o Revoluţie.

Rep.: Cum este România anului 2019 faţă de România anului 1989?
Ioan Aurel Pop: Ca oameni care trăim prezentul avem de foarte multe ori sentimentul nimicniciei şi aproape întotdeauna ni se pare că vremea noastră este o vreme sub demnitatea umană. Nu numai noi am crezut aşa! Aşa cred oamenii care receptează prezentul în fiecare epocă. Eminescu credea că trăieşte o epocă de mare decadenţă, pentru el filele de aur ale Istoriei române erau cele de demult. Avea o vocaţie deosebită pentru Evul Mediu. El ar fi vrut să trăiască în Evul Mediu. Scrie asta în „Sărmanul Dionis”. Poeziile lui exaltă literatura de dinainte, când au fost poeţi şi au scris o limbă ca un fagure de miere. El îl ridică în slăvi pe Vasile Alecsandri şi îl numeşte acel „Rege al poeziei, veşnic tânăr şi ferice”.
De fapt, pentru noi, epoca lui Eminescu nu este numai epoca lui ci şi a marilor clasici, şi nouă ni se pare că în a doua parte a secolului al XIX-lea România s-a sincronizat cu Europa cam în felul în care dorea acest lucru, Titu Maiorescu. Adică, a început mişcarea de modernizare după mo­delul occidental.
Atunci, sentimentul pe care îl avem astăzi, de criză, de tranziţie perma­nentă şi de rău, trebuie mereu cenzurat de către un istoric, care poate să compare lucrurile. Ceea ce pot eu să spun este că, din punct de vedere al evoluţiei istorice este perioada în care românii, în ciuda faptului că nu e bine în România, trăiesc cel mai bine! Din punct de vedere material, nici epoca interbelică, nici sfârşitul secolului XIX, nici secolul XVIII, nici secolele de mai înainte, când oamenii mureau nu numai din cauza cutremurelor şi inundaţiilor, dar mureau de ciumă, mureau de subnutriţie, am avut perioade chiar în secolul XIX, când oamenii au mâncat scoarţă de copaci. Prin urmare, din punct de vedere material trăim cel mai bine. Din punct de vedere spiritual, faţă de perioada comunistă, în aceşti 30 de ani avem o libertate a spiritului, ne putem afirma, avem păreri contrare, ne-am luptat să ne putem exprima liber, ne-am luptat să nu fim de acord unii cu alţii, dar să ne acceptăm, să ne ascultăm opiniile şi, dacă se poate, să le corectăm pe ale noastre. Din acest punct de vedere, pot spune că e o lume bună. Dar, din alt punct de vedere, nu este bine: din cauza faptului că nici ţările din jurul nostru nu au stat pe loc, nici Occidentul şi a faptului că peste trei milioane de români trăiesc în afara României, trei milioane şi ceva în Republica Moldo­va, acolo e altă poveste, alţii trăiesc în Bucovina de Nord, în Mara­mu­reşul Istoric, în Ungaria, în Serbia, în Bulgaria. Mai dureros e că unii
s-au dus în bejenie ca să poată trăi, să poată câştiga mai bine, în Italia, în Spania, în Germania, în Marea Britanie, în SUA, unii sunt în Australia şi Noua Zeelandă, am auzit că acolo Biserica Ortodoxă a făcut o Episcopie pentru ei, că sunt destul de mulţi.
Desigur, situaţia asta nu e de mare bucurie şi trebuie să ne dea de gândit, pentru că omul când îşi ia lumea în cap, nu şi-o ia de bine. Trebuie să acceptăm că ei nu au plecat din cauza unor restricţii spirituale, aceşti români nu au plecat pentru că nu au avut li­bertatea presei sau pentru că nu au avut libertatea cuvântului sau pentru că nu au avut drept de călătorie şi au fugit cum fugeau românii peste Dunăre, şi o parte s-au înecat, o parte împuşcaţi înainte de 1989, au plecat pentru condiţii mai bune de viaţă.
Aici rămâne discutabilă opţiunea plecării. Cei care au plecat pentru că mureau de foame sunt justificaţi, cei care au plecat pentru că nu câştigau destul şi acolo câştigau mai bine, aici e de văzut, că sunt sacrificii pe care le-au făcut, părinţi, bătrâni, copii pe care i-au lăsat, ceea ce nu e bine. M-aţi întrebat care e situaţia în România. Toată România e împăr­ţită, e tulbure! Sunt şi elemente de bine, sunt şi elemente de rău.
Tot ca istoric spun, sunt naţiuni care s-au risipit prin lume cu mult înaintea noastră şi până la urmă, Dumnezeu a îndreptat lucrurile. De exemplu, mai mulţi irlandezi trăiesc în SUA decât în Republica Irlanda. În secolul al XVII-lea, plecau din Anglia cei mai oropsiţi oameni, cei care erau blamaţi în propria societate. Aceia au întemeiat societăţi noi şi în SUA, şi în Australia, şi în Canada, şi în Noua Zeelandă. S-au validat acolo, peste mări şi ţări. Popoarele care sunt viguroase, ceea ce nu e cazul la noi, pentru că noi nu mai naştem mulţi copii, nu avem o natalitate bună, cele viguroase s-au cam expandat prin lume. E adevărat, mai ales cele care au avut ţărmuri multe, nu e cazul nostru.
La noi, oamenii au plecat de rău, de necaz, şi trebuie făcut ceva în această ţară să nu mai plece atâţia, asta e unu. Doi: să nu mai plece vârfurile pe care le-am pregătit pentru această ţară şi să-i îndemnăm, să îi determinăm, să le creăm condiţii să se afirme aici. Evident, dacă un tâ­năr care are un bacalaureat strălucit vrea să studieze un lucru în detaliu, nu ştiu ce particulă... atom care s-a descoperit acum în SUA sau Germania şi numai acolo sunt profesori buni, laboratoare... e liber să plece, ne-am luptat pentru libera circulaţie a oamenilor şi a ideilor, dar aşa, să pleci în val pentru că unii profesori spun că şcoala în România e proastă... trebuie să îndreptăm acest lucru ca mentalitate iar părinţii trebuie să-şi înveţe întâi copiii că locul lor e în România şi numai în cazuri excepţionale trebuie să plece în străinătate. Trăim o perioadă tulbure, dar dincolo de asta noi românii ne şi plângem foarte mult, firea noastră de latini expansivi, este să ne plângem şi după aia să ştim şi să ne veselim, când e de veselit, să ducem dorul ţării.

Rep.: Care sunt provocările României după intrarea în structurile europene şi euro-atlantice?
Ioan Aurel Pop: Sunt multe pro­vocări. Una este promisiunea noas­tră de adaptare la exigenţele UE. Se pare că, şi din cauza deceniilor de comunism, dar şi poverii care apasă pe umerii noştri şi care e mult mai veche, povara istorică, nu suntem capabili de această adaptare. Socie­tatea occidentală, care, cam de patru-cinci sute de ani s-a impus nu numai în Europa, a început să se extindă în lume, societatea de succes, societatea concurenţială, socie­tatea capitalului, a băncilor, a com­petiţiei, a luptei pentru întâie­tate, a eficienţei.
Or noi, în partea asta de Europă, cu modelul bizantin ce a fost înăbuşit de Imperiul Otoman care a vrut să distrugă această creştinătate răsări­teană, nu trebuie să ne ascundem după deget. Acesta a fost scopul. Islamul a înaintat aici, în Balcani. Europa occidentală a fost la adăpost cu excepţia Spaniei, a fost ameninţată şi ea de arabi, dar în 1492 a reuşit să scape. Noi am rămas într-un fel de societate sugrumată. Modelul nostru a fost răsăritean, contemplativ, după ideea: „Domnul a dat, Domnul a luat, Numele Domnului fie binecuvântat!”. Am făcut lăcaşuri de cult spre gloria Domnului, ne-am închinat mereu, dar am acceptat soarta pe umerii noştri cam aşa cum a venit... Or şi biserica Răsăritului, astăzi şi biserica Apusului, mai ales bisericile Protestante, acceptă idee de om luptător: „Dumnezeu îţi dă, dar nu îţi bagă în traistă”.
Obligaţia de a lupta, de a fi răzbătător… modelul acesta a venit la noi târziu în raport cu ţările care au aderat timpuriu la modelul occidental. Astea au fost ţări catolice şi protestante pentru că modelul s-a născut pe fundamentul societăţii occidentale. Lumea mă întreabă: Suntem incapabili de Europa? Noi, bulgarii, grecii, care şi ei au trecut printr-o criză chiar dacă nu au avut comunism, Cipru... am avut alt model de civilizaţie şi avem un handicap istoric de vreo 300 de ani.
În vreme ce Polonia, Cehia, Slovacia, chiar Ungaria, Croaţia, au aderat la acest model din secolele XVI-XVII, unele chiar mai devreme, noi am făcut-o din secolele XVIII-XIX. Aici, în Ardeal, norocul a fost Şcoala Ardeleană şi Unirea cu Bi­serica Romei care a deschis perspectiva europenizării. Atunci, mulţi au criticat treaba asta, dar secolul XIX a dovedit că au avut dreptate cei care ne-au apropiat de timpuriu de Europa. Înainte de Şcoala Ardeleană a fost Dimitrie Cantemir, care a înţeles cel mai bine spiritul european. Lumea mă întreabă: Bine, bine… dar a plecat apoi la Ţarul Petru, la ruşi, şi a rămas acolo!
Cantemir a plecat acolo pentru că ţarul Rusiei promitea să aplice mo­delul Europei occidentale în Rusia. Să termine cu moravurile răsăritene şi să aducă în Rusia concurenţă, spirit bancar, capital. N-a reuşit, dar gândul lui Cantemir a fost să meargă acolo, să vadă şi apoi să aplice mo­delul şi la noi.
După aia a venit Şcoala Ardeleană, apoi Titu Maiorescu, în epoca interbelică, Eugen Lovinescu cu sincronizarea noastră cu modelul occidental.
Încă avem acest handicap! Şi am intrat foarte încrezători în NATO şi UE, dar nu ne putem, cu totul, plia pe acel model. Putem să obiectăm că imitaţia nu e bună, trebuie noi să fim convinşi. Tot poporul român este pro-occidental. Limba pe care o vorbim, prin felul cum ne-am creştinat suntem occidentali, avem nostalgia Occidentului. Dacă ieşim acum pe stradă şi facem un sondaj de opinie, nu numai în Transilvania, nu vom găsi filo-răsăriteni, filo-ruşi, românii o să spună, toţi: „Occidentul ne-a salvat şi spre Occident trebuie să ne îndreptăm”. Metodele de a o face nu sunt bune. De la Marea Unire încoace, cu câteva excepţii, rareori am avut lideri potriviţi care să ne conducă bine.
Or un popor se salvează prin elite foarte bune, dacă elitele dau un
exemplu bun, poporul urmează elitele. Bărnuţiu a spus: „Ţineţi cu poporul ca să nu rătăciţi!”.
E… şi nu e adevărat! Pentru că şi popoarele, uneori, conduse de lideri proşti, slabi, needucaţi, pot apuca pe căi greşite. Nu e vina lor! Popoarele nu sunt bune sau rele, drepte sau nedrepte, liderii sunt buni sau răi. Nu am avut nici şansa unor lideri care să ne conducă pe căi bune şi în care poporul să aibă întotdeauna încredere. E adevărat că, astăzi, nici Europa şi nici restul lumii nu se află sub o zodie mai bună, din acest punct de vedere. Dacă te uiţi la unii lideri occidentali, nu îi mai recu­noştri. Nu mai ştii dacă meritul i-a mânat acolo, în poziţiile acelea, sau întâmplarea sau ambiţia lor personală.
Deci… avem carenţe! Dar salvarea noastră este UE. Degeaba cârcotim unii că, UE nu ştiu cum şi nu ştiu ce... Ţara românească, chiar dacă are suprafaţa Regatului Unit al Marii Britanii, nu se poate salva singură în acest Răsărit pentru că ne înghite marele vecin de la răsărit. Poziţia lor dominantă este vizibilă mai ales de când a venit Putin. Aproape toate ţările se simt ameninţate, de văzut câte discuţii sunt cu Marea Neagră. De văzut ce reacţii stârneşte un discurs care spune lucrurilor pe nume. Cum a fost discursul Principesei moştenitoare a Tronului, Custodele Coroanei Regale, Majestatea Sa Margareta care a spus lucrurilor pe nume. Trebuie să avem grijă şi să luptăm, să construim o lume favo­rabilă Occidentului, pentru că altă Alianţă mai bună, astăzi, decât NATO şi decât integrarea în UE, alt plan mai bun, altă idee mai bună, alt drum mai bun, nu există!

Rep.: Deşi, parţial aţi răspuns,
trebuie să ne temem de Rusia?
Ioan Aurel Pop: Trebuie să ne te­mem de Rusia pentru că, din punct de vedere istoric, cam de două se­cole, în afară de unele dispute ale noastre cu Ungaria, care să spunem că în linii mari s-au rezolvat, chiar dacă acum vine anul Trianonului şi alte treburi, România a pierdut în perioada aceasta Modern-Timpurie,
de la Bucovina, pe care în 1775 au luat-o în întregime austriecii, la Basarabia, pe care ruşii au răpit-o în 1812 din Principatul Moldovei, rupându-l în două şi zicând că au luat-o de la turci. Ceea ce pentru noi…, ca români, este absurd! Pentru că noi nu am recunoscut nicio­dată dependenţa directă şi completă de Poarta Otomană, ci ne-am recunoscut ca autonomi şi turcii nu aveau voie să înstrăineze, conform tratatelor, părţi din teritoriul Ţării Româneşti, Moldovei şi Transilvaniei, când au fost sub dominaţia lor. Prin urmare, Moldova a fost luată de la noi. Singurele teritorii pe care le-am pierdut de-a lungul vremii şi au rămas nerecâştigate sunt acestea. Chiar şi ce e în Ucraina este o moştenire sovietică, pentru că al doilea război mondial a stabilit graniţele după cum au vrut Stalin, Roosevelt şi Churchill, noi fiind obligaţi să le acceptăm pretenţiile pentru un anumit spirit de echilibru european cu zonele de influenţă. Toată lumea ştie!
Teama noastră actuală trebuie să rămână, în continuare, Rusia, şi vigilenţa conducătorilor de azi trebuie să fie îndreptată spre Rusia. Pentru că, după părerea mea, Rusia este cea care creează cele mai mari probleme şi în Basarabia, unde spi­ritul românesc s-ar putea dezvolta, dacă imixtiunile din Răsărit nu ar exista şi dacă România ar avea forţa necesară şi din punct de vedere economic, ca să ducă acolo prosperitate. Întotdeauna trebuie şi interes economic. Nu trebuie să exagerăm precum au făcut marxiştii, să punem numai economia pe prim-plan şi să lăsăm restul, sentimentele, politica sau cultura, de o parte.
Va urma.

„Ca oameni care trăim prezentul avem de foarte multe ori sentimentul nimicniciei şi aproape întotdeauna ni se pare că vremea noastră este o vreme sub demnitatea umană. Nu numai noi am crezut aşa! Aşa cred oamenii care receptează prezentul în fiecare epocă”.

„Toată România e împăr­ţită, e tulbure! Sunt şi elemente de bine, sunt şi elemente de rău. Tot ca istoric spun, sunt naţiuni care s-au risipit prin lume cu mult înaintea noastră şi până la urmă, Dumnezeu a îndreptat lucrurile!”
Acad. Ioan Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române